Thomas Piketty: Cum se poate salva Europa de ea însăşi

“O criză economică prelungită, o criză a datoriilor pe care nu o poate depăşi, prostraţie în faţa catastrofei umanitare generate de valurile de imigranţi din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord şi instituţii de securitate incapabile să asigure securitatea cetăţenilor – toate acestea au revelat invaliditatea instituţiilor UE. Europenii sunt mai interdependenţi ca niciodată, dar sistemul lor de guvernare nu poate face faţă crizelor. Un mare experiment de integrare de jumătate de secol este în pragul eşecului”, scrie economistul francez Thomas Piketty pentru Foreign Policy.

Este un lucru rău pentru toti. Fragilitatea Europei inseamnă o verigă mai slabă în lumea interdependentă. În calitate de cea mai mare economie mondială, Europa este un motor al bunăstării globale. Este un front important împotriva terorismului. Este marea speranţă a primelor victime ale terorismului – refugiaţii. O Europă slabă îi va slăbi pe toţi ceilalţi. Din acest motiv, este în interesul întregii lumi să înţeleagă cum s-a poticnit integrarea şi cum poate fi reluată.

Temeliile Uniunii Europene au început să se şubrezească încă din primele ei zile. Coliţia iniţială a cărbunelui şi oţelului a deschis calea unei uniuni monetare mai agile, transformând uniunea dintr-un bloc al liberului schimb într-un bloc financiar. Astăzi, capitalul trece de graniţele europene în sume şi cu o viteză care eclipsează vechea circulaţie a bunurilor. Introducerea unei monede unice a grăbit aceasta transformare: după trecerea către euro, în ianuarie 1999, dezechilibrele financiare dintre ţările creditoare şi cele îndatorate au crescut.

Astăzi am rămas cu o Europă compusă din state disperate, economia ei nu o duce bine şi Europa este ameninţată de un duşman comun din marile ei oraşe, care, în loc să unească ţările, scindează continentul în două blocuri separate. Mai mult ca niciodată în istoria sa modernă, ameninţările la adresa Europei vin dinăuntru, mai degrabă decât din afara.

În ultimul deceniu am observat majoritatea slăbiciunilor UE, începând cu defectele economice. Fluxurile masive de capital nu erau o problemă atât timp cât banii erau mişcare, de la ţările bogate la cele mai sărace, de la cei care economisesc la cei care cheltuiesc, de la vechiul nucleu către noii membri de la periferie. Însă fluxurile de capital s-au oprit brusc în 2010, după crahul de pe Wall Street. După un deceniu de infuzii, dintr-o dată gospodăriile, băncile şi firmele din ţările care se împrumuta au văzut că banii fug din ţară, lăsându-i în imposibilitatea de a-şi mai plăti datoriile.

Structurile uniunii au crăpat sub greutatea crizei. Priorităţile celor două ţări fondatoare nu au mai coincis: astăzi, Germania este un creditor, iar Franţa o ţară îndatorată şi au viziuni divergente despre cum să gestioneze crizele financiare care au afectat Europa începând din 2008. Astfel, în locul unui răspuns colectiv şi coordonat, liderii au ajuns la măsuri de urgenţă în ceasul al doisprezecelea, care nu au făcut decât să prevină o catastrofă şi au creat o spirală descendentă pentru împrumuturile contractate de sectorul public. Deficitele bugetare au crescut, lăsând guvernele la mila creditorilor. Efectul a fost împărţirea Europei în două blocuri, într-un joc de sumă zero. A dispărut orice simţ al intereselor comune, pentru a nu mai vorbi despre ţelurile mai înalte: ţările creditoare au impus împreună condiţii datornicilor; după un scandal, Grecia şi alţi datornici s-au retras într-un soi de tăcere apăsătoare. Aflate într-o capcană oribilă, guvernele au trebuit să treacă peste nemulţumirile cetăţenilor lor ca nu cumva să agraveze scurgerea şi mai gravă a capitalurilor şi ca populaţia să nu sărăcească şi mai mult. Toate acestea au lăsat la orizont o austeritate nesfârşită, au redus încrederea în instituţiile publice şi Europa este mai divizată ca niciodată după căderea Zidului Berlinului.

Europa a fost lovită de criza imigranţilor, care, poate mai mult decât de criza financiară, a redus puternic capacitatea de decizie a uniunii. Conflictele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord au adus peste un milion de imigranţi de dincolo de Mediterana, jumătate dintre ei din Siria. Încercările de a împărţi povara umanitară au dezvaluit profundele sciziuni din Europa. Incapabilă să acţioneze concertat, actuala guvernanţă europeană a împins gestionarea crizelor la nivelul naţional. Ţări ca Germania şi Suedia şi-au deschis porţile, spre disperarea vecinilor lor; Polonia şi Ungaria au refuzat să primească imigranţi care căutau azil. Au început să apară garduri la graniţele Balcanilor. Unul dintre stâlpii integrării europene, sistemul Schengen, este ţinut în viaţă de aparate.

