TRĂIRILE MALEFICE (6)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Trăirile malefice apărută la Editura Actual din Cluj-Napoca în 2022

*

Doctorul Julius Zimberlan a devenit o personalitate atât de prestigioasă încât partidele au început să-i facă tot mai insistent curte. Tot mai insistent: un om cu renumele lui Dr. J. Z. era de aşteptat să poată deveni fără îndoială o „locomotivă electorală” pentru orice formaţiune, mai ales într-o perioadă când vechii politicieni s-au discreditat atât de grav, iar „lupii tineri” s-au dovedit a nu fi mult diferiţi de maeştrii lor recunoscuţi (ori nerecunoscuţi).

Doctorul Julius Zimberlan câştiga bine, avea o familie închegată şi dispunea de tot ce-şi dorea. Plus că îi şi plăcea ceea ce făcea. Aşa că s-a lăsat cu greu atras în politică. Politica te expune la tot felul de atacuri mizerabile, insultele publice şi loviturile sub centură făcând parte din joc. Da, dar nici refuzul unor oameni politici nu este lipsit de riscuri. Iar un refuz prost formulat poate fi taxat chiar ca o insultă. Partidul care şi-a pus atâtea speranţe în notorietatea lui Dr. J. Z., avansând chiar şi public oferta pe care i-a făcut-o, n-a putut trece uşor peste acel refuz. De undeva, dintr-un trecut uitat, o oarecare doamnă Burell a lansat zvonul că „înfumuratul jurist” este un pervers sexual ahtiat după cadavre de femei. Interesându-se cine este acea doamnă Burell, Julius a aflat că era vorba despre Luci, născută Klem, prietena Verei, una dintre fetele cărora ea le-a povestit că Julius „este fascinat de cadavre de femei”. Urmarea a fost că Julius a acceptat să candideze pe listele celui mai mare partid din opoziţie. Şi, deşi subiectul cu „perversiunile sexuale” a ţinut prima pagină timp de mai multe zile, dr. Julius Zimberlan a devenit senator, a dat în judecată defăimătorii şi a câştigat. (Păi, că n-au existat nici un fel de probe materiale pentru a se putea susţine infamele acuzaţii!)

*

Aşa cum înfloresc şi se usucă toate cancanurile, aşa şi mizerabila poveste menită să-l discrediteze pe Dr. J. Z. a intrat în uitare. Mai ales că alegerile au trecut şi ele.

Julius nu regreta că a intrat în politică, deşi avea şi momente când se întreba dacă nu i-a fost mai bine pe vremea când avea deja tot ce-i trebuia fără să se lege la cap cu alte îndatoriri cronofage. Şi şi-a pus această întrebare şi când a ajuns ministrul justiţiei. Mai ales când a ajuns ministrul justiţiei.

După care a fost propus – cu şanse reale – candidat în alegerile prezidenţiale. Când şi-a exprimat, într-un cadru restrâns, dorinţa de a reveni la o „viaţă normală”, prietenii i-au amintit că în cazul unei republici parlamentare, şeful statului se găseşte într-o poziţie mai degrabă decorativă, el reprezentând ţara în ocaziile festive, împărţind decoraţii şi semnând graţieri. „Poziţia ta de acum este mult mai solicitantă”, l-au asigurat aceiaşi prieteni. Perspectivele de a câştiga alegerile fiind extrem de favorabile, chiar şi familia a insistat să accepte candidatura.

Lui Julius i s-a părut ciudat cum presa mercenară a publicat fel de fel de poveşti scandaloase despre contracandidaţii săi, în vreme ce vechile insinuări ale acelei anonime doamne Luci Burell, născută Klem, n-au fost scoase de la naftalină. (Probabil fiindcă procesele de calomnie câştigate şi soldate cu amenzi şi despăgubiri consistente au descurajat reluarea subiectului, şi-a mai spus Dr. J. Z.)

*

În timpul mandatului său, ţara n-a dus-o mai bine, dar – ceea ce este mai important! – nici mai rău, chiar şi în contextul recesiunii mondiale. Ceea ce nu e puţin lucru! Doctorul Julius Zimberlan a fost conştient că n-a avut mari merite în stabilitatea aceasta, el n-a făcut decât vizite oficiale, a primit, la rândul său, înalţi oaspeţi, a împărţit decoraţii şi a dispus graţieri; a încercat să rămână cât mai discret, însă tot nu s-a întâmplat să treacă trei zile succesive fără să-i apară fotografia într-o publicaţie de largă circulaţie ori în programele informative ale televiziunilor.

