The Demutrisation of Bulgaria (I)

Mai demult, când am atins pragul unui nou deceniu de viaţă, prietenii mei din Timişoara mi-au dăruit un kaki. Puiul de Diospyros persimon, importat din Olanda, era destinat livezii strămoşeşti din lunca Mureşului inferior, unde mă agitam să aclimatizez diverse specii mediteraneene, după moda momentului, care făcea să se extindă cultura viţei-de-vie şi a măslinului pe tărâmuri engleze. In iarna precedentă, se prăpădiseră câţiva pomişori ce rezistaseră preţ de câteva sezoane friguroase, printre care şi un viguros prun de Malta adus dintr-o grădină de la Balcic, dovadă în plus că solul pe care mă căzneam să plantez atâtea exemplare era prielnic mai ales tradiţionalului arbore local de ţuică. Singuri, nişte scoruşi şi un mangotier (ai cărui fraţi se găsesc în West Palm Beach, peste laguna ce îi separă de Mar-a-Lago, unde, efectiv, mergând pe stradă, în miez de vară, rişti să-ţi cadă un mango zemos în căpăţână) au rămas, peste ani, martori ai acelei sforţări.

Aşa că am decis să ofer micuţul kaki memoriei Reginei Maria, mai ales că, în acea vară, se împlineau 70 de ani de la trecerea sa la cele veşnice. La Balcic, în grădina castelului zisă Ghetsimani, mai există câţiva pomi din această specie, căreia în bulgăreşte i se zice atât de inspirat «rayska yabălka», adică „mărul din Rai“, cu menţiunea că fructele lor se coc şi devin portocalii abia spre sfârşitul toamnei. Mulţi le culeg când sunt încă verzi, preferând să le lase să se coacă şi înmoaie în ferestre sau pe balcoane. Iniţiativa a fost favorizată şi de faptul că albiţia plantată cu vreo zece ani mai devreme în preajma tronului florentin de pe aleea ce uneşte «Tenha Iuvah» [„Cuibul liniştit“ – în turceşte] de zona restaurantelor, pe care, şezând, mii de turişti ţin să-şi imortalizeze prezenţa în acel loc fascinant, se uscase de curând. Fusese copacul destinat să înlocuiască platanul puternic înclinat spre mare, cu o vârstă de cel puţin un secol şi care devenise emblematic străjuind tronul în care regina se lăsase fotografiată de nenumărate ori. Prăpădindu-se acea albiţia înainte de vreme, i-a fost dat unui kaki plăpând adus din România să-i ia locul şi să crească fără mari poticneli până în ziua de azi.

Predarea în vederea sădirii a avut loc cu ocazia vernisajului unei expoziţii de hărţi din vremea Reginei Maria (1875-1938), cam la o lună după parastasul din capela Stella Maris oficiat de părintele-paroh al bisericii Sf.Gheorghe din centrul oraşului, de care aparţine modestul lăcaş de cult din incinta domeniului. Dintr-o nişă a acestuia a fost evacuată, în 1940, caseta conţinând inima defunctei regine, deşi ansamblul în sine a rămas proprietatea particulară a ex-regelui Carol II. In anii din urmă, având în vedere dubla subordonare a complexului muzeal şi botanic faţă de autorităţi distincte din Sofia (Ministerul Culturii, respectiv Universitatea), cu atribuţii diferite pentru Institutul „Dvoretsa“, respectiv în privinţa grădinilor de flori şi amenajărilor arboricole, i-a revenit lui Gospodin Mario, grădinarul-şef al castelului, plăcerea de a planta ceea ce risca să rămână un simplu băţ de kaki, din cauza perioadei nefireşti pentru o asemenea operaţiune, la sfârşitul unei veri dobrogene caniculare.

Meşteşugul său a izbutit şi poate că tânărului vlăstar i-a fost de folos şi o fărâmă din sufletul celui care l-a sădit: un om radios, respectat deopotrivă de superiori şi de lucrătorii din grădinile castelului alături de care muncea cot la cot, găsindu-şi timp,, plin de amabilitate, să ne afundăm şi în desişurile de dincolo de vila „Ciuperca“ – reşedinţa din tinereţe a principelui Mihai, „Marele Voevod de Alba-Iulia“ al acelor timpuri, în căutarea ruinelor ultimei construcţii angajate de regină şi pe care, din păcate, n-a apucat s-o vadă decât într-un stadiu intermediar, în toamna anului 1937. Este vorba de „Marienruh“, cea de pe urmă dorinţă pământească din ale sale, templu al serenităţii, fără îndoială de convergenţă multi-confesională, inspirat după planurile bisericii Santa Fosca din Torcello (o Veneţie a sfârşitului mileniului I).

