Introducerea cursei regulate spre Orăștie a fost un mare eveniment. Pînă atunci, toată lumea făcea naveta pe jos. De la mijlocul satului, exact din curbă, se făcea cărarea spre pădure și, mai apoi, prin hățiș și printre stejari, șerpuia pînă la marginea cealaltă, dinspre fabrică. Toată lumea făcea naveta.
Se mergea și se venea în grupuri, pe schimburi. Unii se strigau dimineața și mergeau povestind, alții se înțelegeau la ce oră să se vadă în curbă și să meargă împreună la schimbul de noapte. Mersul pe ploaie și pe viscol era o adevărată teroare. Vara, pe roua dimineții, și toamna prin frunze mai avea totuși un farmec aparte. Toți erau parcă mai buni, mai înțelegători și erau dispuși să spună chiar și povești despre copilărie sau despre dispăruți.
Apariția liniei de autobuz a stîrnit un entuziasm nebun. Primele sosiri ale autobuzului de 6 dimineața și întoarcerea lui de după-amiază au fost adevărate sărbători. Nu la fel stăteau lucrurile mai spre toamnă. Au venit ploile, a început să bată vîntul. Atunci a apărut proiectul stației de autobuz. Nu mai putem sta așa în ploaie, ca niște proști. Trebuie să batem doi stîlpi pe care să fixăm o copertină. Ne adăpostim de ploaie și de vînt dacă îi ridicăm și două laterale. Așa a fost. Nu se știe cine a fost cu organizarea, dar ea s-a desfășurat în cel mai pur stil românesc. S-au înțeles între ei și au scos din fabrică, peste gard, nu pe la poartă, cu acte, trei sau patru coli mari de tablă zincată.
După cîteva zile stația de autobuz era în funcțiune. Cam rudimentară, fără toți pereții, fără lumină. Era mai degrabă un adăpost. În fiecare dimineață se strîngeau în stație și mai povesteau despre noutățile din comună și puneau țara la cale. A ținut un an. În toamna următoare, un vînt mai puternic a luat copertina stației de autobuz. Cîteva zile a stat trîntită pe iarbă la trei-patru metri distanță de cele două picioare din țeavă grunduită. N-am mai apucat să ne organizăm pentru reparația micului edificiu de uz public, construit în colectiv. Tabla de acoperiș a dispărut.
Fiecare a înjurat, și-a dat cu presupusul, ba au avansat niște ipoteze legate de cine ar fi putut să le șterpelească. Pînă la urmă, oamenii s-au liniștit. Au ajuns la concluzia că nu avea cine știe ce valoare, că nu arăta prea grozav, că nu fusese chiar ce ne trebuia și nici măsura măiestriei noastre. Adică puteam lucra mai îngrijit. La urma urmelor, era vorba despre stația care purta numele satului și, în plus, se afla chiar la intrarea în micuța noastră așezare. Așa s-a născut ideea unei stații noi, mai solidă, cu pereți de cărămidă.
Dar să fie mai mare, să aibă geamuri pe care să vedem cînd se apropie cursa. Ba, unii au propus să zidim înăuntru și o sobă de cărămidă în care cel care sosește primul să aprindă un pui de foc. Dezbaterile au durat aproape doi ani. În cele din urmă, primarul a luat inițiativa și dintr-un camion cu cărămidă făcută de țigani a descărcat jumătate. Peste două duminici a chemat lumea la clacă și într-un singur sfîrșit de săptămînă clădirea stației de autobuz era în picioare. Nu și acoperișul. A fost o adevărată dispută dacă stația de autobuz să fie acoperită cu tablă sau cu țiglă.
S-a impus varianta cu tablă. Era destulă în fabrică și nu ne costa nici un leu. Numai că finisarea stației a început să se tîrască. Nu aveau timp, n-au găsit cu ce să care tabla, n-a avut cine s-o monteze.
Citiți editorialul integral în ziarul Cotidianul ediția digitală din 6 iulie.
Asa arata Romania securista de azi, cu palate si vile somptuoase dupa diametrul conectarii la buget si gradul noilor „capitalisti” creati de Securitate din propriile randuri! Maestrul vrea sa ne dea o lectie, noua celor multi, ca nici
macar la furat nu ne pricepem, pe langa faptul ca nu suntem pe-o vorba!!! Farmecul naratiunii ramane incantator si nu
se deosebeste de cel al romanelor cu cifru de pe vremea cand Securitatea era oficiala! Actionand astazi deplin conspirat
se arata pastratoare a traditiilor, mentinand satele la stadiul evului mediu timpuriu…
Stația de autobuz poartă un nume : ROMÂNIA . Recitesc narațiunea Dlui Nistorescu , pe care-l apreciez și pentru că Oraștie este orașul pe care l-am îndrăgit mulțumită familiei Nicoară Gheorghe și Ana , și adaug mental România în locul satului la marginea căruia s-a construit stația de autobuz . Similitudine 100% .
Dupa imagine si avand ca reper Turnurile Catedralei, „vad” in zare platoul Dealul Pemului, la care se ajunge trecand podetul unui paraias aflat nu departe de celebra fabricuta de cojoace „Alain Delon” din afara orasului. Arealul Orastiei este tinutul de basm al Romaniei, Europei si Lumii Intregi, inegalabil si unic, taram sacru si de vis, leaganul etnogenezei poporului roman prin vointa Divina a lui Dumnezeu. Alaturi de Alba Iulia, Campeni si Tara Motilor reprezinta nucleul sacru, Inima Tarii Gradinii Maicii Domnului, care este Romania. Ocroteste Doamne Romania si pe poporul sau !!!
