Vara rece (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

În deşert, A Cincizeci şi una a rămas atât cât să crească suficient pentru a putea pleca mai departe. În tot acel răstimp ea nu a fost niciodată singură: ziua era împreună cu vietăţile nenumărate ale deşertului, vietăţi ce se relevă doar între ele, iar noapte, în vise, se întâlnea cu strigoii morţilor ei neîngropaţi. Eva nu a fost niciodată singură: era  încontinuu înconjurată de fiinţe netributare nici îngustei experienţe a contemporanilor şi nici roabe ale manierei timpului ei. Ea se bucura de o mult mai mare parte a imaginaţiei aproape infinite a lui Dumnezeu.

Faptul că la paisprezece ani este întâlnită în întunecimea codrului, în drum spre Ravenna, îmbrăcată doar într-un “şorţ de frunze” ne-o aminteşte mai degrabă pe străbuna ei care, după ce a muşcat din rodul Pomului Cunoaşterii (împreună cu Adam) şi-a dat seama că este goală şi s-a acoperit identic, decât de fiinţele-animale descoperite cu mirare de oamenii renaşterii şi imposibil de educat de către aceia.

Un cântec spune că Eva a mers mereu doar spre est şi că nici n-ar fi fost în stare să o ia pe o altă direcţie. Trimiterea la osânda izgonirii din Rai spre răsărit este limpede, dar fiica lui Finio a parcurs într-adevăr acel prim lung drum neabătut, parcă atrasă de soare. Poate tocmai faptul că nu a folosit meandrele căilor obişnuite ale drumeţilor, ci a tăiat distanţele, a făcut-o să parcurgă locuri neumblate şi nelucrate, “pustiurile” şi “codrii” legendei. Psihologic nu este nimic de mirare în aceasta: o fiinţă care a fost de atât de timpuriu expusă la scena măcelăririi celor dragi nu mai putea privi cu încredere către oameni şi – datorită instinctului ei de conservare – era normal să prefere tovărăşia sălbăticiunilor, mult mai docile şi mai înţelegătoare decât semenii din aceeaşi specie. (De obicei, animalele , păsările şi peştii din aceeaşi specie nu se omoară reciproc. Doar omul simte satisfacţie încălcând această regulă.)

La paisprezece ani este, totuşi, reperată de nişte călători. Ei văd în fiinţa aceea ciudat costumată şi incapabilă de vorbire, înspăimântată şi cu părul aproape la fel de lung ca ea însăşi, o curiozitate ce merită a fi arătată şi altora. O iau (cu forţa) cu ei spre a o vinde unor circari care ar putea face bani buni expunând –o prin târguri. Dar abia ajunsă, după o lungă tocmeală, în posesia acestora şi vârâtă într-o cuşcă pentru a fi dusă prin bâlciuri că, într-o noapte, tabăra le  este atacată de mai multe animale sălbatice, circarii sunt sfâşiaţi şi captiva eliberată.

Aici începe povestea romantică a Evei, poveste reluată, mai târziu, în toate cântecele afurisite de ierarhi: înainte de a fi slobozită de animale, oamenii au încercat să-şi bată joc de ea, pregătindu-se s-o închirieze cu ora oricărui bărbat cu pofte şi cu bani. Aşa ar fi devenit A Cincizeci şi una femeie, însă aşa a renăscut şi în ea dorinţa de a se întoarce între semenii ei. Între oameni. Desigur, legenda povesteşte şi despre un anumit tânăr, cu care ar fi fost închisă în prima noapte în cuşcă şi pe care nu l-ar mai fi putut uita. De aici, o intrigă complicată, cu răsturnări spectaculoase de situaţii şi cu accente de telenovelă. Mai precis de soap-opera.

Povestea cu rodul acelui prim amor mai revine şi ea, dar atunci se vorbeşte şi despre fenomenul de incendium amoris, în care ar fi fost sesizată fiinţa “semiumană”. Cu ocazia aceea, Eva ar fi ajuns la o temperatură corporală incandescentă, fenomen care ar fi apărut şi mai târziu de câteva ori la ea, atunci când făcea amor. Faptul este amintit în La Legende doree, cu jumătate de mileniu mai târziu şi va fi descris de un bollandist de la începutul secolului XX şi mai târziu, ca o prefigurare păgână a minunilor lui Padre Pio.