Atentatele teroriste de la Paris şi Bruxelles i-au încurajat pe sceptici să considere că autorităţile europene sunt incapabile să facă măcar minimul pe care l-ar face statele: să menţină siguranţa cetăţenilor. Deşi cei care au greşit au fost ofiţerii belgieni şi francezi, lovitura a fost încasată de Europa ca întreg.

Apoi avem o mulţime de crize politice care izvorăsc din neîncrederea în clasa conducătoare. Crizele de mai sus ar fi putut să nu fie atât de mari dacă UE nu s-ar fi confruntat cu un fenomen care a afectat lumea dezvoltată, lumea industrială: revolta populistă împotriva guvernului. În Statele Unite, aceasta rebeliune a fost marcată de ascensiunea candidaţilor radicali precum Ted Cruz şi Donald Trump. Însă ei nu ameninţă cu disoluţia uniunii şi, de fapt, spun că încearcă să o apere. Nu la fel stau lucrurile în Europa, unde plutocraţii de la Bruxelles sunt acuzaţi de nenorocirile ţărilor membre.

Vechea legătură franco-germană s-a bazat pe acorduri interguvernamentale între cercurile conducătoare care doreau să împartă din suveranitate, dar nu erau deschise către principiile democratice de luare a deciziilor. Fondatorii au format un grup vizionar şi au promis mai multe oportunităţi pentru consum şi pentru ascensiune personală, dar au ţinut frâiele puterii publice doar pentru ei. Rezultatul a fost o uniune cu ceva experienţă tehnocrată, însă cu o temelie democratică slabă. La început îngrijorarea a fost mică – atât timp cât eurocraţii performau, legitimitatea lor nu era pusă sub semnul întrebării. În ultimii ani s-a văzut ce se întâmplă când tehnocraţii nu se mai descurcă. Cei care vorbeau înainte despre lipsa de responsabilitate şi de transparenţă păreau nişte oameni cu idei fixe; acum ei par profeţi. Cei care doresc să salveze UE trebuie să se concentreze pe asta înainte de toate: dacă liderii europeni nu pot reface temelia politică a uniunii, eforturile lor de a reface economia letargică a continentului, de soluţiona migraţia şi criza de securitate vor fi în van.

Europa are nevoie de o resetare. Ameninţările ultimilor ani au demonstrat limitele unui model de integrare dintr-o perioadă mai simplă şi lipsită de crize. Instituţiile reprezentative nu mai funcţionează; ele nu mai articulează diversitatea Europei într-o poliarhie democratică – un regim în care coexistă o diversitate de interese, în care solicitările sunt onorate, un regim care creează loialitate şi legitimitate. În faţa crizelor, oficialii s-au retras în buncărele lor. Managementul de criză a eclipsat procesul democratic de decizie. Si când acesta a dat greş – cum deseori s-a întâmplat – liderii naţionali s-au întâlnit la summituri organizate în pripă pentru a preveni un dezastru, lucru care nu a dus la creşterea încrederii în structurile europene.

Sună sumbru? Ar trebui. Dar nu e totul pierdut: există o soluţie. Dar înainte de toate, un abc al integrării europene.

Dacă este să fie o slăbiciune centrală a uniunii, ea este sistemul său bicameral fragil. Sistemul are două camere: Parlamentul European cu 751 de membri şi Consiliul Uniunii Europene, care adună miniştrii de resort din guvernele naţionale. Se presupune că PE se ocupă de problemele generale. Însă eterogenitatea uniuni face ca el să fie mare, diform şi imun la crearea unor coaliţii transnaţionale. Consiliul UE a devenit un aparat de decizie important. Vechiul Consiliu Special de Miniştri însărcinat cu gestionarea pactului cărbune-oţel a devenit tot mai important pe măsură ce UE a evoluat. Însă fiind format din câte un singur reprezentant al guvernelor naţionale, preocupate de interesele lor interne şi dând deseori vina pe uniune, există o disponibilitate redusă către compromis, iar aceasta duce la blocaje, în special când vine vorba despre cine trebuie să gestioneze crizele. În plus, o canava de instituţii interguvernamentale formate din eurocraţi a început să umple golurile.

