Vara rece (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Tinereţea Celui de Al Cincizeci şi treilea se opreşte aici. El va reapare abia peste treizeci de ani, în jurul lui 868, bătrân şi cu un renume de acum statornic. Spre deosebire de marea majoritate a antecesorilor săi, adevăratul Colludwig îşi începe biografia la bătrâneţe. Înzestrându-l cu o etate înaintată – pe care i-o prelungeşte într-o viaţă cu adevărat lungă – istoria îl iartă pe tânărul învăţăcel şi-l lasă să se formeze în linişte. Damnat va fi doar bătrânul.

Bătrânul îşi va face din nou simţită prezenţa în anul 868 – dată uşor de reconstituit fiindcă Lothar, fratele vitreg al lui Carol cel Pleşuv, mai era în viaţă, el murind cu un an mai târziu, iar Coldmar, micul senior local, fusese investit, e drept că altundeva, de către cel căruia i se mai adresează într-o scrisoare, în care aminteşte de ciudatul personaj stabilit lângă Maienţa. Colludwig îşi face apariţia sub forma unui negustor ambulant, colindând lumea în mereu aceleaşi două căruţe, fiind perceput sub o înfăţişare mai degrabă caricaturală decât „naturalistă”, cum am numi-o noi astăzi. El se aşeză la Rachach, micul domeniu de lângă Maienţa al mai sus pomenitului Coldmar, nu departe de unde plecase înspre ceruri maestrul său din tinereţe, Rabannus Maurus. Coldmar era doar formal stăpân la Rachach, însă, ca şi pretutindeni, locuitorii trăiau într-o comunitate gentilică, în care pătrunderea oricărui străin nu era chiar lesnicioasă, iar cea a unui venetic asemenea lui Colludwig cu atât mai puţin. Doar amintirea înaltei protecţii a episcopului trebuie că a înlesnit, iniţial, acceptarea măcar a şederii printre săteni a Celui de Al Cincizeci şi treilea.

Bătrânul nu s-a stabilit singur la Rachach, ci însoţit de o familie: o soţie, un fiu şi câţiva domestici. Băiatul provenea din cea de a doua căsnicie a lui Colludwig, prima sa nevastă murind la naşterea unei fetiţe, ce n-a supravieţuit nici ea. Blestemul s-a perpetuat şi la venirea pe lume a Celui de Al Cincizeci şi patrulea, şi mama acestuia pierind la doar câteva zile după naştere. Aşadar, la Rachach bătrânul a sosit cu cea de a treia lui soţie, cea care a avut grijă de fiul lui Colludwig şi de casa şi de bunurile acestuia. Căsnicia aceasta a durat mulţi ani, cel puţin cincizeci, şi, deşi n-a fost încununată de urmaşi, şi-a atins scopul: Al Cincizeci şi treilea putea să-şi vadă mult mai liniştit de drumurile sale, ştiind că are acasă un paznic de nădejde pentru comorile-i nepreţuite. Şi servitorii au trecut – cu vremea – câteva teste importante, devenind devotaţi dacă nu din vocaţie, cel puţin de nevoie, nimeni neacceptându-i în preajmă, ei primind un statut special o dată ce l-au slujit pe omul diavolului.