Încă de pe vremea Sfântului Augustin, credinţa că incubii, diavolii decăzuţi, se împreunează pe ascuns  cu femeile (chiar cinstite) a făcut ca acel incendium amoris observat la Eva să fie pus în legătură şi cu alte numeroase convingeri ale vremii. Incubul are drept corespondent feminin sucubul. Ca să lase o femeie grea (întotdeauna în timpul somnului partenerei), incubul trebuia să fi fost în prealabil sucub. În ipostaza de demon-femelă, el (ea) ar fi primit sămânţa de la un muritor şi, devenit incub, o lasă în vaginul unei femei – pe care în nici un caz n-a dezvirginat-o el. Gravida pământeană, conform demonologilor, trăia o senzaţie de greaţă în pântec. Adică trecea exact pe contrariul lui incendium amoris. Întrucât acesta n-a fost şi cazul Evei, ea avea să fie considerată, în legendă, un (o) sucub. Aducă, oricum, un înger decăzut.

Din sucubi s-ar fi născut – se afirmă de către savanţi – Platon, Luther sau Melusine. Cine s-a născut din Eva în epoca în care a fost în captivitatea circarilor nu ştim. Melodrama cu primul ei iubit rămâne fără urmări în mit.

Părăsind, din nou, baladele, o vom întâlni pe A Cincizeci şi una, în continuare, printre oameni. Din povestea anterioară nu vor mai rămâne decât vagi reminiscenţe. Suficiente pentru a-i crea eroinei noastre un portret: ea nu este socotită nici o clipă o martiră, chit că întreaga ei copilărie i-ar fi dat acest drept, iar suferinţele prin care a trecut de asemenea; perioada petrecută în deşert nu-i este contabilizată drept “ani de sihăstrie”; scurtul răstimp cât oamenii au legat-o şi au plimbat-o într-o cuşcă nu-i este recunoscut drept o încercare. Dimpotrivă, ea ne apare deja din codru drept o femeie uşoară, dispusă la orice păcat, cunoscută tuturor marinarilor în trecere prin Ravenna. Singura ciudăţenie prin care se deosebeşte de colegele ei de meserie este aceea că nu ştie să vorbească1 şi că vrea tot timpul să plece pe mare, spre răsărit.

Drumurile nu erau deloc sigure, iar marea era bântuită de piraţi. Nici pe apele curgătoare nu se putea circula din pricina numeroşilor barbari. Totuşi, calea cea mai uzitată spre Constantinopol rămânea tot Adriatica, iar Ravenna şi Bari ofereau curse regulate spre Imperiul de Răsărit. Până la urmă, şi Eva a fost acceptată pe o corabie şi a putut să părăsească Italia. Este puţin probabil ca ea să fi ştiut exact încotro se îndreaptă, insă faptul că ambarcaţiunea avea prova privind spre Soare Răsare o mulţumea îndeajuns. Dealtfel, cine dintre pământeni putea şti unde va ajunge cu adevărat corabia? Interceptată de arabi, ea va fi o pradă uşoară, echipajul şi prizonierii vor fi luaţi robi, mărfurile vor constitui legitima pradă, iar itinerarul va fi schimbat. (Episodul va fi nelipsit în Cântecele despre Eva, chiar dacă variantele vor diferi, uneori în întregime.)

