Sub ecuatorul ratării sigure

Motto:

„Spuneţi-mi sincer: mă vedeţi pe mine rugîndu-mă unui dumnezeu mic, slab şi speriat, ca să mă scape de un popescu mare şi tare?“ (I.D. Sirbu, 1950).

Istoria „omului nou“, apatic, zeflemitor cu toţi aceia care au o idee diferită de-a lui, omul „care este“ rezultatul „realismului socialist multilateral dezvoltat“ are un început antropologic, sociologic, psihologic şi patologic deopotrivă. Îl ştim cum este astăzi, plimbîndu-se aiurea pe străzi sau mijloace de transport în comun, îndesat în hainele optzeciste şi asaltat de nevroze imaginare. El s-a născut (mental, nu biologic) cu anii ’50, din „entusiasmul de funcţionar, de om al muncii socialiste“ şi are „culoarea celor bolnavi de ficat. Sau de rîie. Venerică“,  iar „copiii lor par orfani şi subnutriţi. “

În ce fel de univers s-a născut „omul nou“ care este? Printre „oamenii reduşi la propria lor caricatură“, I.D. Sîrbu povesteşte în romanul „Lupul şi Catedrala“ cum a decurs procesul de re-matriţare socială a naţiei române după 1948. Trăia încadrat într-un peisaj mai larg, bulevardul „pustiu“ şi duminical, care mai primea încă prinosul unui intelectual care „voma surplusul de conştiinţă“, în timp ce „trei femei bătrîne şi grase, fără dinţi, fumând chiştoace, treceau discutând ţigăneşte şi lipind afişe: concerte, teatre, conferinţe, toate populare. “ Universul în care pluteşti anemic seamănă cu „un fel de onanie a minţii“, o existenţă în afara istoriei fără să mai ai controlul propriului tău timp.

Într-o astfel de lume trebuie să ştii să te întinzi „cît ţi-e plapuma şi să te strîngi cât ţi-e chenzina“. Iată radiografia unei supravieţuiri a anilor ‘50, nu foarte diferită faţă de aceea de astăzi pentru majoritatea oamenilor simpli: „şefii mă ştiu, nu le creez probleme fiindcă nu am nici un fel de ambiţii; mă aplec cît trebuie, şarpe de dudău să fie alţii, nu rîvnesc nici la blidul şi nici la dosarul vecinului (…) nici de însurătoare nu am a mă plînge: la timp, ca orice om… am cunoscut-o la defilarea de 1 Mai, la 23 August ne logodirăm, la 7 Noiembrie făcurăm şi aşa-zisa nuntă. Mai corect şi mai politic nici că se poate, nu? Nu e ea prea deşteaptă, nici cu hărnicia nu se omoară, îi cam sclipesc ochii la vitrine, cînd visează frumos numără bani, dar încolo mă scuteşte de aiureli şi ambiţii. Găteşte şi spală cu scîrbă, dar destul de bine. Şi apoi, „în căsnicie, dragostea e asigurată ca şi masa la cantină: te serveşti singur, cînd vrei, cît vrei, după aceea adio, du-te nevastă, în baie, că de-aia plătim apă caldă. Aprinzi o ţigară sau te întorci pe cealaltă latură. Totul în lumea asta nu e decît muncă şi plictiseală, numai eroii romanelor vechi ştiu să vorbească frumos şi să sufere convingător, de parcă i-a făcut Dumnezeu anume ca să repare mediocritatea şi pustiul vieţii de conţopist. “ Cît despre gelozie, păi asta „e un lux mic-burghez, ar fi ca şi cînd te-ai angaja să faci voluntar încă trei norme de suferinţă pe lună. (…) Duşmani nu cred să am, nici nu am avut ocazia să mi-i fac, am stat cuminte în banca mea, nu am lins şi nu am turnat pe nimeni. La cap nu m-am legat nici cînd m-a durut, gura mi-am ţinut-o în frîu, m-am uitat atent să nu calc pe bătătura cui nu trebuie, nici să cad ca fraier în groapa cu vipere vigilente. Nu-s bisericos, cruce îmi fac numai cînd mi-e frică sau la zile mari. Şi asta nu pentru că aş crede în viaţa de dincolo (îmi ajunge cea de aici!), ci mai mult aşa, (…) că într-o zi moartea vine şi te înghesuie fără milă într-un cimitir creştinesc, laolaltă cu moşii tăi, care nu prea ştiu carte şi care, cînd e vorba de cele sfinte, nici de glumă nu pricep… ăsta aş fi: un om dintr-o mie, o nulitate cu un pic de moţ. “

