Un mare patriot român-Monseniorul  Dr. Octavian Bârlea (1913-2005)

Cine răsfoiește enciclopediile exilului românesc întâlnește frecvent în paginile lor referiri la instituții culturale de prestigiu precum Societatea Academică Română sau Academia Română-Americană de Arte și Științe. Puțini știu însă că ele au fost fondate și conduse de Mons. Octavian Bârlea. Odată cu instalarea regimului comunist în România, acest prelat de marcă al Bisericii Române Unite s-a identificat cu destinul întregului exil românesc, continuând „peste ani și peste întoarceri exilul atât de crunt, dar și atât de spornic, al neînfricatului său înaintaș, Inochentie Micu Klein”[1].

Preot, teolog și istoric de reputaţie internaţională, Octavian Bârlea s-a născut la 5 mai 1913 în satul Bârlești, comuna Mogoş, judeţul Alba. De la Munții Apuseni, „dela amintirile din familie din epoca Unirii Transilvaniei din 1 Decemvrie 1918” și „mai ales din Blaj”, unde a frecventat Academia Teologică (1930-1934), i-au venit primele îndemnuri „spre unele fapte”[2]. Pașii decisivi însă au fost făcuți prin sfințirea preoțească din 26 octombrie 1937, de către Mitropolitul Alexandru Nicolescu și trimiterea la Roma, la Colegiului Pontifical Pio Romeno. Aici va urma cursurile Ateneului de Propaganda Fide unde, la 13 iulie 1943, va susține prima teză de doctorat De Confessione Orthodoxa Petri Mohilae[3]. În această teză nu s-a limitat doar la prezentarea istoriei Bisericii Ortodoxe din Ucraina pe timpul Mitropolitului Movilă, cu încercările de convertire la protestantism, ci a evidențiat și încercarea ierarhului din 1643 „de a se apropia de Roma, fiindcă el socotea că între Biserica orientală și occidentală este numai diversitatea riturilor și nimic altceva”[4].

Munca la teza de doctorat despre Mărturisirea ortodoxă i-a oferit prilejul de a pătrunde în problemele ecumenismului cu mult înainte de Conciliul Vatican II. În paralel cu cursurile de la Ateneul de Propaganda Fide a urmat cursurile de teologie răsăriteană la Institutul Pontifical Oriental. Aici, la 23 martie 1945, va susține cea de a doua teză de doctorat Ex historia romena: Ioannes Bob Episcopus Fagarasiensis (1783-1830)[5]. Volumul, impresionant prin bogăția documentației adunată din arhivele romane, prezintă desigur viața Bisericii Române Unite din timpul arhipăstoriri lui Ioan Bob, cu răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan și cu Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (1791-1792). Dar cea mai mare parte a fost consacrată celor trei corifei ai Școlii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior precum și relațiilor lor cu Episcopul Bob: „am avut ocazia să cunosc în amănunțime întreaga concepție a acestor Corifei cu privire la Biserica Română Unită, cu privire la Biserica Ortodoxă și cu încercarea de a uni cele două Biserici în anii 1797-1798, cu obstacolele lor. Am ajuns așa să cunosc drama celor două Biserici, cari ar trebui să fie unite, și totuși nʼau ajuns la acest punct”[6].

În toamna anului 1945, pe când se gândea să înceapă un alt doctorat în istorie, mai-marii bisericești din Roma l-au trimis în Germania și Austria ca responsabil, din partea Misiunii Vaticane, de refugiații români. A trecut  „dela carte la fapte”: „Pășind acum pe acest drum, nʼam ținut cont nici de apartenența politică, nici de religie, ci i-am cuprins pe toți. Șapte ani am stat așa misionar, căutând Românii împrăștiați pretutindeniși oferindu-le ajutor. Sacrificiile au fost până la marginea sănătății”[7]. În activitatea din Germania și Austria a fost ajutat de pr. iezuit Ivo Zeiger, Profesor la Universitatea Pontificală Gregoriana și Rector al Colegiului Germanicum din Roma, de pr. iezuit Robert Leiber, secretarul particular al Papei Pius al XII-lea, de pr. iezuit Emil Herman, Rectorul Institutului Pontifical Oriental din Roma și, mai ales, de Arhiepiscopul Alois Muench, conducătorul Misiunii Vaticane din Germania și viitor Nunțiu Apostolic în R.F.G.