Îmbarcată pe nava piraţilor arabi, Eva a fost una dintre ultimele persoane care a călătorit prin istmul Suez. Oamenii s-au dovedit din nou sub vremuri. A Cincizeci şi una habar n-avea că lumea se schimba în acele zile aşa cum nu era obişnuită umanitatea să i se întâmple decât o dată la mai multe sute de ani, Carol cel Mare dând un curs nou istoriei. Dar ea nu bănuia nici disidenţele arabe. După ce califul Omar redeschisese canalul, deviind tradiţionalul traseu al grânelor egiptene spre Djeddah, Hedjaz, Yemen sau Hadramaut, unul dintre primii stăpânitori abbasizi, Abu Djafar Abdallah al-Mansur ibn Muhammad, fondatorul noii capitale, Bagdad (dar mai degrabă urmaşul său, un alt al-Mansur, Abu Abdallah Muhammad al-Mahdi ibn al-Mansur) porunceşte să se astupe din nou vechea cale de acces dintre Mediterană şi Marea Roşie. Şi, astfel, poarta străpunsă pentru întâia oară (?) de faraonul Nekao II (sau Niku II sau Nechao II sau, pur şi simplu, Necho) în jurul anului 600 înainte de Christos, poartă prin care au trecut timp de peste un mileniu ambarcaţiunile tuturor celor ce au controlat acele locuri şi ale celor ce erau toleraţi pentru interese solide să se folosească de istmul magic, era zăvorâtă iarăşi pentru alte zece veacuri. (Astăzi, scribul se întreabă dacă omenirea va mai avea răgazul să menţină această ciclicitate de un mileniu pentru Canalul de Suez şi în continuare…)

Eva nu bănuia toate astea, ea nu avea nici pe departe măcar cunoştinţele oamenilor de rând ai timpului ei. Nevorbind, ea a ajuns să deprindă cel puţin sensul cuvintelor celor din jur, mai ales comenzile ferme adresate unei femei singure şi lipsite de apărare. În rest, A Cincizeci şi una nu dădea nici un semn că ar fi interesată de cele ce se discutau în preajma ei, singura rezistenţă îndărătnică pe care o opunea era atunci când cineva încerca s-o oprească din drumu-i spre răsărit. De unde ştia punctele cardinale, cum se orienta în spaţiu şi care era ţelul misterios spre care se simţea atât de irezistibil atrasă nu-şi putea explica nimeni, iar autorii cântecelor – sau, mai bine spus, interpreţii lor – nu se pierdeau în acest amănunt. Astăzi am spune că trupul ei păcătos era el însuşi o busolă şi că devierile de la direcţia dorită îi produceau neplăceri organice, dureri pe care nu le putea potoli decât dacă revenea instinctiv la cursul spre răsărit.

În robia de pe corabie, A Cincizeci şi una o ducea mai bine decât în sclavia trăită înainte, cât a fost oprimată de oamenii din acelaşi neam cu ea. Marinarii au observat repede că fiinţa aceea firavă şi diferită de ceilalţi captivi nu dorea să fugă şi nici nu punea la cale vreun lucru care să-i poată nemulţumi. Arabii o considerau un animal neprimejdios, categorie, oricum, mult superioară captivilor păgâni, necredincioşi ai lui Mahommed şi ai lui Allah, tot timpul complotând, tot timpul încercând să evadeze, tentaţi de malurile apropiate, având mereu nostalgia unor locuri natale şi a unor obiceiuri interzise de Coran. Aşa că Eva se putea plimba nestingherită pe punte, îmbrăcată nici ca orientalii, nici ca europenii, nediscutând cu nimeni, neluându-i în seamă pe cei din jur, zâmbind uşor când cineva i se adresa fără intenţia vădită de a-i face un rău, bucurându-se de micile atenţii cu care era răsfăţată.

Şefii arabilor purtau tirazuri cu înscrisuri executate în caractere cufice. Orice alfabet îi producea Evei un respect religios. Atât minusculele latine, cât şi semnele gotice sau încrengăturile arabe, urmărite de ştiutorii de carte cu atenţie, nu erau pentru ea decât mesajele de pe nişte talismane provenite de la nişte fiinţe supranaturale. Iar mesajele – era încredinţată Eva – se relevau oamenilor pe cale divină: şi Mahommed a primit învăţătura, prin Arhanghelul Gabriel, citind fără ca până atunci să ştie să citească. De mult de tot, şi în necropola de lângă Roma au existat locuri secrete unde s-au aflat inscripţii la fel de secrete, hărăzite doar aleşilor. Arabii care purtau tirazuri inscripţionate nu putea fi, drept urmare, decât nişte aleşi.

