Triumf pentru „Don Giovanni” şi „Donna del Lago”

Seducţie în roşu

„Don Giovanni”, capodopera care a marcat a doua colaborare a lui Mozart cu libretistul Lorenzo Da Ponte, a deschis somptuos stagiunea Operei Scala din Milano. Opera în două acte, compusă în 1787, constituie forma cea mai împlinită a unui mit făcut deja celebru de Tirso de Molina şi de Molière.

Compozitorul Charles Gounod scria la un moment dat: „Există în istorie oameni care par destinaţi să marcheze, în sfera lor, punctul dincolo de care nu se mai poate trece: Mozart este unul dintre aceşti oameni; iar «Don Giovanni» este o culme”.

Mare pianist şi excelent dirijor, Daniel Barenboim şi-a dovedit din nou, cu această ocazie, întreaga măiestrie la Teatro alla Scala, orchestra dezvăluindu-şi, sub bagheta lui, excelenţa.

Anna Netrebko în rolul Donna Anna

Cu o distribuţie de vis, Barbara Frittoli în rolul Donna Elvira, Anna Netrebko în Donna Anna, Bryn Terfel ca Leporello, Kwangchul Youn – Comandorul şi, mai ales, Peter Mattei în rolul titular, opera pusă în scenă de canadianul Robert Carsen, regizor de neocolit pe scenele lirice din Europa şi America, a avut un succes răsunător. Regizorul a mizat pe o aparentă sobrietate a mijloacelor, cu efecte simple, eficiente, fără excesul de video-uri care inundă de multe ori scenele teatrelor lirice. Ideea lui Robert Carson a fost să facă din Don Giovanni dramaturgul propriei sale istorii. Oglinzi, garderobă, culise devin domeniul lui. Anti-eroul mozartian dărâmă barierele simbolice şi sociale, trece de la smoking la costumul de epocă se mişcă în faţa şi în spatele decorului.

Peter Mattei în Don Giovanni

Michel Levine, autorul decorului şi al costumelor, a realizat scene extraordinare, cum ar fi cea a balului, în care toţi participanţii sunt îmbrăcaţi în catifea roşie. Decorul multiplică colonadele, aurul şi stofele purpurii, caracteristice Teatrului alla Scala. Catifea roşie. Seducţie în roşu. La Scala, „Don Giovanni” a purtat culorile Casei milaneze.

Candelabrele erau încă aprinse când Daniel Barenboim a atacat uvertura. Celebrul libertin al lui Mozart a urcat pe scenă din sală, doborând cortina şi descoperind o oglindă imensă, care reflecta lojile şi pe ocupanţii lor, deveniţi astfel parte integrantă din decor, creând un teatru în teatru. Modernă în dinamismul său şi tradiţională în refuzul extrapolărilor, regia a jucat pe efecte de oglinzi de mare virtuozitate.

Barbara Frittoli, în Donna Elvira

Peter Mattei s-a dovedit exemplar în Don Giovanni, acaparând scena, cu vocea sa generoasă, cu miracole de delicateţe, cu o interpretare pe cât de machiavelică, pe atât de seducătoare. Bryn Terfel, cu o voce amplă, a încarnat un Leporello magnific. Cu vocea sa de soprană clară şi incisivă, Barbara Frittoli a făcut senzaţie creând o Donna Elvira crudă şi abilă.

Eleganta Donna Anna, în ţinută de seară, cu ochelari de soare, a fost interpretată de celebra Anna Netrebko, ovaţionată şi acoperită de o ploaie de flori la final. Cu timbrul său bogat şi voluptuos şi o frazare fermecătoare, a format împreună cu Ottavio, încarnat de tenorul Giuseppe Filianoti, arhetipul cuplului burghez convenţional. Situaţia se inversează când este vorba despre tânăra şi proaspăta Zerlina, excelent întrupată de Anna Prohaska, noua pradă a lui Don Giovanni.

Anna Netrebko, Giuseppe Filianoti şi Barbara Frittoli

Obişnuit al registrului marilor başi mozartieni, Kwangchul Youn a confirmat calităţile sale vocale în rolul Commendatore.