(Se spunea, totuşi, că, de mult, doi servitori ar fi încercat să fure din bunurile stăpânului mai multe sfeşnice, talismane şi vase din metal preţios, prea ispitiţi de comorile care ar fi fost stivuite în acareturile casei. Ei au luat, într-o noapte, doi saci de comori şi doi cai, încercând să fugă cât mai departe de Rachach. Hoţii ar fi fost atât de siguri de reuşită, încât nici măcar n-au ales unul dintre nenumăratele prilejuri cât Colludwig se afla plecat de acasă.¹ Zvonul spunea că stăpânul, deşi alertat, nu ar fi întreprins nimic din ceea ce se aşteptau cei din jur, adică nici n-a plecat cu ajutoare în urmărirea fugarilor, nici n-a început să se lamenteze, măcar aşa cum o făcea atât de exagerat ori de câte ori i se strica vreun obiect din colecţie sau nu-şi găsea un altul. Mai degrabă, zâmbetul lui strâmb te îmbia să crezi că a izbândit o mare reuşită. Şi, într-adevăr, peste doar două zile, cadavrul primului hoţ fu găsit pe jumătate devorat de animale sălbatice într-un crâng de lângă mănăstirea din Maienţa. Desigur, obiectele furate erau toate la locul lor, aşa că Al Cincizeci şi treilea n-a avut decât să meargă să şi le recupereze. Cum de nu şi le-au însuşit cei ce au găsit leşul? Păi, cum o să-şi însuşească nişte călugări odoarele provenind din casa diavolului? Al doilea hoţ reuşi să ajungă mult mai departe cu sacul cu piesele furate cu tot. Timpul trecea şi bătrânul nu devenea mai neliniştit. Dimpotrivă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, plecă într-o nouă călătorie. Lângă Narbonne asistă la procesul unui fur care nu putea să dovedească de unde are lucrurile scumpe găsite asupra lui. Cum hoţia era mai scump pedepsită decât vătămarea corporală, nefericitul fu supus la cazne pentru a mărturisi de unde are obiectele din sac. Colludwig, ascuns în mulţime, asistă cu plăcere la spectacol şi aşteptă ca ticălosul să mărturisească şi să fie spânzurat. Apoi cumpără odoarele rămase, de parcă nu i-ar fi aparţinut niciodată.

Se pare că ar mai fi existat şi o a doua tentativă de jaf asupra bunurilor Celui de Al Cincizeci şi treilea, însă, de data aceea, hoţul n-a ajuns decât până în sat, unde şi-ar fi pierdut minţile şi ar fi colindat împrejurimile ca un exemplu cumplit pentru cei ce s-ar fi încumetat să procedeze ca el. Pildele acestea au fost suficiente: nici un om n-a îndrăznit să mai calce în casa diavolului.)

Nu la fel de calm era, aşa cum scribul a menţionat, bătrânul dacă descoperea vreo neregulă întâmplătoare printre colecţiile sale. Pentru distrugerea unui ulcior vechi şi ciobit era în stare să facă îngrozitoare crize de nervi şi apropiaţii săi, căliţi în izbucnirile sale atât de repetate, preferau să evite a-i tulbura obiectele ţăcănelii.

Casele din Rachach, chiar şi a lui Coldmar, erau construite din lemn şi, desigur, nici cea a lui Colludwig nu făcea excepţie. Doar că el şi-a împrejmuit proprietatea cu un gard din scânduri şi, după ce acesta a ars, cu un zid înalt de piatră de râu. Cu ocazia aceluiaşi incendiu, s-au mistuit în flăcări şi acareturile, însă credincioasa soţie a reuşit să salveze cea mai mare parte a colecţiilor. Reîntors acasă, bătrânul a reconstruit gospodăria tot din lemn, dar a ridicat în curte, pe lângă acareturile pentru animale, şi două depozite din piatră. Aici erau adăpostite, pe un întreg labirint de poliţe, obiectele agonisite cu atâta trudă şi atâta bucurie. Cu timpul, alături de primele două magazii din piatră, s-au mai ridicat şi altele noi, fiecare pentru o anume serie de exponate.

După un vechi obicei păgân, băştinaşii învăţaseră să-şi amenajeze locuri private de rugăciune, doar că în locul altarelor pentru zeii lari, cei mai înstăriţi îşi construiau mici biserici particulare – aşa-numitele Eigenkirchen – unde alături de cruce şi icoane creştine mai adăstau ici-acolo şi câţiva idoli strămoşeşti. O asemenea Eigenkirche a apărut, cu totul neaşteptat, şi în curtea lui Colludwig, doar că, în cazul lui, se spunea că ea nu adăpostea decât însemnele diavolului. Bineînţeles că nu existau martori oculari care să poată depune mărturie pentru aşa ceva, dar, deşi zidul de piatră era înalt, de pe dealurile din jurul satului, aflat ca într-un fund de găleată, se putea privi în incinta tuturor gospodăriilor localităţii, iar din ceea ce Al Cincizeci şi treilea pretindea că ar fi bisericuţa lui, nu se putea desluşi activitate decât din când în când şi numai noaptea, construcţia fiind atunci luminată ca ziua, iar din geamuri ieşeau şi prindeau contur fantastice dâre colorate de fum.

