Vara rece (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

În Constantinopol, Al Cincizeci şi doilea a intrat ca adevăratul cuceritor al caravanei.: el a fost cel ce a creat diversiunea cu Etiopia, el a fost cel care i-a făcut chiar şi pe cunoscători să creadă că se îndreaptă spre ţelul ştiut, însă, în special, el a fost cel care l-a omorât pe generalul califului şi cel care le-a arătat bizantinilor locurile unde prizonierii au apucat să mai ascundă parte din averile transportate. Toate astea erau indubitabile şi n-a fost cineva care să le poată contrazice. Cu excepţia a foarte puţini conspiratori, ceilalţi membrii ai expediţiei au fost vânduţi drept sclavi. Până la urmă, soarta acestora a fost foarte diferită: unii, savanţii şi poeţii au fost aduşi la curtea imperială¹, alţii au pierit în mod miraculos – mai ales iniţialii conjuraţi ai iniţiativei de deturnare a soliei califului -, multora li s-a pierdut urma, iar un grup de negustori înstăriţi, apţi de a obţine banii necesari pentru a fi răscumpăraţi, au fost găsiţi morţi pe drumul de întoarcere. Măcar pentru o vreme, Luciferus a reuşit să-şi şteargă urmele faţă de poliţia lui Harun².

Luciferus a ajuns în capitala Imperiului Roman în toamna lui 798. Aici, tronul era ocupat de Irina, cea care şi-a recucerit puterea după ce şi-a orbit propriul fiu, pe Constantin al VI-lea. Cunoscută fiindu-i lăcomia pentru pietre preţioase, mătăsuri şi metale scumpe, împărăteasa fusese repede cucerită de Al Cincizeci şi doilea, un adolescent ce-i aducea (o parte) dintre bogatele daruri gândite de Harun pentru suveranii Orientului Îndepărtat. Irina se apropia de cincizeci de ani, însă mai păstra semnele frumuseţii şi dorinţele spre plăceri îi erau mai vii ca oricând. Luciferus i-a oferit tot ceea ce suverana îşi dorea.

Cei doi ani petrecuţi de Al Cincizeci şi doilea în Bizanţ se restrâng la lupta pentru putere dintre cei doi eunuci favoriţi ai împărătesei, Aetios şi Staurakios, readuşi în fruntea statului după groaznica îndepărtare a lui Constantin. Este tocmai perioada când Irina părea cel mai puţin interesată de treburile statului. Până şi înăbuşirea răscoalei sclavilor din Grecia pentru Nikephor, fiul orbit al lui Kopronymos, a decurs suspect de greu, suverana fiind interesată doar de represalii. Deliciul execuţiilor şi al torturilor, satisfacţie atât de pronunţată în cazul ei şi înainte, i se dezvolta acum necontenit. Luciferus îi era în preajmă.

Cele două domnii ale Irinei sunt diferit comentate de analişti, însă, chiar dacă îi motivează cruzimea cu totul ieşită din comun, până şi faţă de copilul ieşit din propriu-i trup, aceiaşi analişti insistă şi asupra unui personaj malefic, prost sfătuitor, iconoclast, necredincios şi pângăritor pe tot ceea ce punea ochii. Acest demon rău are diferite înfăţişări şi, câteodată, poartă şi diferite nume. Până la urmă, el a fost socotit o metaforă menită s-o izbăvească pe suverană de nenumăratele-i excese. Tocmai rolul atât de ambiguu jucat de Luciferus în palatul împărătesei romeilor lasă loc la numeroase interpretări, probabil că doar puţine dintre ele exacte. Irina şi-a ţinut sechestrat tânărul giuvaer şi nu l-a oferit privirii decât puţinilor aleşi. Astfel, misteriosul personaj a devenit călăul, instigatorul, păgânul. În fond, el nu făcea decât munca unui adevărat înger decăzut: aceea de a încerca să corupă până şi resturile de integritate şi bunăvoinţă ale unei muritoare, fie acele resturi de omenie şi cele ale unei autocrate. Acum, într-adevăr, Luciferus devine diavolul, spiritul răului absolut, cel ce uneori ia înfăţişări atât de plăcute şi de înşelătoare. Şi, întrucât foarte puţini muritori au avut privilegiul (sau blestemul) de a-l zări nemijlocit, zvonurile se răspândeau incontrolabile şi cu atât mai credibile.

Scribul este nevoit să arate şi ceea ce se zvonea despre diavolul care o chinuia pe împărăteasă şi cele care rezultă din însemnările rămase – ce par să se refere, câteodată, la un cu totul alt personaj. (Şi, într-adevăr, nu este uşor să alături cele două chipuri unui singur individ!)