Regizorul canadian rezervă o ultimă lovitură de teatru în final, învăluind corul într-o perdea de fum, sub privirea ironică a seducătorului care fumează o ţigară. De la interzicerea fumatului în locurile publice, ţigara a devenit simbolul transgresiunii morale. Astfel, finalul operei devine o lecţie de libertinaj, mai curând decât de morală.

Catifea, sânge, seducţie. Trei ore şi jumătate de spectacol punctat de surprize care au însoţit atât de frumoasele arii ale lui Mozart.

„Oh, fiamma slave!”

După „Don Giovanni”, un alt succes eclatant al aceluiaşi teatru liric: „La Donna del Lago” de Rossini.

Prezenţa la pupitrul Orchestrei de la Scala a dirijorului Roberto Abbado şi pe scenă a extraordinarilor solişti Joyce DiDonato, Juan Diego Florez, Daniela Barcellona şi John Osborn a făcut din rossiniana „Donna del Lago” un adevărat eveniment muzical. Coproducţie cu Opera Naţională din Paris, unde a avut premiera în 2010 pe scena Palatului Garnier, şi cu „Royal Opera House” din Londra, în regia lui Lluis Pasqual, cu decorurile concepute de Ezio Frigerio şi costumele semnate de Franca Squarciapino, deja posesoare a unui Oscar, opera a fost răsplătită cu ovaţii şi generoase cronici de specialitate.

Joyce DiDonato în La Donna di Lago

Regizorul Lluis Pasqual mărturisea că a gândit montarea „aproape ca pe un concert, o formă pură, însoţită de uşoare citate dintr-un teatru care nu mai există, dar a cărui amintire persistă încă. Un simulacru de punere în scenă care să împiedice orice s-ar putea interpune între muzică şi auzul spectatorului…”.

Pe scenă este reprodusă o sală de teatru „all’italiana”, în care corul, îmbrăcat în costume caracteristice în mare măsură modei din anii ’30 ai secolului trecut, reprezintă spectatorii care asistă la povestea adusă în scenă de solişti. Cântăreţii intră, ies, evolueză mai ales în avanscenă, mişcându-se după canoane tradiţionale. Lipsa teatralităţii a fost însă uitată graţie vocilor minunate.

Mezzosoprana americană Joyce DiDonato are, după părerea criticilor, vocea ideală pentru a reda timbral şi stilistic rolurile Isabellei Colbran. Elena interpretată de ea a confirmat-o, graţie unei voci omogene în întreaga ei gamă, strălucitoare în acute, cu un registru grav mătăsos, de o mare naturaleţe, imprimând muzicalitate, sens şi expresivitate fiecărei fraze, fiecărui cuvânt. Duetul cu Florenz, în rolul Umberto, şi cel cu Osborn (Rodrigo) ar fi putut fi adevărate lecţii de canto, iar în Rondoul final, vocea ei a fost un foc de artificii care o recomandă ca „regina rossiniană” a momentului.

Juan Diego Florez şi Joyce DiDonato în La Donna del Lago

„Regele” a fost în acest spectacol Juan Diego Florez, cu o ploaie de acute şi supraacute fără greş. Interpretarea sa în „O fiamma soave” a fost, aşa cum scrie Nicola Salmoiraghi, „o paradigmă a bel canto-ului”. Într-o formă vocală deosebită, Daniela Barcellona a creat un Malcolm antologic. Timbrul cu profunzimi grave, catifelat, a fost însoţit de elocvenţa interpretării, de varietatea accentelor cu care mezzosoprana a sculptat recitativul „Mura felici”. Au impresionat şi acutele Cavatinei „Elena! Oh, tu che chiamo!”. Bagajul tehnico-artistic al artistei o plasează în momentul de faţă printre cele mai bune interprete din lume în acest tip de repertoriu.

Senzaţional a fost şi tenorul american John Osborn în rolul Rodrigo, dovedindu-se din nou un cântăreţ de clasă.

La pupitrul excelentei orchestre de la Scala, Roberto Abbado a propus o lectură de mare forţă muzicală capodoperei rossiniene, un suflu romantic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.