În toată perioada aceea, a refuzat să se mute în Palatul Prezidenţial, rămânând în vechea sa vilă – acum atent supravegheată de serviciile speciale – şi în fiecare zi mergea pentru doar câteva ore la „serviciu”. Acasă avea mai mult timp decât oricând, înalta funcţie împiedicându-l să mai angajeze procese, iar treburile curente erau gestionate în mare măsură de către armata de consilieri. Aşa că se încuia în biroul său, în „vizuina” sa şi revenea tot mai des la Uşa Roşie. Figurile de acolo, atât de bine reprezentate încât păreau că „se schimbă mereu în funcţie de starea psihică, de bagajul de cunoştinţe şi de nivelul de inteligenţă al celui ce le viziona”, după cum este specificat pe vechea cutie în care se află DVD-ul, îşi apărau tainele. Lupta de ani de zile în încercarea lui J. Z. de a le sparge misterul s-a aşternut peste mare parte din viaţa sa.

*

O lume fabuloasă – acesta este cuvântul! – îşi trăia aventura nesfârşită pe pereţii castelului lui Barbă Albastră în rame bogat sculptate, în vitralii cu scene mişcătoare şi, bineînţeles, pe tăblia Uşii Roşii. Ceea ce părea fixat să se întâmple pentru vecie apărea cu totul altfel la o nouă vizită a privitorului mereu surprins. Uneori şi ceea ce părea o pată de igrasie ori o infiltraţie a ploii prin minunatul, dar vechiul tavan se dovedea un desen al unui simbol niciodată pe deplin descifrat. Da, la fel se petrecea şi cu tot ce se afla pe tăblia uşii, precum şi cu figurile de acolo, atât de bine reprezentate încât păreau că „se schimbă mereu în funcţie de starea psihică, de bagajul de cunoştinţe şi de nivelul de inteligenţă al celui ce le viziona”, după cum este specificat pe vechea cutie în care se află DVD-ul. Ele îşi apărau tainele, însă studiindu-le de atâta vreme, J. Z. a constatat că, totuşi, scenele se repetă. („Ca în caleidoscopul aproape infinit al lui Dumnezeu”, cum a reţinut el dintr-o carte.) E drept că bravul cavaler purta uneori o armură argintie, iar altădată se prezenta înfăşurat într-o mantie albastră cu stema nobiliară brodată cu fir pe piept, dar, la răstimpuri lungi, lucrurile se repetau identic. Puteau diferi ornamentele, butaforia unei anumite scene, însă şi ea părea să respecte un anumit algoritm. La fel şi acţiunile personajelor în misterioasa lor mişcare. Lupta de ani de zile în încercarea lui J. Z. de a sparge misterul s-a aşternut peste o mare parte din viaţa sa.

După zecile de ani petrecuţi în intimitatea bătrânului DVD – de fapt o copie a copiei primului exemplar atât de solicitat -, ex-preşedintele, venerabilul atât de cunoscut Dr. J. Z., a ajuns să anticipeze atât de greu sesizabila viaţă de pe tăblia Uşii Roşii. Simţind că nici propriul său film nu prea mai are ce surprize să-i ofere, bătrânul contempla mai mult din obişnuinţă cele ce se petreceau pe DVD. (E drept că şi aparatura sa, pe vremuri socotită ultraperformantă, putea fi considerată acum mai mult decât învechită, iar copiii şi nepoţii râdeau de ea. Dar el n-a consimţit s-o înlocuiască cu una mai modernă şi, întrucât îşi păzea tot mai crâncen decorul teritoriului său şi numai al său, nu mai era sâcâit pe tema aceasta.)