Cu sprijinul acestui distins prelat, Bârlea, împreună cu Gheorghe Racoveanu, părintele Flaviu Popan și părintele Alexandru Mircea, vor publica la Freising ziarul Îndreptar. Foaie pentru gând și faptă creștinească. Apărut între 1950-1953 ziarul „a fost întâia manifestare românească de ecumenism”. În „Cuvânt de lămurire” din primul număr (decembrie 1950) se spunea: „Ideile și faptele aci prezentate nu vor fi raportate la istețimea rațiunii noastre… ci vor fi raportate la o ordine obiectivă: ordinea creației și revelației lui Dumnezeu. Această ordine – și obiectivă și firească – stă închisă – cu tot ceea ce a fost și cu tot ceea ce e posibil să fie în viitor – în învățătura lui Hristos… Vom căuta, așadar, să confruntăm și să constatăm coincidențe și abateri dela ordinea cea firească, așa cum a fost ea mai întâiu indicată, apoi legiuită în Biserica lui Hristos. Și așa vom avea îndreptarul vieții noastre”[8]. În viziunea lui Bârlea „obiectiv și firesc” era ca Biserica lui Hristos să fie una. Totuși nu era, iar lucrul acesta constituia o abatere de la învățătura lui Hristos ce trebuia îndreptată. Ideile de forță exprimate aici se regăsesc în fiecare număr. Impresionează dezinvoltura cu care sunt scrise articolele „Catolicie și Ortodoxie” sau „Între ortodocși și catolici” ale părintelui Popan, „Trădarea de la 1700” sau „Creștinism și Romanitate” ale lui Racoveanu[9]. Impresionează confruntarea, fără inhibiții confesionale, dintre cei doi, în articolele „Despre trecerea la catolicism” (Racoveanu) și „Rămânerea în ortodoxie” (Popan) sau „Democrație spirituală (Racoveanu) și „Dictatură duhovnicească” (Popan)[10]. În numărul din decembrie 1951 al ziarului Românul, M. Eliade făcea o scurtă trecere în revistă a literaturii române din exil. El constată că, deși „fără fonduri, fără subvenții, fără încurajări oficiale”, lista volumelor, ziarelor și revistelor românești din exil „este deja impresionantă”. Șirul titlurilor amintite se încheie cu Îndreptar: „Excelenta revistă de gând și faptă creștinească Îndreptar apare în condiții grafice incomparabile: este, de altfel, cea mai elegantă revistă românească după Gândirea, deci în ultimul sfert de veac”[11].

În spiritul Îndreptarului a tipărit în 1950, la Freising, cartea de rugăciuni Rânduială creștinească, prin care depășește inhibițiile filologice ale unora, trecând ambele formule: Doamne miluiește – Doamne îndură-te sau Sfântul Duh – Sfântul Spirit. Tot în perioada petrecută în Germania și Austria va îndemna și va culege material pentru volumul Biserica Română Unită. Două sute cinci zeci de ani de istorie, apărut la Madrid, în 1952, prin grija părintelui Alexandru Mircea. Aici va publica studiul Biserica Română Unită între cele două războaie mondiale (pp. 175-267).

Între 1952 și 1954 se va afla la Paris, ca Rector al Misiunii Române Unite din Franța și ca Vicepreședinte al Misiunii Catolice Române pentru Europa. Deși șederea în Franța a fost scurtă, pe lângă conferințele de la Radio Paris sau Misiunea din 38, rue Ribéra, a îngrijit volumul Omagiu Școlilor din Blaj (1754-1954), apărut la Paris în 1955. Aici va publica trei studii: Blajul (pp. 5-12), Istoria Școalelor Blajului (pp. 15-40) și Rolul național al Școalei Blajului (pp. 60-103) precum și discursul Rolul Școalelor Blajului (115-129).