Fiind vorba de anii în care criza financiară din America, prima zguduire globală a acestui mileniu, nu afectase, încă, major Europa, direcţiunea institutului din Balcic spera să mai găsească resursele necesare pentru a reda domeniului o înfăţişare cât mai apropiată de viziunea Reginei Maria, inclusiv prin reconstrucţia lăcaşului pe baza originalelor din arhivele bucureştene şi pentru care tot amicii din Timişoara au făcut efortul de a le însoţi cu materialul documentar şi fotografic rezultat dintr-o zi petrecută la Torcello, care nu mai e chiar o destinaţie turistică interesantă pentru cineva care vrea să petreacă un sejur de câteva zile în laguna veneţiană.

Pentru că în anii ’40 a avut loc o alunecare de teren, care a înghiţit „Marienruh“, pur şi simplu, mărturiile despre acesta sunt neînsemnate, dincolo de câteva poze şi de planşele arhitectului fiind doar în măsură să evoc cele afirmate de soţia unui bătrân aflat cu turma de capre la păscut pe colina Djenni Bair (zisă a „ecoului“ şi care domină Balcicul). Aceasta lucrase la castel, încă din timpul vieţii reginei. Astfel, din cupola templului, ar fi răsunat, în fiecare dimineaţă, acordurile imnului „Trăiască Regele!“. Probabil, asta s-a petrecut din 1938, dar, evident, nu dincolo de septembrie 1940, fiind imposibil de reconstituit, ca şi edificiul în sine, nu în ultimul rând, pentru că zona rămâne extrem de instabilă geodezic.

Nu după mult timp, a survenit informaţia că Gospodin Mario, omul fin aflat veşnic cu zâmbetul pe buze, a dispărut şi de acasă şi de la serviciu, existând doar speranţa că va fi plecat, foarte în scurt, undeva la muncă în Occident, pe filiera unsă de atâtea milioane de bulgari (şi de români). Cum salariile „la stat“ nu erau, pe vremea aceea, în Bulgaria, la fel de generoase ca în România, s-a aflat imediat că omul nostru mai avea o slujbă, cea de paznic de noapte la o firmă. Fizionomia sa nu se potrivea deloc cu cea a unui clasic bodyguard, pentru care în jargonul bulgăresc al ultimelor decenii s-a încetăţenit termenul de «mutra-ohranitel» – bărbatul musculos şi cu gâtul gros. In acelaşi timp, paznicii discotecilor şi ai cluburilor de noapte, ori ai altor stabilimente, erau numiţi doar «mutri», cu sensul peiorativ ce se regăseşte şi în limba română şi în greceşte, de unde provin termenii respectivi – «moútron» fiind faţă, sau obraz.

Fără a avea pretenţia postulării unui „postadevăr“, secolele jugului otoman asupra bulgarilor, grecilor, sârbilor şi asupra creştinilor din Bosnia şi din Albania, în care tot ce era mai frumos şi mai isteţ printre copiii „ghiaurilor“ din Balcani risca să ia drumul centrelor puterii sultanale, prin practica tributului zis «devşirme», au lăsat anumite urme. Devine la îndemână să-l etichetăm pe Eminescu drept „incorect“ şi xenofob, dar „ceafa groasă“ invocată acum 140 de ani este unul dintre atributele definitorii ale „mutrelor“ de la sud de Dunăre, a căror preeminenţă în viaţa politică şi socială a fost sintetizată în cuvântul «mutrokratsiya». Gospodin Mario, omul atât de radios din Balcic, a fost victima unei astfel de mutre, fiind ucis şi lăsat pradă jivinelor într-o vâlcea – o crimă care a îngrozit comunitatea, toată investigaţia şi procesul care au urmat fiind evocate cu o reţinere firească. Din pricina complicaţiei că o placă pentru arborele kaki (care să menţioneze şi cine l-a sădit) nu poate fi pusă în sol, iar amplasarea pe trunchi riscă să-l sensibilizeze în perioadele de îngheţ, nici măcar nu ne-am învredinicit să finalizăm această modestă iniţiativă.