Simţind că nici propriul său film nu mai poate conţine mari surprize, că trăieşte tot mai mult în amintiri, Julien se revedea, rând pe rând, copilul slab, cu ochelari şi cu părul creţ discutând cu colegii despre filmul „Uşa Roşie”, apoi adolescentul despre care Vera i-a spus Luciei Klem (viitoarea doamnă Burell) că el ar fi interesat mai mult de femeile moarte; revedea onorabilul avocat doctor terfelit în presa de scandal, subiect repede uitat (sau evitat?); şi se vedea pe sine ca într-o oglindă, încuiat în „vizuina” sa demodată şi privind ca de atâtea ori câte un fragment de pe tăblia uşii interzise. Văzându-se astfel acolo – pe el şi parcă pe altcineva -, atunci a simţit că, în sfârşit, e pregătit să deschidă Uşa Roşie. Nu mai era curios ce o să găsească dincolo, dacă acolo se aflau într-adevăr cadavre sau dacă, poate, pe acolo se pătrundea într-o altă lume, o altă lume cu alte reguli şi alte înfăţişări. Văzându-se astfel pe el şi parcă pe altcineva, atunci a simţit că, în sfârşit, e pregătit să deschidă Uşa Roşie.

Pe cutia DVD-ului era notat că filmele conţinute au un final deschis în funcţie de dispoziţia, nivelul de cunoştinţe şi de gradul de inteligenţă al fiecărui privitor. Şi mai era precizat pe cutia DVD-ului că este foarte posibil ca la deschiderea uşii, odată cu vârsta, să se schimbe şi percepţia unuia şi aceluiaşi subiect. Păi, dacă se poate deschide de mai multe ori uşa interzisă înseamnă că… J. Z. nu şi-a terminat gândul şi a intrat. J. Z. nu-şi termină gândul şi intră.

*

În spatele Uşii Roşii, J. Z. nu dă nici de întunericul şi nici de mirosul ciudat pomenit de un prieten din copilărie. Şi nici de cadavrele soţiilor neascultătoare ale lui Barbă Albastră. Deşi nu vede (încă?) unde ar putea ajunge de va merge mai departe, simte un alt aer cuprinzându-l cu fiecare pas. Un aer pe care (încă?) nu-l poate defini. Ceva îl reţine (încă?) să intre mai adânc în acel loc pe care (încă?) nu-l poate defini: o altă încăpere? o curte interioară? un câmp nesfârşit? În timp ce-i revine curiozitatea din copilărie, îşi aduce aminte şi de „arhaicul” său calculator rămas deschis pe DVD-ul cu poveşti, printre care şi povestea lui Barbă Albastră, DVD-ul ce-şi schimbă conţinutul „în funcţie de starea psihică, de bagajul de cunoştinţe şi de nivelul de inteligenţă al utilizatorului”, cum scrie pe prospectul însoţitor şi cum se dovedeşte a fi şi în realitate. Julius Zimberlan se decide să se întoarcă în biroul său, să închidă calculatorul şi să revină după Uşa Roşie, să exploreze ce se află mai departe, că deocamdată încă nu s-a lămurit deloc.

Doar că, încercând să revină în „văgăuna” sa, constată că Uşa Roşie nu se poate deschide decât dintr-o parte. Nu din partea unde a ajuns. (Poate de aceea n-au putut reveni nici soţiile neascultătoare: fiindcă uşa nu poate fi deschisă decât dintr-o parte. Din cealaltă parte.)

În faţa lui J. Z. se deschid două alternative: să lase DVD-ul să se deruleze şi să păşească pe calea ce începe în spatele uşii, cu riscul de a nu mai găsi drumul înapoi ori să aştepte să mai deschidă cineva Uşa Roşie, ca să poată reveni în biroul său. Dar cine să mai deschidă o uşă de pe un DVD de mult ieşit din uz?

Despre dispariţia doctorului Julius Zimberlan încă mai circulă diferite zvonuri, fiind vorba despre o figură atât de proeminentă. Să nu uităm că dr. Julius Zimberlan, Dr. J. Z., a avut chiar şi un mandat de şef al statului şi, chiar dacă atunci nu s-a remarcat în mod deosebit, în vremea aceea lumea n-a dus-o mai rău. Ceea ce nu e puţin lucru! Nici în vremea recesiunii mondiale n-a dus-o lumea mai rău. Deci, fiind vorba despre o figură atât de proeminentă, cercetările continuă, iar suspecţii sunt iniţial incriminaţi, apoi exoneraţi din lipsă de probe. Părerea generală este că doar un jurist atât de remarcabil ca însuşi doctor Julius Zimberlan, atât de respectatul Dr. J. Z., ar putea rezolva cazul. Dar unde se află acum remarcabilul doctor Julius Zimberlan?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.