Pe Tudor Vintiloiu îl asociez cu următoarea scenă, petrecută cu câteva săptămâni înainte de debutul campaniei electorale pentru prezidenţialele de anul acesta, în deprimante vremuri ieşite din matcă, când ziarul Cotidianul era condus de Cornel Nistorescu. Cornel Nistorescu trecea pe la biroul fotografilor, se uita cu mirare la câte unul dintre ei, îl mai întreba pe şeful secţiei, Timi Şlicaru “x de câtă vreme lucrează la noi, lucrează la noi?!” şi trecea mai departe să facă ziarul domniei sale în maniera plină de supratitluri scrise cu roşu şi semne de exclamaţie implicite în fiecare cuvânt folosit în titluri.
De ce această divagaţie? Pentru că în exact acest context, şi nu altul, mai nuanţat, la puţin timp după şocul din vară (când jumătate de redacţie a fost rasă) şi în plină silă, pe blogul lui Tudor Vintiloiu, un mecanism foarte simpatic număra săptămânile, şi zilele, şi minutele, şi secundele până când posesorul lui avea să plece, timp de o lună de zile, în Ecuador şi în jungla amazoniană. De la descoperirea făcută, ori de câte ori mă uitam la el, în redacţie, mi-l imaginam, cum altfel, decât aşteptând-aşteptând, deşi omul muncea normal şi era cât se poate de prezent faţă de colegii şi prietenii lui.
Imaginea asta e pe undeva o punere în abis adecvată a unor variante, strâmte dar reale, de percepţie a fotoreporterilor într-o redacţie, din diferite timpuri sau unghiuri, dar şi o reluare în mic a discreţiei lor în general şi a lui Tudor Vintiloiu în special.
Discreţie care a generat şi acest dialog, monolog, portret struţocămilă. Omul ar fi vorbit şi totuşi n-ar fi vorbit despre el, ar fi vorbit despre "Coti", dar totuşi etc.,etc. Astfel că ne-a scris următoarele rânduri, pe care le voi reda intergral.
“Am să povestesc şi eu bucăţica mea de Cotidianul. O să mă străduiesc să nu sune nici a necrolog şi nici auto-laudativ. Nu îmi plac textele lacrimogene, aşa că nici acesta nu va fi unul.
Am lucrat 8 ani la Cotidianul. Am început în anul I de facultate (în 2001) când toţi studenţii de Jurnalism erau obligaţi să efectueze 20 de ore de practică într-o redacţie. Ioana Lupea era, pe atunci, redactor-şef la Cotidianul şi ţin minte că m-a întrebat doar la ce secţie aş vrea să-mi fac cele 20 de ore. I-am răspuns “la foto”. Şi acolo am rămas până la închiderea ziarului. Nu am regretat nici un moment. Deşi fotoreporterul înca este, într-o oarecare masură, desconsiderat într-o redacţie, aici m-am simţit ca într-o familie. Nu o sa intru în detalii. Nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni. Sunt foarte mulţi oameni pe care îi preţuiesc şi cu care sunt mândru că am fost coleg. Le mulţumesc din suflet.
În mod paradoxal, nu grija pentru ziua de mâine mă macină acum, cât regretul că mi s-au împrăştiat atâţia prieteni în cele patru zări. Viitorul nu ştiu ce va aduce. Nici pentru mine şi nici pentru colegii mei. Presa e în comă, iar fotografia de presă este printre primele sacrificate în încercarea de a diminua costurile. Noroc că de jos nu ai încotro să o iei decât în sus!”
După care a început o brumă de dialog:
O amintire anume din munca la ziar, legată eventual de vreo imagine?
T.V.: În 2004, când abia se relansase Cotidianul sub aripa Caţavencilor, am fost în prima mea delegaţie în toată regula. Cu foi de deplasare, cu diurnă şi bani de cheltuială. Eram eu, Viorel Ilişoi – reporter şi Daniel Vasile – şofer. Viorel trebuia să scrie un material despre cele 400 de săli de sport construite de Năstase. Ţin minte că a fost o delegaţie lungă (aşa cum îi plăcea lui Viorel) în care am bătut jumătate de ţară căutând şi fotografiind celebrele săli de sport.
Nu există nimic deosebit în povestirea asta. Nu are nici intrigă şi nici vreo poantă la final. Am ales să vorbesc despre asta pentru că mă trezesc zâmbind de câte ori îmi aduc aminte de ea. Atunci era un început de drum, cu nişte oameni extraordinari, şi eram şi eu acolo. Contam. Voiam să nu dezamăgesc, mă luptam să fiu la nivelul aşteptărilor. Sper că, până la urmă, am reuşit.
Viaţa ta de fotograf în paralel cu Cotidianul? Expediţiile?
T.V.: Călatoriile mele sunt, de fapt, nişte vacanţe. Expediţii sună prea pompos. Las fotografiile să vorbească despre partea asta.
Unde a fost prima vacanţă? Şi de ce lumi aşa de îndepărtate?
T.V.: Prima dată a fost Maroc în 2005. Apoi Cambodgia în 2006, Etiopia în 2008 şi Ecuador în 2009. Nu-i nici un secret. Îmi place şocul cultural. Îmi plac lumile total diferite de cea pe care o cunosc. O lună pe an (aproximativ) sunt liber cu adevarat. Libertate din aia de se scriu poezii despre ea. Apoi ar mai fi considerentele financiare (stai o lună în Africa cu banii pe care i-ai da într-un weekend la Mamaia) şi nu în ultimul rând cele vizual-artistice.
Uneori Tudor Vintiloiu vorbeşte puţin mai mult. De exemplu, într-un interviu acordat emisiunii După bloguri, dar cel mai bine pe blogul personal.
Portofoliul său poate fi accesat aici.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.