Harun al arabilor a reuşit să adune în jurul său tot ceea ce era mai valoros în ştiinţa şi arta timpului său. Cu excepţia savanţilor şi a artiştilor din Occident, care erau adunaţi de Carol. Acesta, deşi a preluat ceremonialul oriental, l-a abrogat pentru când se afla în prezenţa oamenilor de ştiinţă şi cultură, cărora li se permitea – şi li se cerea! – să i se adreseze cu un simplu “David”. Între rivalitatea măreţiei unor asemenea “colecţii de oameni deosebiţi” dintre cele două înalte curţi, Bizanţul nu putea face altceva decât să păstreze şi el, pe cât reuşea, cât mai multe asemenea exemplare rare. Era o întrecere cu efecte benefice, chiar dacă Irina n-o percepea decât tot la nivelul extraordinarelor ei tezaure de pietre preţioase, stofe, animale exotice şi obiecte decorative din materiale scumpe. Luciferus a dominat timp de aproape doi ani acest sector al colecţiilor împărătesei, colecţii de obiecte şi de savanţi. Chiar dacă n-a fost iubit de ierarhi, aceştia n-aveau suficientă putere pentru a i se putea opune în mod efectiv, ei înşişi aflându-se mereu între glorie şi dizgraţie. (Să nu uităm că încă Leon Chazarul, soţul Irinei, a izgonit-o chiar pe împărăteasă din palat doar fiindcă a găsit în iatacul ei două icoane. Şi să nu uităm cât de uşor au fost depuşi până şi patriarhii. Luciferus, diavolul din preajma împărătesei, nu putea fi bârfit fără riscuri nici chiar în şoaptă şi în spatele zidurilor celor mai groase.) Dar, ca o ironie, cei ce l-au cunoscut nemijlocit au fost fără excepţie cuceriţi de un cu totul alt personaj decât de eroul zvonurilor răuvoitoare: ei au întâlnit un tânăr superb la înfăţişare, politicos, săritor, cult şi părând a se ocupa de fapte caritabile.

Orice s-a spus şi scris despre ea, Irina n-a fost totuşi o femeie nici proastă şi nici atât de orbită de patima averilor şi a “zorzoanelor femeieşti”, cum insinuează criticii ei. Decedatul ei soţ, severul Leon al IV-lea, se spune că “a murit de dragostea de pietre preţioase”, aşa că rapacitatea Irinei nu era păcatul ei cel mai caracteristic, ci ea moştenise şi o bună parte din faima fostului bazileu. Iar lipsa de omenie dusă până la sadismul cel mai animalic făcea de asemenea parte din apanajul rangul ei. (Peste un sfert de veac, Thoma Slavul avea să fie torturat până la moarte de către împăratul Mihail II, cel care la un moment-dat fusese gata să-i cadă la picioare. Bestialitatea acestor execuţii – depăşind cu mult cruzimea celui mai feroce animal, animal ce ucide pentru a se sătura şi nu pentru a se distra macabru – bestialitatea acestor execuţii este cu totul de neînţeles pentru oamenii din secolul XXI. Ele sunt azi percepute cu repulsie, fără a putea însă împiedica alte manifestări sadice.) Dar Irina a ajuns la o vârstă când, bucurându-se de mulţi ani de putere şi de amintirea Atenei natale, iubea discursurile rafinate, mai ales dacă prindea prilejul de a arunca şi ea câteva cuvinte în acele discursuri. În lungile după-amieze calde, după plăcerea îndeplinită cu “pajul ei profetic”, starea de post-coitum se prelungea în lungi expuneri despre un univers fantastic, provenind dintr-o carte de ştiinţă pe înţelesul tuturor şi condimentat cu adevăruri de prea puţini ştiute. Era de parcă împărăteasa însăşi, aflată în acea stare de graţie, ar fi ajuns să intuiască secretele cerurilor, secrete pe care Al Cincizeci şi doilea încerca s-o facă să-i pară compatibile cu adânca ei pioşenie creştină. Luciferus era într-adevăr delicios: revelaţiile oferite de el erau fără ostentaţie şi fără de cusur.

Irina trăia o nouă tinereţe. De fapt, “tinereţe” nu era cuvântul potrivit, întrucât ceea ce simţea ea desfiinţa vârstele, trecutul şi viitorul. Alături de Luciferus, ea era iubita, împărăteasa, ucenica şi magiceana iniţiată . Demonstraţiile tânărului bărbat erau surprinzătoare, fascinante şi – ceea ce era mai uimitor – extrem de exacte. Alături de el, femeia şi suverana ştiau că nu au ce rău să li se întâmple: desfiinţând timpurile, prezentul devenea etern. Iar dacă aceasta n-ar fi fost de ajuns – dar în mod sigur era! – bărbatul îi oferea şi alternative cosmice, alternative de care nici un alt muritor nu era conştient. Luciferus a ajuns în doar câteva luni piesa cea mai valoroasă din colecţiile împărătesei, sensul vieţii femeii şi mobilul acţiunilor amândorora. Până şi Antipământul îi oferea suveranei drept contrast nu sclavia, ci un alt fel de putere. O alternativă la fel de ispititoare ca şi după-amiezile aromate din Palatul Sacru de pe Terra.

Nici un atac invidios împotriva lui Luciferus nu părea posibil: ce rău putea să facă un om care nu doreşte absolut nimic? De ce nu doreşte nimic? Pentru că el are totul. Lui chiar că nu-i mai poate oferi nimeni nimic. Nici Aici, nici pe Antichton. Cei ce ar fi fost de altă părere ar fi riscat enorm. Şi, pe urmă, pe cine deranja tânărul? Chiar din contră, el nu făcea decât s-o liniştească pe capricioasa stăpână şi să lase alţi oameni puternici să guverneze în voie. Luciferus părea o soluţie excelentă din toate punctele de vedere şi pentru toţi cei ce ştiau de existenţa lui în preajma împărătesei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.