Vara rece (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Ioan al VIII-lea a fost un papă înţelept, dar prea tânăr pentru misiunea-i sfântă, au pretins mai târziu câţiva comentatori. Ei susţineau că Sfântul Scaun trebuie să fie ocupat de bărbaţi ajunşi la vârsta senectuţii, imuni la orice tentaţie lumească. Exemplele nefericite pe care le invocau le argumentau din plin supoziţia, dar Ioan a reuşit să-şi menţină poziţia în ciuda intrigilor extrem de complicate de la Vatican. Unde a greşit a fost, probabil, credulitatea sa faţă de sfetnicii săi. Sau măcar faţă de unii dintre ei. Abatele Iulian, ajuns mai târziu episcop, se va dovedi una dintre acele alegeri greşite. Dar abatele Iulian era şeful direct al lui Operosus.

În vreme ce Al Cincizeci şi cincilea era pus să-i intre sub piele lui Constantin şi să raporteze totul despre acela, contribuind la măsura înţeleaptă a papalităţii de a trata cu Methodiu ca şi cu un colaborator al său, suveranul pontif refuza să-şi lase legatul să rămână la curtea bulgară, drept episcop în Balcani. Era vorba despre un intim de-al lui Ioan, viitorul papă Formosus, de care sfântul părinte nu mai accepta să fie atât despărţit. Greşeala era mai veche şi îi aparţinuse încă lui Adrian al II-lea, doar că Ioan n-a schimbat nimic nici în legătură cu Methodiu, nici în legătură cu Formosus. Drept urmare, din punctul de vedere al Vaticanului, Bulgaria avea să fie pierdută pentru totdeauna. (Ce simple sunt toate: un om, mai des o femeie, poate hotărî destinul să-şi întoarcă faţa într-o parte sau în cealaltă. Câţi ţărani din teritoriile pe care s-a aflat odată imperiul lui Boris <Mihail> ştiu astăzi de Formosus, cel ce a înclinat balanţa în favoarea Bisericii Răsăritene?) Abatele Iulian încerca, fără succes, să întoarcă Balcanii spre Apus, iar Al Cincizeci şi cincilea plecă împreună cu Constantin şi Clement în Imperiul Bulgar. Speranţa era că, în urmă cu douăzeci de ani, ţarul Bogoris din Kherson a fost botezat de Methodiu şi că oamenii acestuia nu puteau fi primiţi decât cel puţin cu bunăvoinţă.

Plecarea era prevăzută pentru o zi de primăvară târzie, vremea era deosebit de plăcută, iar Operosus fu chemat la Iulian pentru ultimele instrucţiuni. Tânărului îi era tot mai groază de acele întâlniri, mai ales că ştia că ele se termină cu promisiuni mieroase şi cu ameninţări directe. Şi nu-i plăceau nici pentru că, de fiecare dată, i se cerea să trădeze încrederea prietenului său. De data aceea, însă, întrevederea fu mai conspirativă decât de obicei şi – spre marea surprindere a tânărului – la ea participă chiar şi papa. Al Cincizeci şi cincilea era profund pătruns de eveniment ori de câte ori ajungea atât de aproape de cel în care vedea mult mai mult decât un simplu muritor. (Mai ales că, în particular, asemenea prilejuri erau foarte rare chiar şi pentru personaje mult mai importante decât măruntul proaspăt monah. Proaspăt monah, dar slujbaş direct al papei, cum îl măgulea Iulian. În noaptea aceea, Ioan i se părea foarte bătrân. Sfântul părinte vorbind puţin şi stând mai mult cu ochii închişi, tânărul emoţionat avu de câteva ori impresia că suveranul doarme. Nu dormea, dar se vedea că e foarte obosit. „Va muri”, îşi spuse Al Cincizeci şi cincilea şi se căi imediat de gândul avut, încercând să-l răscumpere cu trei zile de post.) Astfel, prin prezenţa Sanctităţii Sale, sarcina primită de Operosus se dovedea de o importanţă maximă. În rezumat, el trebuia să-i facă pe Clement şi pe Constantin să-l convingă pe Mihail să treacă peste plecarea lui Formosus, să le promită revenirea aceluia – dar să nu se angajeze pentru o dată fixă! – şi să obţină ca bulgarii să-şi întoarcă, în primul rând, privirea spre Roma. Pentru aceasta trebuiau iniţiate şi alianţe între ţari şi casele stăpânitoare din Apus, în dauna celor realizate sau preconizate cu stăpânii Bizanţului. Pentru obţinerea acestui scop, orice mijloc era permis, iar, în caz de izbândă, şi recompensa ar fi fost pe măsură.