Zidul de piatră s-a dovedit o măsură de precauţie inutilă: după cele două întâmplări relatate de scrib, nimeni nu s-a mai încumetat vreodată să intre nepoftit în curtea lui Colludwig, mai mult, nimeni în afară de domestici nu mai îndrăznea măcar să se apropie de casa diavolului. Şi, cu cât trecea vremea, legendele înfricoşătoare se dezvoltau fără încetare, îngrădind locul mai straşnic decât orice fortificaţie păzită. Pe bătrân, nu se mai îndoia nimeni, îl apărau însăşi diavolii, discutabilă rămânând doar poziţia pe care o ocupa Colludwig în persoană printre draci.

Despre bătrân se ştia că este putred de bogat, dar că nu se mulţumeşte cu ceea ce are şi colindă şi pe mai departe lumea largă în căutare de noi comori. Într-un fel, convingerea oamenilor nici nu era prea departe de adevăr. Doar că natura averii era la fel de ciudată ca tot ceea ce era în legătură cu omul diavolului. Colludwig îşi adăuga mereu noi magazii la cele de acum pline cu obiecte şi iniţia alte şi alte colecţii inedite: de odoare din metale scumpe, însă şi de sfeşnice, de instrumente vechi a căror utilizare îngăduia nenumărate presupuneri, dar şi de bani ieşiţi de mult din circulaţie, de bijuterii, de arme, de sticlărie, de idoli păgâni, de nasturi, de clame, de agrafe, de cărţi, de amnare, de portchei şi de câte şi mai câte. Orânduite după nişte reguli ştiute doar de el, criteriile după care le preţuia bătrânul au rămas un veşnic mister. O întâmplare edificatoare, de multe ori repovestită, n-avea decât să înmulţească presupunerile cele mai fantastice:

După cum era cunoscut, Colludwig străbătea întotdeauna drumurile cu două căruţe, a doua, fără a fi mânată de un birjar vizibil, urmând-o fidel pe prima. (Birjar era, desigur, un diavol. Asta, cu atât mai mult cu cât, de multe ori, bătrânul se culca şi el în prima căruţă, iar aceasta îşi vedea nestingherită de drum.) Renumele damnat al călătorului îi oferea cale liberă, nimeni neatacând vreodată micul convoi şi toată lumea făcându-i, în linişte, loc, atunci când îl întâlnea întâmplător. Bineînţeles că şi peregrinările Celui de Al Cincizeci şi treilea era păzite tot de legende, unele dintre ele, pare-se, răspândite de bătrân însuşi. De pildă, de la Varo, prin Sfântul Augustin, se mai ştia cum i-a transformat Circe pe tovarăşii lui Ulise în porci sau cum s-au preschimbat arcadienii în lupi în urma unei băi într-un izvor blestemat. Dar aceştia din urmă, dacă nu mâncau timp de zece ani carne de om şi dacă înotau izvorul în sens invers, puteau reveni la starea de om. (Unul dintre păţiţi, Demảnetus, care a fost şi el timp de un deceniu lup, revenind la ipostaza umană, a participat la Jocurile Olimpice, chiar câştigând proba luptelor cu pumnii.) Ei bine, nu mult diferită de soarta arcadienilor era şi cea a celor ce s-au încumetat, de mult de tot, să atace convoiul lui Colludwig: diavolii îi transformau pe nesăbuiţi în animale sălbatice şi doar cei ce aveau norocul să nu fie vânaţi ori ucişi de alte fiare şi nici să nu cadă ispitei de a consuma carne de om erau redaţi iarăşi chipului lor anterior. Aceştia se, spunea, deveneau apoi slugile atât de credincioase din casa diavolului de la Rachach.

Păzit Colludwig de asemenea mituri, cine să aibă îndrăzneala să mai aibă de a face cu călătorul solitar? Şi, totuşi, în întâmplarea pe care scribul a început atât de neiscusit s-o povestească, doi călugări irlandezi, neştiindu-l, au ajuns să-i fie, pentru o bucată de drum, tovarăşi de călătorie.

