În România corupției s-a proiectat o cultură publică timbrată, taxată și păstorită ca pe vremea defunctului Consiliu al Culturii și Educației Socialiste. Cenzorul principal s-a refăcut în totalitate, fiind mult mai puternic și la fel nefast ca atunci. Legislația de după 1989, cu precădere după aderarea la UE, s-a transformat în fief electoral și de propagandă, în favoarea unui tip de societate bolnavă. Invocarea relaxării și dezghețului a ajuns nou imperativ al momentului. Unde se situează România, dacă nu între țările care copiază fostele structuri comuniste, în favoarea unor inginerii financiare și de reprezentare?
Unele asociații au dorit un timbru pe fiecare carte, sau produs cultural, urmând ca ele să încaseze banii obținuți prin efectul unei legi care să statueze acest fapt. O asemenea înțelegere a culturii trimite direct în sfera ideologizării traumatizante și a încolonării politice, formând o discriminare prin care unele asociații impun altora taxe fără să le ofere nimic și fără să le ceară consimțământul. Dramaticul fenomen Pitești revine în acțiune în logica legislativă a imposturii, fiind acceptat tacit. Nu trebuie să mai mire pe nimeni faptul că România nu poate avea acces la fondurile europene și este întru totul incapabilă să depășească această situație a unui blocaj legislativ. România proiectelor nu există, lumea reală este preferată subordonării și abuzului. Situația din cultură, cu timbru și stele pe umerii administratorilor unor structuri fantomatice, ducând inevitabil spre grupuri de interese, după unii, de natură infracțională, închide cercul dezastrului actual pe o piață a cărții, inevitabil ultima din zonă.
Presiunea și subordonarea din perioada comunistă nu mai pot fi realități administrative decât printr-o legislație ajunsă acum anticonstituțională, însă în uz. Cultura română nu mai poate fi reprezentată decât de permanenta ei devenire și manifestare, într-un cadru al libertății de expresie și asociere. Un asemenea mecanism nu că este blocat acum, însă pare a fi chiar incriminat de clonele tot mai reactivate ale comunismului rezidual care și-au găsit un mod de supraviețuire prin impozitare. Statusul politic al reprezentărilor, în fapt, lovite de nulitate, s-a poziționat printr-o delegare tipică totalitarismului. Cenzura economică de după 1989, care a lovit presa și cultura, s-a reconstituit acum fățiș prin lege anticonstituțională, împotriva tuturor dezbaterilor care au urmat calea unui consens, el însuși parte a complicităților determinante a fenomenului.
Taxarea actului de cultură a ajuns identică aceleia trecerii podului de la Dunăre, mulți ani, banii de acolo ajungând la primăria orașului de frontieră, ai căror funcționari s-au specializat prin cele mai exotice stațiuni ale planetei. În loc să beneficieze de sprijin, cultura românească, prin sufocata industrie a cărții, trebuie să mai și plătească în conformitate cu legea structural mafiotă. Cu ce drept constituțional o asociație primește acești bani, numai Dumnezeu știe. Exact cu același drept pe care îl are cenzura când face acte de dispoziție. Efectele abuzurilor în România, nu de azi, de ieri, par a genera o satisfacție și importanță care se regăsesc în degradarea tot mai accentuată.
Timbrul cultural pentru o presupusă susținere a culturii reprezintă ultima invenție a unor grupuri care și-au redescoperit vocația cu care i-a investit cândva statul totalitar. Astăzi au posibilitatea să o aplice în folos propriu, efectul fiind unul halucinant. Cleștele corupției, lăsat liber și nedenunțat ca atare, a căpătat aspect legislativ, în sensul că legile strâmbe sunt perfecte și nu pot fi anulate. Această lege a timbrului cultural nu este doar strâmbă, ea este în folosul unor structuri fantomatice care își arogă o autoritate în fapt imposibilă. Cei care au înțeles că, legal, timbrul cultural ar trebui distribuit în toate zările României s-au lămurit din start că acesta reprezintă o inutilitate și o subminare birocratică.
Legile făcute de specialiștii în torpilare economică și trafic de influență, oricât ar fi de acompaniate de tobele beneficiarilor, nu se circumscriu decât fenomenului pe care inițiatorii lor îl reprezintă. Filtrul constituțional actual prin care trec inclusiv buștenii munților noștri ar trebui fixat la parametrii paragrafelor și alineatelor. Legea timbrului cultural este ceva care ar fi trebuit să arate cu totul altfel. Asta, în condițiile în care inițiatorii ar fi fost alții, indiscutabil nu cei din cazul de față, care se numără printre beneficiarii propriilor decizii legislative. O cultură cu un mediu profesional tot mai încărcat de administratori dă tonul unei perioade monopoliste în continuarea cenzurii și a monștrilor pe care aceasta îi generează pentru modelul public.
De data eceasta scrieți un articol cu asocieri forțate, asocieri, pe cere le reluați conștient că subiectul se putea trata și simplu și fară ștampile, spirale pe la Consiliul Culturii și Educației Socialiste care a avut destule inițiative bune fiidcă era cu cine să le traduci în faptă, fenomenul Pitești, era într-o lume disperată de după război, Guantanamo este în zile noastre, podul de la Dunăre, comunism rezidual, structuri fantomatice, clone reactivate, cleștele corupției, torpilare economică, perioadă monopolistă, cenzură, monștrii… “ criză teribilă monșer”.
timbrul cultural, ehei…este inghițit ca un ghemotoc de hîrtie, și fără crîcnire. cultură dom’le, cultură
taxă pe aer, pe fum, pe soare
Scrii aiureli, Ion Vieru. Aiureli. Care-ncep din asocierile peste natura pe care le faci.