Căldura de pe corabie nu era întreruptă de nici o boare de vânt. Apa era sever raţionalizată şi prizonierii, ţinuţi în cală, se deshidratau de sete şi de aerul încins. Călătoriile robilor au fost în toate veacurile la fel. Nimic din telenovela Evei nu se mai potrivea cu tabloul mizerabil al transportului spre Orient. Asemenea tuturor robilor, destinaţia, oricare ar fi fost aceea –  Babylonul, Roma, Carthagina, Lumea Nouă, Guyana Franceză sau Auschwitz – reprezenta o izbăvire visată. Visată, dar nu şi ajunsă de toţi cei duşi într-acolo. Telenovela Evei din baladele mai târziu interzise descria o suferinţă romantică, însă, mai ales înduioşătoare.  Faţă de aceasta, drumul robilor scrie pagini de un naturalism frust, cu interminabile scene scabroase, cu dezumanizări îndelungate, deloc fotogenice şi cu atât mai puţin comerciale. Scribul ar putea concluziona că lungul drum fără de întoarcere cu corabia spre răsărit a ieşit cu totul din producţiile menestrelilor. Dar scribul nu poate face o asemenea declaraţie, întrucât Eva părea să nu participe la nenorocirile din jur, deşi nu suferea nici de ceea ce numim azi abulie. Fata părea încântată de peisaj, pustiul de apă aducându-i, probabil, aminte de deşertul copilăriei. Însă, mai târziu, pustiul puţinelor ţărmuri întâlnite şi apoi malurile strâmte ale canalului străjuit, din loc în loc, de aşezări necunoscute, ciudate, neprietenoase, asemenea tuturor localităţilor prin care au dus-o cei ce au luat-o de mică în vremelnică stăpânire n-o mai atrăgeau la fel şi nu reprezentau pentru ea o posibilă izbăvire. Spre deosebire de robii ceilalţi, salvarea ei părea să fie tocmai drumul. Doar drumul. Aşadar, pentru Eva, itinerarul, oricare ar fi fost acela, era mult mai uşor decât pentru captivi şi paznici, primii murind cu zile în cala împuţită, ceilalţi trebuind să rămână mereu în alertă, obosiţi, nerăbdători de dorul de a ajunge acasă. Cât timp s-a îndreptat spre răsărit, Eva s-a simţit bine şi a privit cu ochi senini peisajul şi lipsa de peisaj. Mai ales că în închisoarea aceea plutitoare, aproape un copârşeu pe ape, ea era singura care nu avea de ce să se teamă şi, transmiţând starea ei, era privită cu îngăduinţă de toţi cei din jur. Cu o îngăduinţă mai mare decât a fost obişnuită în cei şaptesprezece – optsprezece – douăzeci de ani de timp nedefinit pe care i-a trăit până atunci. (De primii doi ani şi jumătate din necropola de lângă Roma nu dorea să-şi amintească ziua. Noaptea n-avea de ales: noaptea era vizitată de spiritele morţilor ei. În viaţa Evei, ziua şi noaptea abia de se întâlneau.)

            Lungul drum fără de întoarcere nu numai fiindcă un calif abbasid va închide pentru un mileniu canalul, schimbând liniile de forţă ale geografiei, interesele economice şi ambiţiile politice, ci şi fiindcă traseul acelei fiinţe nu avea să fie o simplă navetă, ci un itinerar străbătut în urma unor tentaţii cărora A Cincizeci şi una părea că nu i se poate opune. Nevorbind cu nimeni, ţinta a rămas mereu ascunsă, însă chiar şi dacă oamenii nu ar fi considerat-o alienată, tot n-ar fi putut scoate de la ea locul spre care se îndrepta şi mobilul acelui efort. Dar, oare, Eva însăşi era conştientă de toate acestea?