Al Cincizeci şi treilea mergea de acum la sigur: el îşi angaja un soi de agenţi, care să adulmece cele mai diferite regiuni şi să vină să-i povestească ce ipotetice obiecte de colecţie au văzut. Aceşti trimişi nu erau mandataţi să şi cumpere ceea ce li se părea potrivit pentru Colludwig, fiindcă nu puteai ştii niciodată dacă bătrânul va fi încântat de ceea ce au găsit solii săi ori dacă, nu cumva, va da din mână a lehamite. Criteriile de apreciere au rămas până la capăt secretul colecţionarului. În felul acesta, câţiva oameni cu fler şi cu tupeu îşi câştigau o pâine deosebit de bună, îndestulătoare pentru ei şi familiile lor, bătrânul dovedindu-se extrem de generos dacă informaţiile îl îndreptau spre ceva ce-l făcea cu adevărat fericit. Doar că răsplata era întotdeauna incertă şi doar cei care făceau de ani de zile această slujbă unică erau cât de cât în stare să intuiască la ce recompensă să se aştepte.

Aşadar, Al Cincizeci şi treilea părăsi un han de la poalele Alpilor, când auzi că în codrul din apropiere au fost semnalaţi numeroşi tâlhari şi că era indicat să eviţi, cel puţin deocamdată, acel itinerar, până ce oştenii seniorului local vor curăţa drumul de ticăloşi. Nimeni nu i s-a adresat direct lui Colludwig, ştiindu-se că acesta oricum va fi apărat de dracii lui, însă informaţia suna şi pentru el. După cum era de aşteptat de cei ce-l cunoşteau, bătrânul părăsi netulburat hanul exact spre locurile socotite cele mai primejdioase. Aici întâlni nu bandiţii, ci doi călugări irlandezi, veniţi pe continent cu gândul de a se purifica la Roma şi apoi, cu ajutorul Mântuitorului, la Ierusalim. Cum vremea era păcătoasă şi o burniţă rece învăluia valea, cei doi, necunoscându-l, l-au rugat pe bătrân să-i ia cu el în cea de a doua căruţă.

S-au înţeles destul de greu între ei, odată din cauza accentului străinilor, deşi Colludwig vorbea mai multe limbi, dar, în special, fiindcă bătrânul obişnuia să rostească mai mult în şoaptă cuvintele, de parcă s-ar fi adresat lui însuşi şi şuiera greu inteligibil sunetele prin gura-i ştirbă. Al Cincizeci şi treilea avea informaţii precise în legătură cu nişte eventuale obiecte de colecţie şi nu era dispus să se abată cu nici un pas din drum, iar călugării erau încredinţaţi că altul era traseul lor. S-au despărţit, dar vremea era tot mai rea şi irlandezii au revenit în fugă, acceptând calea urmată de bătrân. Au urcat în cea de a doua căruţă, s-au mirat cum de mergea aceasta singură în urma primei, cum de se oprea de fiecare dată la doi paşi în spatele aceleia, cum de avea bătrânul curajul să lase în cea de a doua căruţă, nepăzite, atâtea lucruri. Apoi, istoviţi, au adormit. S-au trezit în plină noapte şi l-au zărit pe Colludwig stând cu spatele la ei, încălzindu-se la un foc de vreascuri şi mâncând. Cei doi irlandezi şi-au luat puţinele şi sărăcăcioasele merinde din desagi şi s-au aşezat şi ei în jurul focului. Nu mai ploua, dar era frig. Bătrânul nu dădea nici un semn că i-ar fi simţit şi continuă să mestece bucăţi de carne pe care le muia într-un fel de terci. Străinii, care nu aveau la îndemână decât nişte resturi de lipii, îl priviră cu jind, dar el nu dădea semne că ar intenţiona să-i îmbie şi pe ei. Monahii încercară să intre în vorbă cu el, dar fără succes. După ce se sculă şi se îndepărtă câţiva paşi printre tufişuri, irlandezii se repeziră să guste din mâncarea lăsată lângă foc. În terciul în care-şi muia Colludwig bucăţile de carne pluteau nişte boabe cu gust ciudat.