Cam pe când s-a prăpădit Mario, în Bulgaria se derula procesul istoric prin care o parte a mutrocraţiei se metamorfoza în oligarhie. De câţiva ani, un grup politic de centru-dreapta provenind dintr-o asociaţie non-profit fondată în 2006, intitulată GERB (abrevierea pentru „Cetăţenii pentru Dezvoltarea Europeană a Bulgariei“) şi având drept platformă combaterea corupţiei şi a crimei organizate, transformată în partid, se constituise în noul pol de contestare a guvernării socialiste. Obţinând peste 21% şi, respectiv, 24% la alegerile europarlamentare din 2007, respectiv 2009, GERB a reuşit să câştige şi alegerile legislative din iulie 2009, cumulând 116 din cei 240 de deputaţi ai Adunării Naţionale de la Sofia. Ulterior, în 2011, candidatul formaţiunii a devenit şi preşedinte al Bulgariei, având, este adevărat, doar un rol ceremonial şi simbolic, membru al grupului informal al liderilor republicilor semiprezidenţiale (nu şi cel al României) şi parlamentare din Uniunea Europeană, zis „Arraiolos“, după numele localităţii din Portugalia unde a avut loc prima reuniune a acestor preşedinţi, în octombrie 2003.

De la constituire, GERB s-a aflat sub mâna forte a lui Boiko Borisov, popularul primar al Sofiei, ales în 2005 şi reales în 2007, după ce, anterior, deţinuse timp de patru ani funcţia de secretar-general al Ministerului de Interne, cu rangul de general-locotenent. Legătura sa cu acest resort al executivului a fost de lungă durată, fiind încadrat, începând din 1982, şi ca pompier şi ca instructor ori lector universitar. Deşi a fost scos din schemă în 1991 (pentru că nu ar fi îmbrăţişat „despoliticianizarea“, adică decomunizarea), Borisov a reuşit performanţa ca, prin firma sa de protecţie, să asigure atât paza fostului lider comunist Todor Jivkov, cât şi pe cea a regelui Simeon II, readmis în ţară şi devenit prim-ministru (în anii 2001-2005), ca cetăţeanul Simeon Borisov (după prenumele părintelui său – ţarul Boris III) Sakskoburgottski.

Chiar în anul în care Mario&Co ne căzneam cu kaki-uţul pe faleza castelului din Balcic, la Sofia apărea un roman-krimi cu titlul, nici măcar străveziu, „Marghina, Boyko şi ceilalţi“. Autorul, Gheorghi Stroev, în vârstă de 34 de ani, fusese un membru al unor reţele cu activităţi diverse, dintre care unele au putut fi încadrate în categoria crimei organizate, mai toate plecate de la asocieri ale unor foşti sau activi luptători sportivi reprofilaţi în agenţi de securitate. Găsise mai rentabil să se lanseze ca scriitor, chiar de succes, având pretenţia de a dezvălui, cam din interior, dedesubturile mafiei bulgare. Că nu era vorba de chestiuni inocente s-a dovedit curând, în vara anului 2008, în capitala ţării, când Stroev a fost asasinat cu trei focuri de armă în plină stradă, lăsând în urmă o fetiţă de şapte ani. „Mutrite“ şi-au îndeplinit misiunea…

In ultimii doisprezece ani, Bulgaria a fost guvernată, aproape non-stop, de partidul GERB, în coaliţie cu alte mici formaţiuni de dreapta, executivul fiind condus de preşedintele Consiliului de Miniştri («ministăr-predsedatel» în terminologia locală) Boiko Borisov, care a fost nevoit de două ori, la presiunea protestelor populare şi după pierderea alegerilor prezidenţiale din 2016, să demisioneze. De fiecare dată, a revenit în cea mai puternică poziţie din stat, ultima oară – în vara anului 2017, în urma unor alegeri anticipate. In mai 2019, GERB a reuşit să se claseze pe primul loc şi în cadrul europarlamentarelor, ca parte a P.P.E. (în care premierul Borisov şi-a creat relaţii deosebite, îndeosebi în influentul vector german al acestui super-partid european), devansându-i pe cei afiliaţi socialiştilor europeni. A obţinut 6 mandate (la 30,15% din voturi), faţă de cele 5 (pentru 23,53% dintre opţiuni) adjudecate de Partidul Socialist Bulgar, din totalul celor 17 mandate atribuite ţării în parlamentul de la Bruxelles (şi Strasbourg).