Nici nu s-au îmbarcat încă bine cei trei monahi pentru călătorie şi la Vatican se petrecea un fapt fără precedent: papa, otrăvit de un apropiat¹, nu voia să moară. Şi, atunci, acelaşi apropiat la ucis cu lovituri de ciocan aplicate în moalele capului. Aşa ceva nu s-a întâmplat încă niciodată şi, chiar dacă au mai fost numeroase atentate comise împotriva suveranilor pontifi, acelea s-au săvârşit în mod mult mai discret. Drept, urmare, tripla coroană a fost preluată de episcopul de Cesi, care-şi va spune Marin I, deşi, mai târziu va fi amintit drept primul Martin. Pe acesta, Operosus nu-l va cunoaşte personal, Rara Avis petrecându-şi răstimpul de doi ani, cât a durat pontificatul respectiv, aproape uitat în ambasada sa din Balcani. Acolo, veştile veneau cu mare întârziere, însă, cele ce veneau erau aproape toate în defavoarea misiunii Celui de Al Cincizeci şi cincilea: moartea violentă a mandatarului său, apoi slăbiciunea evidentă a urmaşilor aceluia. Succesorul lui Marin, Adrian al II-lea, realizând că se află lipsit de protectori reali, plecă spre nord, spre a-l întâlni pe Carol cel Gros dar muri pe drum, iar Carol cel Gros fu şi el înlocuit de către dieta din Tribur cu Arnulf din Carinthia. Dinastia carolingeană, cea care a reprezentat marea emblemă a Apusului, se stingea fără mare răsunet într-o lume indiferentă. În Franţa, familia lui Eudes alterna cu ultimii descendenţi ai mitului lui Carol, iar în Burgundia se întemeia de acum un alt regat. Europa se zbătea în chinurile unei noi faceri. Bulgarii n-aveau de ce să se întoarcă spre un occident ce se fărâmiţa din nou.

Operosus revenea într-un stat papal mult mai slab decât cel pe care l-a părăsit. Ştefan al V-lea se vedea cu totul descoperit în faţa oricărei invazii posibile. Abatele Iulian şi-a preluat repede fostul protejat şi i-a şoptit că munca depusă de tânărul monah sub Ioan nu mai era apreciată acum, ba, că din contră, toţi oamenii socotiţi fideli foştilor suverani pontifi în cel mai bun caz nu mai erau doriţi în Cetatea Sfântă. În cel mai bun caz! Noroc că Operosus a lipsit atâta vreme şi că nimeni nu-şi mai amintea de el. Dar şi nimeni acela ar putea avea un nume şi i se putea aduce aminte.