Era greu să-i supravieţuieşti acestei agonii a cărei cauză se ascundea în faptul că „mă ating zilnic de oameni care mint sau poftesc urît“. Erau acei ani „grei ce au urmat după 1950“, cînd trebuia să simţi adînc „frica, oroarea sau ura faţă de orice coală albă ce aştepta cu tupeu şi obrăznicie ca eu să încep aleluia aceea cu părinţii mei ţărani mijlocaşi. Au trăit în cruntă exploatare, muncind din greu… în timp ce activista aştepta alături, cu „ovarele hiperlucide“ şi avînd „trei priviri în ochii ei de culoarea mierei, una cu care te măsoară, alta cu care te îmbie şi te cheamă şi a treia cu care poate oricând să te sfîşie sau să te dea în stambă. “

Dar ce ne mai lamentăm? Nu suntem noi, românii, „creatorii verbului «a curăţa» în sensul de a-i face de petrecanie“ cuiva? Astfel că „prezentul nu este decît un «ieri» uitat, tocmai pentru ca un «mîine» să poată fi şi posibil, şi asigurat“. În concluzie, „fiecare om are noaptea şi bună dimineaţa pe care le merită!“

Pentru că „memoria şi imaginaţia“ sunt „factori culturali prin excelenţă“, să nu uităm cum au apărut şi „gaiţele de tip nou“, cucoanele „din lumea bună“, nevestele „responsabililor de restaurante sau cantine, coafezele, ginecoloagele, gogoşăresele“ etc. Cert este că „nu suntem un popor prea talentat în revoluţii, nouă, pînă acum, nici o revoluţie nu ne-a prea reuşit.“ Nu-i de mirare că, „în secolul nostru, specialiştii şi popii de tot felul au luat locul «intelighenţei» din secolul trecut.“ În ceea ce priveşte oraşul şi oamenii, de ieri şi de astăzi, trăieşti uneori cu senzaţia volatilităţii în limbaj, comportament, ticuri şi priviri. Pentru un lucid, imaginea şi trăirea se comprimă dureros peste întregul său trup, înceţoşîndu-i privirea: „parcă eram stafii, umblînd printre ruinuri, umbre ale unui trecut ce nu mai avea nevoie nici de puterea şi nici de cheful de a reînvia şi de a o lua de la început. Zidurile scorojite ale caselor, gardurile dărîmate, obloanele închise cu drugi de fier ruginit, toate trimiteau spre o balcanie muribundă, spre o lume apusă, condamnată la demolare şi dispariţie.“ O viaţă într-o astfel de lume seamană cu prezenţa metaforică a unui lup într-o catedrală ruinată şi părăsită. Lucidul de ieri şi de azi are momente când se simte „identic cu diavolul“ din sine şi nu mai poate deosebi „un prost de un deştept, un cinstit de o lichea şi un savant de un Bulă agramat şi fanfaron.“ Viaţa pare atunci „a avea o singură speranţă: moartea. Iar istoria va avea şi ea o soluţie: sfîrşitul ei, prin victoria ultimelor arme.“ Cum, prea mult pesimism? Păi atunci, „spuneţi-mi sincer: mă vedeţi pe mine rugîndu-mă unui dumnezeu mic, slab şi speriat, ca să mă scape de un popescu mare şi tare?“

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.