În 1955 își va înceta activitatea din Franța și se va transfera la Roma ca redactor la Radio Vatican, dar și ca cercetător în arhivele vaticane. Doi ani mai târziu va înființa, cu sprjinul Cardinalului Eugène Tisserant, Societatea Academică Română (S.A.R.), la care a aderat majoritatea intelectualilor români din exil. S.A.R. a fost, fără îndoială, cel mai important for cultural al exilului românesc. În sprijinul afirmației vin nu doar cele 3 tomuri din Acta Philosophica et Theologica, cele 11 tomuri din Acta Historica, cele 6 tomuri din Acta Philologica sau cele 5 tomuri din Acta Scientiarum Socialium, ci și cele 27 de numere din Revista Scriitorilor Români. Dacă la ele mai adăugăm și lucrările din Collana di studi e saggi, ajungem la peste 60 de volume. Nicio altă instituție culturală a fostului exil nu a ajuns la o astfel de performanță. În intențiile fondatorului, S.A.R. nu trebuia să fie doar o formă de „rezistență prin cultură” la regimul comunist din România, ci și un loc de apropiere între cele două Biserici românești.

După o perioadă de incertitudini, în vara anului 1961 va reveni la München ca preot la Mănăstirea „Păstorul cel Bun”. La solicitarea pr. Wilhelm de Vries va scrie studiul Die Union der Rumänen (1697-1701), publicat în volumul Rom und die Patriarchate des Ostens[12], elaborat în perspectiva Conciliului Vatican II.

Pe când se pregătea să susțină lucrarea de Doctor habilitatus la Universitatea din capitala Bavariei a fost chemat din nou la Roma ca Director al Secției Române de la Radio Vatican. Va susține mai multe serii de conferințe dintre care amintim cele cu titlul Ecumenism românesc[13]. Nu a abandonat însă cercetările istorice. Încurajat de prof. Georg Stadtmüller a început să scrie o istorie a relațiilor dintre Răsărit și Apus, din punct de vedere religios, care să ajungă până la Unirea din 1700. A apărut astfel volumul Die Konzile des 13.-15. Jahrhunderts und die ökumenische Frage[14]. Pe când lucra la volumul al doilea, a fost numit de Papa Paul al VI-lea, Vizitator Apostolic pentru românii uniți din S.U.A. Meditând acolo „la situația Românilor dela ultimul războiu mondial, la taxarea noastră de «ex-enemies», la absența noastră dela orânduirea lumii, la încredințarea noastră pe linie comunistă, la lipsa noastră de apărare”, a început să ia contact cu intelectualii români din S.U.A. și să înființeze, în 1975, Academia Română-Americană de Arte și Științe (A.R.A.). Primul volum apărut sub egida A.R.A. a fost semnat de Mons. Bârlea: România și Românii, Los Angeles 1977.

Activitatea pastorală și misionară din S.U.A. a fost întreruptă în 1978 de hotărârea mai-marilor bisericești de a-l chema în Europa. Prin voința Congregației pentru Bisericile Răsăritene, s-a stabilit la München, ca Rector al Misiunii Române Unite din Germania. Aici va publica revista Perspective care, în anul 2000, a ajuns la peste 60 de numere.

Studiile publicate în Perspective sau în tomurile S.A.R. fac din Bârlea unul dintre cei mai mari și mai stimulativi istorici ai Bisericii româneşti din Transilvania. Dintre numeroasele titluri, care însumează mai mult de 15 volume, mai amintim: La Roumanie et Rome sous le Prince Alexandre J. Cuza (1859-1866)[15], La proscomidie. L’offrande dans le rite byzantin – Son écho sur la communion[16], Die Serbische und die Rumänische Kirche im 18. Jahrhundert[17], Ostkirchliche Tradition und westlicher Katholizismus. Die Rumänische Unierte Kirche zwischen 1713-1727[18], Die Weihe der Bischöfe, Presbyter und Diakone in vornicänischer Zeit[19], Biserica Română Unită şi ecumenismul Corifeilor renaşterii culturale[20], Metropolia Bisericii Române Unite proclamată în 1855 la Blaj[21].