Într-adevăr, Roma părea radical schimbată şi, în afara abatelui Iulian, tânărul de douăzeci şi cinci de ani rar întâlnea figuri cunoscute. Cel mult câţiva monahi, câţiva mireni, foarte puţini prelaţi. Printre aceştia, pe Formosus, fostul legat papal al lui Ioan la curtea bulgarilor, cel de care acela n-a consimţit să se mai despartă. Despre Formosus, Operosus auzise foarte multe la curtea lui Boris (Mihail) şi personajul viu confirma buna părere lăsată de prelat în Balcani. Între cei doi bărbaţi s-a legat o afinitate sinceră şi Iulian îl punea pe călugăr să-i spună totul despre fostul favorit al papei despre care nu era prudent să mai vorbeşti. (De ce nu era prudent să vorbeşti despre Ioan al VIII-lea n-a putut înţelege Al Cincizeci şi Cincilea: acel papă a fost ucis bestial, nu el a fost cel ce a păcătuit. Însă tânărul nu cuteza să-l contrazică pe omul atât de sever în slujba căruia, aproape fără să-şi dea seama, a ajuns din nou. Oricum, era într-adevăr deprimant să simţi că tot ceea ce cândva a fost socotit rod al conştiinciozităţii şi al devotamentului să fie perceput acum ca trădare şi ticăloşie. Un risc pe care Operosus avea să-l cunoască tot mai bine…) Ceea ce a aflat abatele de la spionul său n-a fost deloc în defavoarea lui Formosus, chiar dacă Operosus n-a ştiut niciodată ce urmărea cu adevărat şeful său. Formosus îl slujea fidel şi pe Ştefan, aşa cum l-a slujit odinioară pe Ioan. Iar Operosus îi povestea abatelui, aşa cum îi povestise şi despre Constantin. El era angajat de abate, acesta avea grijă de sufletul şi de trupul său şi ar fi fost o trădare să nu se achite sârguincios de îndatoririle pe care le primea. Chiar dacă unele dintre acestea puneau, câteodată, dificile probleme de dezlegat în faţa propriei conştiinţe. Pentru Operosus era o problemă de fidelitate, iar orice fidelitate înseamnă şi puţină trădare. Dar, mai presus de toate, pentru Operosus era vorba despre conştiinciozitate. Conştiinciozitatea înainte de toate! Aşa era el făcut…

Cum siguranţa Vaticanului era tot mai periclitată, mai ales că instabilitatea lumii oferea drum liber oricăror posibili duşmani, Ştefan s-a aflat în situaţia de a-şi crea el un protector, dacă alţii nu prea mai existau. Aşa că l-a încoronat ca împărat pe Wido, ducele de Spolet. Soluţia părea promiţătoare, numai că absolut nimeni nu s-a grăbit să-l recunoască pe noul suveran lumesc.

În acelaşi an, Ştefan al V-lea a murit şi în locul lui a fost numit… Formosus. Devotaţii lui Ioan al VIII-lea, ucis cu nouă ani înainte, au reintrat în graţii, îl asigură Iulian pe Operosus şi, bazându-se pe cunoscuta simpatie a noului papă pentru Al Cincizeci şi cincilea, abatele încercă să-i croiască tânărului un loc cât mai apropiat de Sfântul Părinte. (Iar prin aceasta, să se afle şi el pe culoarul cel mai favorabil.)

Şi, într-adevăr, Formosus, abia sosit din episcopatul său din Porto, l-a luat din nou aproape pe Operosus, făcându-l şeful secretariatului său, dar fără a-i conferi şi titlul ierarhic corespunzător. Al Cincizeci şi cincilea n-a ajuns prelat, n-a fost cardinal şi nici vicecancelar, ranguri ocupate de urmaşii săi aflaţi într-o poziţie atât de importantă. (Al Cincizeci şi cincilea nu a sesizat nici măcar un statut deosebit al celor ce l-au slujit pe Ioan, aşa cum n-a remarcat nici la revenirea din Balcani că aceia ar fi avut de suferit. Aşa i-a tot repetat ameninţător doar abatele Iulian, ajuns, sub noul papă, diacon. Oricum pentru Iulian şi această schimbare s-a dovedit profitabilă.) În timpul pontificatului lui Formosus, Rara avis a avut parte de cea mai bună perioadă a vieţii sale: evenimentul s-a petrecut pe când număra între 28 şi 33 ani, pe când era tânăr, sănătos, respectat, măgulit până şi de abatele Iulian – care i-a rămas mai mult decât un duhovnic.