Alcibiade, NU fabula!
Fabrica ta de cojoace este IN MIJLOCUL orasului! La margine este PLAFARUL. Orastia a ajuns fabricå de prostituate, locurile de munca foarte rårite!Am fost ce-am fost, dar ce-am ajuns?!!
„4teo”, daca esti din Orastie, mai „fabulam”, altfel vorbesti discutii. Cum oare poti crede ca manufactura pregatirii pieilor poate/putea fi adusa in centrul orasului. Ar fi insemnat sa se mute orasul in alta parte din cauza mirosului. Ai fost vreodata in interiorul fabricii, sau ai cumparat vreodata direct de acolo un „Alain Delon” !?. Eu da ! Ai trecut vreodata podetul per-pedes sau cu masina, peste parau si pe langa fabrica?! Eu da, de zeci de ori ! Ce stii tu de Plafar Orastie ! In anii 1959-1962, tatal meu primea de aici, acasa la tara, prin posta, cate un saculet cu ceaiuri, frumos inscriptionat si explicitat. Mai apoi si peste ani, Dumnezeu a facut sa vad cu ochii, la propriu, si sa calc la picior tot arealul Dumnezeiesc al Orastiei, Hategului, Geoagiului, Muntilor Apuseni cu Campenii si Vidra de Sus la Craisor acasa, etc. care m-a impresionat si fermecat pe viata. Scuza-ma de „fabulatie…?!
Da, bre, sunt din Oråstie. Am jucat fotbal descult cu Nistorescu in „mirificul” si pråfuitul Turmas. A nu se confunda cu Turdasul care avea statie CFR, cam departe de sat, ce-i drept dar oricum…Da, fabrica Vidra era mai in amonte pe acelasi paråias de Liceul Aurel Vlaicu, chiar in mijlocul Oråstiei. „Digitalisul” poate trimitea pachete prin anii ´60! Le cam faci ghiveci pe toate, Apusenii cu Grådina Domnului- care a venit mai tarziu pe tapet, odatå cu vizita Papei. Iar lui Cornel, memoria ii cam joacå feste, era un iad så treci dealul prin pådure, varå-iarnå, noapte- zi, de, are si el o varstå….
Dupa sute de ani de supravietuire in fata tutror navalitorilor, mentalul popular a invatat ca n-are rost sa construiesti ceva trainic care va fi doborat de primii „vizitatori”. E chestie de pragmatism. Romanul a invatat ca singura lui avere e ceea ce poarta pe el si-n valiza.
Ma uit si eu la satul bunicilopr,unul nu ar pune mana sa aduca o piatra de la rau,o data pe zi,sa o puna in glodul drumului sa nu se mai vaite cand ploua !Pana acum, de o suta de ani, aveau drumurile pietruite pana oras!Daca le-au facut cuceritorii romani si ei le-au mostenit,sau daca le fac „altii”drumul e OK!Rigolele din fata curtilor sunt infundate de buruieni si de mal,dar nu ar pune mana sa le curete,sa le curete”altii”eventual personal, primarul!Imi aduc aminte ca N>Iorga povesteste intr-o scriere despre un calator strain care ramane cu trasura in glod intr-un sat pe la 1500:nici cu bani,nici cu rugaminti,nici cu bataia locuitorii nu au vrut sa scoata trasura din noroaie !Stateau si se uitau!Asta e poporul roman,pacat de pamantul tarii!M-am uitat zilele trecute cum arata :Statiunile de interes national”de pe Valea Prahovei!Una mai kicioasa si mai mizera decat alta !Sau mergeti pana la Mamaia ,unde numai marea a ramas frumoasa…
Nu poate sa fie vorba de Orastie, asta e o fantezie. Desigur, aceasta poveste, iti lasa de gandit. Mi-ar fi placut sa aflu mai multe amanunte, cum se numeste satul cu pricina, sau spre care fabrica din Orastie faceau satenii naveta. Altfel, ramane ca o noua poveste nostalgica a filmului Epoca de aur, ramasa fara acoperis.
Ba nene,tu vrei numai lucruri concrete.Lasa mintea sa zburde cu-n usor iz natal si un pic de talc,iesind astfel din cotidian.In final, poate unii vor trage niste concluzi.Dar dupa cum se vede treaba,mai e mult pana departe !
„Ipse”pentru farmecul si fascinatia naratiunii la care ne-a indemnat cu atata talent, Cornel Nistorescu, cred ca i-am „ghicit”traseul silvic printre copacii de stejar, el fiind o cararuie de basm, suficient de lata si lunga ce candva „te ducea si te aducea” de la birtul-bistrou „Fata Mosului”, aflat la iesire pe stanga spre Simeria, Poligonul Astra, Fabrica Chimica Orastie si mirificul satuc Turmas sau Turdas. Eu asa cred. Este insa posibil sa ma si insel, a trecut atata timp de cand nu am mai „batut” la picior acest minunat areal, unic in lume. Iar asta ti-o spune draga „Ipse” unul care a avut sansa vietii sa vada fascinantul si vastul tinut al fostei Chine Imperiale cu orasele sau fostele capitale imperiale, Saolin, Loyang si Kaifeng si cate si mai cate…?! O tempora ! O mores !