           Printre prizonieri se aflau de-a valma atât cei ce au format echipajul corabiei care a ridicat ancora la Ravenna, cât şi puţinii cutezători pentru care a fost închiriată ambarcaţiunea. Se aflau acolo câţiva funcţionari, unii chiar cu familiile, erau câţiva monahi, până şi doi prelaţi, însă, printre robi, se afla şi un grup compact de negustori. Cu toate pericolele unor drumuri foarte lungi, ţinuturile din Occident se obişnuiseră de prea multe generaţii cu mărfuri din Răsărit, iar cei de acolo prinseseră şi ei gustul unor produse ce le soseau în contrapartidă. Cineva trebuia să facă şi acest comerţ riscant, mai ales că, dacă reuşeai să eviţi toate primejdiile previzibile şi imprevizibile, răsplata era pe măsură. Şi, să nu uităm, de asemenea meserii nu se prindeau numai aventurierii, ci şi oameni obişnuiţi, dar lipsiţi de alte posibilităţi de trai şi moştenind ocupaţia prin sânge. Iată ce scrie Bernard Simiot, bazându-se pe relatările lui Ibn Khordadhbek1, referindu-se la perioada imediat următoare închiderii canalului de către califul El Mansur, produsele pomenite şi poftele pentru ele provenind de mai înainte.: “Dar, deşi canalul este închis şi Mediterana practic interzisă convoaielor, evreii din diaspora, activi şi pricepuţi, dispunând de reţele comerciale, reuşesc să-şi procure unele produse alimentare de care se arătau foarte amatori mâncăii carolingieni – piper, curmale, smochine, fistic, orez, ardei iute1 – şi mai ales rame de papirus care se consumă enorm. Neguţătorii evrei (…), care vorbesc araba, persana, greaca, franceza, spaniola, slava, călătoresc din Occident în Orient, când pe mare, când pe uscat. Ei aduc din Occident eunuci, sclave, tineri2, brocart, piei de biber, blănuri de jder şi tot soiul de articole de pielărie, săbii. Ei se îmbarcă în ţara Franciei pe marea (Mediterană) occidentală şi se îndreaptă spre Farama (denumirea arabă a Pelusiumului); acolo încarcă mărfurile pe cămile şi pornesc pe jos până la Clysma, unde se îmbarcă şi pornesc spre Djeddah şi de acolo în Indii şi în China. La înapoiere, urmează acelaşi drum în sens invers şi sunt încărcaţi cu mosc, aloes, camfor, scorţişoară şi alte produse din aceste ţinuturi orientale. Astfel, deşi canalul e impracticabil, istmul deţine în continuare rolul său de  trăsătură de unire între două lumi. Dar tonajele transportate rămân de mică importanţă, cărăuşii ocazionali nu sunt interesaţi decât de produse uşoare şi scumpe – papirusul va dispărea încetul cu încetul, fiind înlocuit cu pergamentul”.

Eva mai străbate încă strâmtul drum rapid3 şi n-are habar de schimbările majore ce tocmai se petreceau în lumea cea largă. La fel cum, de exemplu, nici de mult uitaţii Gallus şi Postumus (adică Al Douăzecilea şi respectiv Al Douăzeci şi unulea) n-au realizat urmările pentru omenire pe care le vor avea faptele şi patimile Nazaretheanului, cu care au fost contemporani. Nici măcar primii urmaşi ai acestora n-au sesizat “momentul astral”, acel eveniment

trăit de bunicii şi de părinţii lor. Şi nu numai Eva, “cea abulică” nu era conştientă de nimic din toate astea, însă nici robii înţelepţi din cală ori arabii prudenţi şi vicleni de pe punte nu ştiau (şi nici nu le-ar fi păsat, dacă ar fi fost la curent că (şi ei) sunt contemporanii unor mari întâmplări. Aşa cum drumul în urcare al primilor dintre Cei O Sută avea să dureze cu mult mai mult decât viaţa lor, şi evenimentele trăite de Eva şi de urmaşii ei le vor supravieţui, fără ca respectivii să se fi implicat conştient în scurgerea istoriei.

Scribul nu insistă atât de mult asupra traversării de către Eva a istmului de Suez, care, curând după aceea va fi închis pentru peste o mie de ani, până ce un “nebun frumos”, Ferdinand de Lesseps, îl va redeschide, decât doar fiindcă momentul a fost unul de răscruce: ceea ce s-a întâmplat înainte devenind la fel de îndepărtat de ceea ce a fost după aceea (şi asta nici pe departe din cauza ideii lui El Mansur). Scribul insistă asupra acestui scurt traseu din călătoria spre răsărit a Evei fiindcă traversarea a marcat-o definitiv.