În calitatea pe care a primit-o, Rara Avis se întâlnea foarte des cu cele mai importante figuri ale momentului, însă se dovedi şi extrem de scrupulos în munca sa şi a detaşamentului de copişti ce se afla în directa sa subordine. A fost perioada când arhivele s-au prezentat cel mai bine puse la punct, când documentele s-au dovedit cel mai corect redactate, când totul s-a consemnat în cea mai succintă şi cea mai frumoasă formă. Probabil că niciodată nu vom putea aprecia la întreaga valoare travaliul înfăptuit sub conducerea lui Operosus, fiindcă, pe de o parte, odată cu moartea lui Formosus, arhivele acelea vor fi riguros modificate. Cel puţin pentru ochii celor ce au avut mai târziu acces la ele. Iar pe de altă parte, pentru că, după moartea Celui de Al Cincizeci şi cincilea, munca acestuia va rămâne, în cea mai mare parte, o veşnică taină.

Cu papa, şeful cancelariei sale a avut prilejul să se întâlnească aproape zilnic şi, de multe ori, chiar de mai multe ori pe zi. Tot ceea ce a trăit sub Ioan al VIII-lea prindea, mai nou, contururi cu totul nebănuite. Evenimente pe lângă care a trecut mai ieri indiferent i se relevau azi drept extrem de importante, măsuri vechi au primit în ochii săi, acum mult mai ştiutori, o cu totul altă semnificaţie, faptele pretindeau alte priorităţi.

Însă munca neîntreruptă îl schimbase şi pe el. De multe ori se învinuia de trufie fiindcă nu-şi lua vremea să-i asculte pe toţi cei ce voiau să-i vorbească, altădată îşi spunea că sensul dat de el desfăşurării lucrurilor s-ar putea să nedreptăţească pe mulţi, pentru ca şi mai mulţi să poată profita de pe urma uneia sau alteia dintre măsuri.

Câteodată, cu Formosus îşi permitea să vorbească, deşi, în cea mai mare parte a timpului, slujbaşul nu-şi îngăduia decât să asculte şi să-şi îndeplinească atent toate îndatoririle.

– Nu cred că există interes general şi interes privat, îi spuse într-o zi papei. Dumnezeu ne-a făcut pe toţi şi ne-a luat pe toţi sub oblăduirea Sa. Dacă am accepta că şi un singur suflet merită să fie sacrificat pentru binele celorlalţi, i-am da acelui suflet dimensiunea Mântuitorului, ceea ce ar fi un sacrilegiu.

Lui Formosus îi plăceau rarele descătuşări ale secretarului său şef. Îl dezmierda cu ochii întredeschişi şi gândea. Nu-i răspundea niciodată la întrebări şi Operosus îşi inventase un cod după care să răstălmăcească tăcerile primului ierarh.

Într-o zi, Celui de Al Cincizeci şi cincilea, căruia i se spunea din nou „Rara Avis”, fu invitat într-o problemă de serviciu în afara Romei, în vila unui patrician. Acela cultiva cu o anumită ostentaţie vechile obiceiuri romane şi, în numele unui arbore genealogic „ce ducea în mod cert până la Iulius Caesar” (deşi bărbatul avea desenat pe peretele vestibulului său un copac având însemnate pe frunze nume şi date coborând chiar de la Romulus), încerca să reinstaureze pe domeniul său întreaga atmosferă a imperiului aflat la apogeu. În locul icoanelor, vila era ornamentată cu o galerie imensă de busturi ale strămoşilor, ba erau păstraţi şi zeii lari, iar în grădina rafinat îngrijită se găseau până şi statui ale divinităţilor păgâne.

Amfitrionul îşi spunea Iulius Romulus Verrus şi l-a primit pe slujbaşul pontifical întins pe aceeaşi canapea cu clientul său favorit. În partea cealaltă, pe o altă canapea, stătea tolănit într-o rână un alt obişnuit al casei. Cu un semn, gazda şi-a invitat oaspetele să se lungească lângă acela, dar Operosus, privindu-şi haina monahală, s-a mulţumit să se aşeze pe o ladă aflată lângă perete.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.