– Vă place? îi întrebă bătrânul, rânjind.

Nu, nu le plăceau boabele acelea fierte, n-au mai pus aşa ceva în gură, dar le era foame, iar un călugăr trebuie să se mulţumească şi cu foarte puţin şi să-i mulţumească Mântuitorului pentru fiecare rădăcină.

– Numai că astea nu-s rădăcini. Al Cincizeci şi treilea le arătă străinilor păstoasele în stare crudă, aşezate în săculeţe chiar în cea de a doua căruţă. Sunt sigur că aţi scotocit şi pe aici, însă n-aţi ştiut ce sunt astea. Colludwig căra cu el mazăre, bob, linte, fasole şi alte boabe rotunde sau lunguieţe, în păstăi sau în stare aleasă. Astea dau putere şi viaţă lungă…, mai mormăi el. Doar că voi nu le cunoaşteţi.

Irlandezii mulţumiră, înghiţiră câteva linguri din noua mâncare, apoi dădură să plece mai departe. Când să se despartă, bătrânul îi chemă pe rând în căruţa lui. Aici le ceru să îi arate ce are fiecare în traistă, dar să se şi dezbrace la piele, ştiut fiind că mai toţi călătorii – la fel ca şi prizonierii – obişnuiesc să-şi dosească lucrurile cele mai de preţ în orificiile intime. Nici unul dintre călugări n-a depus nici cea mai mică rezistenţă – lucru pe care n-au reuşit să şi-l explice mai târziu în nici un fel. Iar ceea ce îşi aminteau era la fel de neînţeles: Al Cincizeci şi treilea le-a luat câteva obiecte, dar în nici un caz cele mai valoroase. El şi-a ales o biblie din care lipsea jumătate¹ şi doi bănuţi pe care primul călugăr îi ţinea chiar la vedere, iar de la al doilea a luat o cutie din aramă prevăzută cu o cheiţă minusculă, cutie în care acela îşi păstrase micile averi – de care bătrânul nu s-a arătat în nici un fel interesat. Şi tot de la cel de al doilea îşi mai însuşi doar o agrafă prevăzută cu un cap de animal fantastic.

Colludwig i-a dus o bună bucată de drum, le-a dat şi ceva de mâncare, i-a călăuzit în siguranţă printre atâţia bandiţi, era firesc să le ceară şi o plată, şi-au spus irlandezii, mai ales că nu cunoşteau obiceiurile locului. (Doar modul cum i-a determinat să se supună necondiţionat asprei percheziţii, precum şi ciudatele-i gusturi le-au rămas ascunse în mister.) Numai că personajul se dovedea a fi un izvor nesecat de surprize: stăteau din nou în preajma focului şi – înainte de a se despărţi – mâncau acum cu toţii din boabele care, fierte, dădeau un miros îmbietor, dacă apucai să te obişnuieşti cu el. Al Cincizeci şi treilea nu-şi mai lua ochii de la obiectele recent procurate, apoi le vârî cu grijă într-un mic sac din mătase brodată cu fir. După care mai scoase la iveală încă două pungi asemănătoare, ceva mai mari: le umplu cu bani adevăraţi, cu boabe de mazăre şi de linte şi le dărui musafirilor săi.

Aceştia erau încredinţaţi că au trecut o încercare divină: misterul întâmplării, ciudatul lor amfitrion, faptul că au primit o valoare infinit mai mare decât li s-a luat, toate au sfârşit prin a le suci minţile. Reveniră în noaptea următoare, pe furiş, în cea de a doua căruţă şi-şi mai luară câteva bijuterii aflate la îndemână, câteva bucăţi de mătase şi două stilete orientale. Bătrânul nu-i simţi, se amăgiră bucuroşi. Doar că, după foarte puţină vreme, au început să nu se mai înţeleagă între ei. În urma unui conflict mai dur, primul l-a înjunghiat pe celălalt cu cuţitul luat de la bătrân. Încărcat cu lucrurile aceluia, a renunţat să mai coboare spre Roma. Reveni în Irlanda şi căzu mort la intrarea în satul său. Cunoştinţele nu-l recunoscură: la faţa locului n-au dat decât de leşul unui lup.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.