Pentru a gestiona această aglomeraţie, ceea ce cândva erau summiturile ocazionale ale liderilor europeni a devenit Consiliul European. Tehnic vorbind, ar trebui să se întrunească o dată la şase luni, dar acest grup a ajuns să se întrunească în pripă la summituri ad hoc, pentru a decide în privinţa crizelor şi pentru a depăşi câte un impas. Summiturile de urgenţă sunt epuizante. Şi eşuaează. Parţial, pentru că intersele statelor membre nu mai coincid, aşa cum s-a văzut în cazul Greciei. Apoi, deciziile se iau în spatele uşilor închise.

Poate că europenii vor să recurgă la puţină ilegitimitate în schimbul eficienţei. Dar nu obţin aşa ceva. Summiturile au devenit o obişnuinţă. Spre exemplu, săptămânile de planificare atentă ale lui Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, au fost aneantizate când Merkel şi premierul turc Ahmet Davutoglu au ajuns la un alt acord în cadru bilateral, acord pe care l-au prezentat colegilor spre aprobare.

Pentru a găsi o cale pentru uniune trebuie subliniate două aspecte. Primul este ca orice rezolvare a crizelor Europei trebuie să recurgă la o arenă democratică, publică, deliberativă – astfel încât deciziile să fie înţelese. Democraţia este mai mult decât o metodă de luare a deciziilor, este un mod de legitimare a deciziilor, fapt foarte important dacă aceste decizii presupun sacrificii. Al doilea aspect este că europenii trebuie să treacă dincolo de dihotomia dintre suveranitate şi guvernanţa europeană. Vechii federalişti şi noii izolaţionişti sunt de acord cu un lucru: integrarea este o soluţie ori-ori – ori liderii renunţă la suveranitate, ori îşi apără ţara. Cei care speră să menţină uniunea la un loc trebuie să caute o cale de ieşire din această fundătură. Acum este greu să pledezi pentru o uniune care promite doar austeritate, disfuncţionalităţi şi mai puţin control. Liderii sunt tot mai nehotărâti să transfere puterea unui PE aflat departe, dar exact acum avem nevoie de un sistem coordonat şi reprezentativ.

Avem o propunere. Să creăm un model de uniune care trece dincolo de această problemă ori-ori a integrării versus suveranitate, o soluţie care va oferi putere de decizie fără transferarea puterii de la statele naţiune la un stat supranaţional mai puţin democratic, o soluţie care poate întări caracterul democratic al legislatorilor europeni.

Propunerea: să renunţăm la depăşitul Consiliu al UE. Să-l înlocuim cu o noua camera a parlamentului, “Camera Europeană”, care măcar să aibă meritul de a nu fi un consiliu – un cuvânt atât de des folosit încât s-a golit de substanţă. Parlamentul original trebuie să rămână la locul lui, pentru a exprima diversitatea uniunii. Însă noua cameră nu trebuie să arate ca o camera superioară. Membrii ei vor fi aleşi direct din rândul parlamentarilor naţionali, adică parlamentele din statele membre îşi vor selecta reprezentanţii în Camera. Numărul de deputaţi va fi proporţional cu populaţia fiecărui stat. Aceşti parlamentari vor avea o dublă sarcină, reprezentându-si electoratul şi în politica naţională, şi în cea europeană. Camera Europeană va rezolva problema deficitului democratic al actualului regim: ar fi aleasă şi ar lua deciziile în mod deschis. Ea ar putea să rezolve problemele de coordonare.

Crearea unor instituţii noi de la zero nu este o sarcină uşoară. Însă alternativa este coşmarul paraliziei. Actualul impas în privinţa creşterii economice, migraţiei şi a ascensiunii eroscepticismului ameninţa să devină o capcană a echilibrului disfuncţional, pentru că ieşirea se va pedepsi, iar ţările care rămân vor simţi că îi subventionează pe nişte vecini pe care nu-i pot da afară. Am putea avea un Brexit sau un Grexit. Însă cea mai probabilă evoluţie va fi degradarea graduală şi distrugerea pe nesimtite, aşa cum vedem acordul Schengen prăbuşindu-se în acest moment, cum vedem guvernele din Balcani scuipându-se unul pe celălalt peste gardurile de la frontieră.

Soluţia nu este renunţarea la integrare. Dezintegrarea este apanajul defetiştilor şi al extremiştilor. Avem nevoie să reimaginăm instituţiile reprezentative ale Europei şi să redăm spiritul puternic al cetăţeniei europene. E timpul să ne uităm la instituţiile de baza ale uniunii şi să le reinventam. O Europă puternică oferă echilibru pentru o economie mondială puternica. O Europă puternică poate să se ocupe mai bine de probleme de securitate şi de criza umanitară din Orientul Mijlociu. O Europă puternica este un contrapunct pentru autohtoniştii şi izolaţioniştii de pretutindeni.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.