Deşi Bulgaria a înregistrat progrese evidente de când a aderat la UE şi e la un pas de admiterea oficială în zona Euro (leva fiind, de altfel, de decenii bune, angrenată în mecanismul de consiliu monetar cu marca germană şi, mai apoi, cu moneda unică europeană), nimic nu s-a schimbat în evaluarea sa la nivelul uniunii. Invariabil, ea este plasată de ultimul loc dintre cele 27 (odinioară, 28) de state-membre, în privinţa multor indicatori. Dintre cei palpabili, PIB pe locuitor are nivelul cel mai scăzut, cea mai săracă regiune din ţară fiind considerată cea din colţul de nord-vest – Vidinska, la graniţa cu Serbia şi cu România (unde trăiesc şi numeroşi români timoceni şi sud-dunăreni, cărora, după modelul sârbesc, li se zice, mai degrabă, vlahi), dovadă că un simplu pod majestuos peste Dunăre, cum e cel de lângă Vidin spre Golenţi, nu poate rezolva de unul singur chestiunea subdezvoltării. In categoria celor ce sunt mai greu cuantificabili şi care includ o însemnată doză de subiectivism, Bulgaria pare a fi şi cea mai nefericită, şi cu guvernarea cea mai netransparentă şi cea mai coruptă ţară din Uniunea Europeană. Doisprezece ani nu au fost îndeajuns pentru a o clinti de pe acest loc, ceea ce i-a făcut pe numeroşii contestatari ai regimului, din interior şi din exterior, s-o numească «Mutrilandia».

Aceasta nu este singura găselniţă cu impact mediatic. In bulgăreşte, ca în mai toate limbile Pământului, s-a încetăţenit şi cuvântul „mafiya“, pe care nimeni altul decât preşedintele ţării, Rumen Radev (fost comandant al aviaţiei şi absolvent al unor instituţii de specialitate din Statele Unite, ales, ca independent, dar cu sprijinul socialiştilor, în 2016), l-a folosit textual pentru a defini «controlul exercitat asupra guvernului şi a sistemului judiciar politizat». Însă „mutrele“ sunt o categorie aparte: ele şi-au construit vile în stilul «mutro-barok», soţiile lor fiind numite «mutrese», iar cei implicaţi direct în politică nu ar fi decât nişte «mutryoşki», după modelul păpuşilor ruseşti. La cei mai mulţi dintre aceştia, adevărata mutră nu ar apărea decât după multe figurine extrase.

N-a lipsit prea mult până când cuvântul emblematic a fost plasat în buletinele de vot. Din marea masă, extrem de eterogenă, a protestatarilor care i-au făcut viaţa mizerabilă premierului Borisov mai tot anul trecut, cei cu sensibilităţi de stânga (şi aceştia cu câteva curente şi veleităţi distincte) s-au coalizat sub sloganul, devenit chiar numele formaţiunii având-o în frunte, la vedere, pe Maya Manolova, fost Avocat al Poporului: «Izpravi se! Mutri văn!». Cu o aşa formulă, aproape imposibil de abreviat [ISMV, pentru comoditate], şi cu o parte a doua redată, cel mai adesea, prin „Mafia out!”, traducerea mai pe placul limbii române ar fi „Ridică-te! Afară cu mutrele!“.

Nu e singurul îndemn plasat direct în faţa alegătorilor: contestatarii de dreapta, mai numeroşi, s-au coalizat în mişcarea «Ima takăv narod», cu abrevierea ITN, având înţelesul de „Un astfel de popor există“, aluzie la resursele naţiunii de a se trezi „din somnul cel de moarte“, după cum este invocată de sute de ani o atare stare de jale, dar la nordul Dunării. Liderul acestui curent este, după modelul câştigător din campania prezidenţială din Ucraina [Zelenski], respectiv doar de succes din Polonia [Hołownia], două naţiuni slave surori, un muzician devenit star TV – Slavi Trifonov, care s-a dovedit capabil să coaguleze în jurul său suficientă charismă şi câteva personalităţi cu priză la public, pe fondul nemulţumirii din ansamblul societăţii, ceea ce politicienii mai versaţi (şi cu studii la înalte şcoli din domeniul administrării unei ţări), în primul rând socialiştii, nu au reuşit.

Toate aceste lozinci devenite, oarecum impropriu, denumiri ale unor formaţiuni politice şi trădând, pentru moment, lipsa unei ideologii dominante, nu sunt specifice doar Bulgariei. Lăsând la o parte îndemnul de a „salva“ România, sau Bucureştiul, ori pe cel de a fi „Pro“, în Balcani, numai pe parcursul lunii martie, în alegeri locale, electoratul din Serbia a avut de ales între „Intoarcerea“, „E destul, brav popor!“ sau „Putem mai bine!“, iar celui din Muntenegru i s-a oferit să voteze cu „Pacea e naţiunea noastră“.

Gabriel S. Jivănescu 11 aprilie 2021

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.