Eva s-a născut, aşadar, într-un cimitir de lângă Roma şi primii ei ani, scurşi acolo, n-au avut nimic înspăimântător, cu tot decorul tradiţional macabru al locului. Chiar dimpotrivă, copilul fusese  urmaşul unor personaje extrem de importante, cei din jur ştiau acest lucru şi mulţi erau aceia ce încercau să-i intre în graţii. Episodul sălbatic prin care s-a terminat acea perioadă, precum şi însăşi durerea paradisului pierdut au făcut-o pe A Cincizeci şi una să încerce să-şi şteargă instinctiv şi definitiv din memorie acea perioadă. Copilăria şi adolescenţa, marcate de legendă, aveau să-i mărească spaima de oameni. Drumul spre Africa, pe corabia arabă o va linişti. Oamenii din jur, adunaţi în cele două tabere  distincte, învinşi şi învingători, stăpâni şi sclavi, se dovedeau a nu-i periclita din nou securitatea. Iar, cât au navigat pe mare, întinderile nesfârşite o făceau să creadă că se găseşte în cer şi că străbate neantul asemenea nourilor pe care i-a urmărit de atâtea ori, culcată pe spate în deşert sau într-un luminiş din codrii adolescenţei. Pe vremea aceea invidia nourii – pe care şi-i imagina vehicule magice într-un timp şi într-un spaţiu infinit, deci inexistent. Să mergi de aici până acolo, de acum până atunci, chiar dacă acele trasee n-aveau nici început şi nici sfârşit, dă o semnificaţie umană eternităţii. Fetiţa, speriată de surprizele neplăcute ale necunoscutului (care i s-a arătat de atâtea ori potrivnic) intuia că singurul mod de viaţă este totuşi mişcarea, iar nourii aceia întruchipau simbolul unor întâmplări posibile de povestit. Pe Marea Centrală, Eva se afla chiar într-un asemenea nour magic, străbătând un infinit cer răsturnat. Dragul vis fantastic de demult se petrecea aievea. Nourul ei nu se întretăia cu alţi nouri şi plutea liniştit, venind de niciunde şi mergând spre niciunde. Nici un reper omenesc nu jalona, dar nici nu ameninţa acel traseu.

1
De ce să vorbească? Şi în ce limbă? În drumul ei neabătut spre răsărit, fata a întâlnit numeroase seminţii. Fiecare vorbea pe limba ei. La sfârşitul secolului al optulea creştin, nici măcar majoritatea aristocraţilor nu mai foloseau aceeaşi limbă. Latina au uitat-o; autarhia impusese locul şi graiul. Într-o lume majoritar analfabetă (chiar şi Marele Carol, precum şi tatăl său erau neştiutori de carte) doar înalţii ierarhi, negustorii, savanţii şi unii funcţionari se mai descurcau într-un nou Babylon sufocat de vânzoleala încă nefosilizată a unui  trecut până nu de mult viu: prezentul, amintirile şi stafiile se ciocneau gălăgios unele de altele.

1        Bernard Simiot, Suez, 50 de secole de istorie, Ed. Politică, Bucureşti, 1979, pp. 222-223

1        Nenumărate, nenumărate sunt ferestrele istoriei. Ele se deschid şi se închid după o alternanţă necunoscută muritorilor. Când sunt închise, par a face parte comună din zid. Nimic nu le trădează vreo urmă. Ardeiul iute nu mai era cunoscut de către străbunicii scribului decât ca  plantă ornamentală şi ţinut, alături de muşcate, pe pervazurile ferestrelor. Apoi a devenit condiment, de data asta banal. (Nota scribului)

2        Ceea ce făcea, de obicei, cala şi mai neîncăpătoare. Sclavii unora deveniseră sclavii altora. Prizonierii erau prea diferiţi pentru a se putea uni într-o revoltă comună. Ei se urau între ei, îi urau pe arabi şi mureau de ură şi de dogoarea aerului încins.

3        Închiderea lui va face parte dintre acele coincidenţe care, adunându-se, modifică istoria. Rolul lui Carol cel Mare a trebuit, printre multe alte transformări, să ţină cont şi de consecinţele noilor trasee comerciale.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.