Cam la 30 de kilometri de Suceava, un tânăr soldat moţăia în faţa porţii de largi dimensiuni. Am claxonat scurt, a dat fără grabă scaunul pe care şedea de o parte, şi ne deschide bariera. A urmat un parcurs destul de lung şi plicticos, de la o gheretă la alta până la ieşirea pe cea de a doua poartă, de fapt intrarea în Ucraina. Descopeream puţin mai târziu Cernăuţiul, construit cândva într-o altă lume, respectuos cu istoria sa care nu părea însă să se suprapună cu cea a celora care o locuiau acum. În piaţa bine organizată erau ţărani care vorbeau româneşte: “De unde sunteţi?”, ne întrebau ei. La răspunsul că am fi din România, au urmat un oftat şi remarca “Ei da, Românii sunt domni…”. Ucraina era a ucrainenilor de azi, care nu aveau nici un motiv să fie nostalgici pentru un trecut care nu era al lor, fie el habsburgic sau românesc. Erau preocupaţi de amplasamentul statuii lui Stefan Bandera, un lider naţionalist ucrainean, care din perspectivă vestică începuse să fie văzut mai curând ca un anticomunist decât acel extremist şovin care omorâse în anii ’30 un ministru polonez şi colaborse cu trupele germane în execuţii numeroase şi sumare. Pe strada Aron Pumnul, statuia lui Eminescu părea părăsită de soartă într-o curte periferică. O limuzină neagră, cu geamuri fumurii, trecea în mare viteză: “Sunt ei, lor le aparţine acuma totul”, spunea însoţitoarea noastră, fericită că fata ei, deşi foarte frumoasă, prefera să aibă un salariu extrem de modic în loc să fie plătită regeşte cu ora, ca multe dintre colegele ei.
Au trecut peste zece ani de la aceste scene. E februarie 2014 şi mă aflu într-un restaurant în Statele Unite. Întâlniri întâmplătoare cu necunoscuţi mie. El e jurist, mai concret procuror. Cineva îl întreabă cât de periculoasă mai este Mafia italiană. “Pare romantică şi desuetă, bună de filme, de Naşul. Duritatea de azi vine de la ucraineni, adevăraţi profesionişti, fără frică şi fără scrupule”, răspunde procurorul.
La o lansare de produse de lux, puţine zile mai târziu, reprezentantul francizei respective vinde în mai puţin de o oră produse reprezentând planul său pe şase luni, la câţiva ucraineni invitaţi şi ei la lansare. “Trăiesc aici de peste zece ani”, îmi spune reprezentantul originar din Odesa, unde fusese cândva dentist. “Vând produse exclusive, ceasuri, iahturi, avioane”. Un portofoliu de produse pe care fireşte nu îl poţi găsi în orice supermarket. “Situaţia din Ucraina mă îngrijorează”, zice el, “clienţii mei suferă”.
Demonstraţiile din piaţa Maidan se intensifică, apar lunetişti pare-se bine instruiţi şi cu solde de circa opt sute de dolari pe zi, dacă e să dăm crezare presei elveţiene, care a reluat subiectul invocând transferuri din afara Ucrainei. Sunt morţi (peste 80, aceeaşi cifră ca în 1968 după “Primăvara” de la Praga, mai puţin decât la celălalte primăveri recente din Tunis sau Cairo). Preşedintele se retrage, demonstranţii descoperă, după acelaşi stereotip ca în alte situaţii asemănătoare, tot luxul guvernanţilor, garderoba lor, blănuri şi pantofi, piscine, vile şi maşini. Oameni suntem!
Preşedintele fuge, dar apucă să scrie o scrisoare de întâi martie, cerând ajutorul trupelor ruseşti. Textul seamănă cu cel prin care în 1968, se cerea ajutorul trupelor Pactului de la Varşovia pentru intervenţia într-o Cehoslovacie rebelă. Unde s-or fi decontat timbrele sau cine a plătit sau executat curieratul?
Pieţele financiare se cutremură. Mulţi sunt prinşi pe picior greşit şi pierd, alţii câştigă din patriotism iniţiat. Societatea civilă se mobilizează prin Twitter sau Facebook, la rândul lor acţiuni a căror valoare s-a multiplicat în mai puţin de un an de la lansare. În schimb, armata convenţională iese din cazărmi cu goarna.
Şefii de stat condamnă, ameninţă cu sancţiuni, senatorul american McCain îşi exprimă îngrijorarea pentru “minoritatea rusă din România….”. Lipovenii pescuiesc.
Se acordă iniţial un credit de un miliard Ucrainei, care se zbate de câtva timp cu o lipsă de creştere economică şi o masivă scumpire a gazului rusesc. Miliardul acordat tranzitează numai prin Ucraina, el se adaugă la datorii. Simultan devine însă venit pentru ruşii sancţionaţi de Occident şi care îşi scumpesc gazul. După miliardele pierdute şi de ruşi în Cipru, în blitzul de salvare a băncilor falimentare, banii occidentali sunt tocmai bine veniţi. Fireşte că este vorba de primul miliard. El se înscrie în cele cincisprezece miliarde promise de ruşi Ucrainei şi care trebuie contrabalansate într-un fel de vestici. Pierderea rusească în Cipru, unul din principalii parteneri comerciali ai acesteia (!), este estimată la numai şase miliarde.
Lucrurile nu se opresc aici. Donbasul de tristă amintire pentru munca “voluntară” în minele de cărbuni devine centrul unui viitor conflict internaţional şi iese din anonimat. Luptele de clanuri iau repede aspectul unui război civil cu peste patru mii de victime. Cinic, trei sute de pasageri ai unui avion de linie sunt pulverizaţi fără să aibă vreo legătură cu această regiune. Nu-mi pot imagina că numele şi prenumele persoanei care a apăsat pe trăgaci nu sunt cunoscute de proprietarul echipamentului de lansare. Cu toate acestea, nimeni nu este responsabil şi nimeni nu decontează. Restul e balet diplomatic.
De unde acum un an conflictul părea de scurtă durată, el se eternizează de maniera în care părţile au din ce în ce mai puţin de pierdut. Preţul petrolului era de zece ori mai mic la dispariţia Uniunii Sovietice. Creşterea lui după primul război din Golf, în 1991, a făcut posibilă o Rusie prosperă, de fapt mii, şi nu milioane de ruşi prosperi. Acum, prăbuşirea rublei, a preţului petrolului şi sancţiunile economice descompun construcţia ultimilor ani. Războiul rece reapare în vocabular, bugetele militare cresc, posibilitatea unui conflict prin proxi sau direct nu poate fi ignorată. Pieţele financiare şi cursurile schimb testează volatilitatea.
Povestea asta nu are buni şi răi. Ocuparea unei ţări, fie ea şi o peninsulă eventual autonomă, este fără îndoială un act de agresiune. Violenţa şi victimele arată adevărata natură a conflictului între profesionişti, de o parte şi de alta. Aviz celor care mai ştiu să citească, de exemplu, despre războiul Crimeei din 1853-1856, revoluţiile din 1848, unirea principatelor din 1859. Mai mult, din 1991, România nu mai are nici o graniţă comună cu Rusia. Şi cu toate acestea, când nu mai înţelegem nimic din propriile conflicte politice iscate peste noapte de justiţiari miopi, nu ne rămâne decât să căutăm explicaţii în valoroasa poziţie geo-politică de care ne convingem azi foarte uşor partenerii. Nici asta nu ar fi o premieră. Efectele însă ar putea să fie. De la Marguerite Duras am moştenit şi scenariul filmului. Se numea “Hiroshima mon amour”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.