Autobiografia prezentată la Congresul A.R.A. de la Chișinău din 1993 se termină cu aceste cuvinte: „Încheiu așa, în fața DV, munca de un om, care prin jertfe și prin publicări, sprijinite de Dumnezeu, stă în fața marei porți a Unirii Bisericilor – a Bisericii Ortodoxe Române cu Roma – și continuă mereu să bată la ușă, ca să ajungă la mântuirea și a sufletelor, și a neamului”. Monseniorul Octavian Bârlea a trecut la cele veșnice în 5 aprilie 2005, fiind precedat cu trei zile de Papa Ioan Paul al II-lea. Acum aduc împreună jertfa de laudă la altarul ceresc al Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică.

 

[1] V. Ierunca, „Moștenirea Blajului”, în Cuvântul în exil, nr. 27, august 1964, p. 1.

[2] O. Bârlea, Autobiografie, în A.R.A. Journal, 19 / 1994, pp. 275/278. Manuscrisul integral în Arhiva Misiunii Române Unite din München.

[3] Frankfurt am Main 1948.

[4] Cfr. O. Bârlea, De Confessione Orthodoxa Petri Mohilae, Frankfurt am Main 1948, pp. 6-63.

[5] Limburg-Lahn 1948.

[6] Autobiografie, p. 3.

[7] Autobiografie, p. 4.

[8] Anul I, nr. 1, decembrie 1950, p. 1.

[9] Îndreptar, anul I, nr. 9, august 1951, pp. 1 și 3 și anul II, nr. 11, octombrie 1952, p. 1 și Îndreptar, anul III, nr. 1, decembrie 1952, pp. 1 și 3 și anul III, nr. 2, ianuarie 1953, pp. 1 și 3.

[10] Îndreptar, anul III, nr. 6, mai 1953, pp. 1 și 3 și Îndreptar, anul III, nr. 7, iunie 1953, pp. 1 și 3. În același spirit sunt scrise articolele părintelui Alexandru Mircea, Vintilă Horia sau Mircea Eliade. A se vedea de pildă Îndreptar, anul II, nr. 2, ianuarie 1952, Îndreptar, anul III, nr. 2, ianuarie 1953 sau Îndreptar, anul III, nr. 3, februarie 1953. Dintre colaboratorii la Îndreptar mai amintim pe Sever Pop, Aron Cotruș, Grigore Nandriș, Ștefan Marin, Nicolae Herescu, Victor Buescu, Emil Panaitescu, Alexandru Busuioceanu, Ion V. Emilian, Petru Iroae, etc.

[11] „Literatura românească în exil”, în M. Eliade, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, Humanitas, București 1992, pp. 91-93.

[12] Orbis Academicus, Band III/4, Karl Albert Verlag, Freiburg-München 1963.

[13] Bună Vestire, anul XII, nr. 4, octombrie-decembrie 1973, pp. 1-46.

[14] Otto Harrassowitz, Wiesbaden, 1989.

[15] Societas Academica Dacoromana, Acta Historica, tomus I,  Romae 1959, pp. 101-280

[16] Societas Academica Dacoromana, Acta Philosophica et Theologica, tomus II, Romae 1964, pp. 9-66.

[17] Societas Academica Dacoromana, Acta Historica, tomus VIII, Romae 1968, pp. 247-262.

[18] Societas Academica Dacoromana, Acta Historica, tomus VI, Monachii 1966.

[19] Societas Academica Dacoromana, Acta Philosophica et Theologica, tomus III, Monachii 1969.

[20] Perspective, anul V, nr. 3-4 (19-20) ianuarie-iunie 1983, pp. 1-242.

[21] Perspective, anul X, nr. 37-38, iulie-decembrie 1987, pp. 3-419.