Vara rece (54)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Recidivus nu s-a putut abţine să nu joace. Însă – spre deosebire de alţii – el nu pierdea niciodată totul. Când îi mergea foarte prost, rămânea cu ochii fixaţi pe zarurile risipite pe tăblia mesei şi le privea cu atâta intensitate, încât îi contamina şi pe ceilalţi. După ce admirau câteva minute cuburile din lemn, imaginile se modificau pe nesimţite: Soarele semăna tot mai mult cu Împăratul şi acesta se transforma ba în Moarte ba în Călugăriţă. Fără ca să fi atins cineva cuburile din lemn, configuraţia aruncărilor de pe masă devenea cu totul alta. Se iscau noi certuri, noi încăierări, dar nimeni nu mai ştia cu precizie ce a văzut în prima clipă. O uimire amestecată cu confuzie, o zăpăceală generală făceau ca jocul respectiv să ia o cu totul altă turnură: fie era anulat, fie se accepta ultima variantă. Dar, de obicei, câştiga cearta.

După trei ani de cumplită molimă a jocului, acesta fiind interzis, Recidivus a mai organizat o “ultimă” dispută. Nu şi prima de când intrase în ilegalitate. Şi n-avea să fie nici cu adevărat ultima. Doar că, în încăierarea iscată, a fost lovit puternic cu o coasă. Rana i s-a infectat şi a zăcut mai multe săptămâni între viaţă şi moarte. Şi-a revenit, dar şi-a pierdut braţul stâng.

Când a putut să organizeze o nouă confruntare cu zarurile, a observat că pauza i-a mai vindecat pe oameni de pasiune. Pentru prima oară, şi-a găsit cu greu parteneri dispuşi să rişte nebuneşte şi constată că nu se mai poate baza întru totul nici pe complicitatea oamenilor în interdicţia dată de autorităţi. Pe deasupra, simţi chiar şi o adiere de ură ce-l înconjura tot mai des. Era timpul să plece.

Totuşi, ispita era prea mare şi, înainte de a pleca, vru să mai organizeze o “ultimă partidă”. Nu făcu un secret din intenţia de a părăsi Moravia şi, în felul acesta, îşi creă publicitate. La cu adevărat “ultima partidă” veniră şi bărbaţi înzestraţi cu autoritate şi care ar fi trebuit să împiedice jocul. Dar era evident că n-o vor face.

În seara respectivă, într-o casă părăsită, în pădure, în jurul unei mese aduse din timp acolo, s-au adunat mai mulţi oameni ca oricând. Al Cincizeci şi şaselea veni puţin după ora convenită, ştiind că întârzierea va aţâţa şi mai mult spiritele. (În realitate, el era cel puţin la fel de nerăbdător ca şi ceilalţi…) Veni, îşi croi drum printre cei adunaţi, pâlcuri-pâlcuri, în jurul colibei, intră, le arătă celor ce voiau să joace zarurile şi paharele, după ce le desfăcu meticulos dintr-o bocea şi apoi fiecare set din câte un săculeţ din pânză de altă culoare. Oamenii pipăiră îndelung cub cu cub, ba încercară şi câteva aruncări pentru a vedea cum se comportă paharele şi zarurile. Cei ce au venit doar să caşte gura n-aveau voie să ia în mână recuzita. Momentele acelea făceau parte din pasiunea jocului şi constituiau un ceremonial aşteptat cu o nerăbdare la fel de mare ca disputa însăşi. Erai invidiat pentru acele clipe, îţi făceai intrarea în scenă, erai aplaudat ori deveneai măcar un personaj extrem de important, subiectul unor îndemnuri înflăcărate (chiar dacă, de obicei, triviale).

A urmat jocul propriu-zis. După cum s-a mizat, era evident că totul se va sfârşi foarte repede. După două-trei aruncări mai mult de încercare, în care nu s-a câştigat şi nu s-a pierdut mare lucru, s-a hotărât să se treacă la varianta “până la capăt”, ceea care prevedea că nimeni nu are voie să abandoneze disputa decât dacă nu mai are ce pierde ori numai dacă este învoit, în acest sens, de toţi ceilalţi concurenţi. Era varianta cea mai sălbatică, întrucât, chiar dacă un participant părăsit de noroc pierdea toate bunurile sale materiale, ceilalţi îi puteau pretinde chiar şi libertatea (de obicei pe un timp limitat), demnitatea ori membrii familiei (soţia, dacă era frumoasă, copiii drept argaţi, fetele pentru o noapte sau pentru mai mult timp). Varianta “până la capăt” a fost cea care a provocat cele mai multe nenorociri şi cea care a dus la interzicerea jocului.

În clipa aceea, miza a crescut la maximum admis – adică la licitaţia posibilă de cinci ori mai mare decât potul. (Recidivus a dorit un joc popular, la care să poată participa nu numai oamenii foarte bogaţi, cei ce ar fi fost în stare să mărească atât de mult miza încât să-i elimine pe cei numeroşi, adică pe cei ce n-ar fi fost capabili să ţină pasul încă înainte de a se ridica paharele de pe zaruri.) După doar trei aruncări, unul dintre cei cinci participanţi pierduse tot ce avea. Al Cincizeci şi şaselea nu câştigă nimic, însă nici nu suferise cine ştie ce pagubă. Se pare că, iniţial, oamenii s-au înţeles să se menajeze între ei, ţinta lor fiind veneticul, ciungul, ticălosul care i-a dus pe atâţia la sapă de lemn – şi chiar mai jos decât atât – şi care n-a pierdut niciodată cu adevărat. Era “ultimul joc”, deci ultima posibilitate de a-l pedepsi pe nemernic. Doar că nebunia jocului i-a făcut să uite cele plănuite. A ajuns ca unul dintre ei să-şi piardă agoniseala, şi în ochii celorlalţi, jucători şi privitori, au şi apărut fulgerele unei plăceri ce s-a dovedit imposibil de reprimat. Nenorocitului nu i s-a permis să abandoneze şi, conform blestematei cutume, a trebuit să-şi pună la bătaie şi libertatea şi familia. Atunci când a fost trimis să-şi aducă fata şi când aceasta a fost dezbrăcată cu ochii şi privită cu lăcomie, echivalată la o anumită sumă – spre a putea fi licitată -, preţăluită în amănunte de toţi cei din jur, prin asistenţa fierbând în alcool şi pofte iritate veni şi mama nefericitei şi îşi lovi bărbatul cu o secure în cap. Una că omul şi-a meritat soarta, a doua că, murind, era scutit de a risca “până la capăt”. El s-a zbătut câteva clipe cu mâinile în aer, apoi a ajuns “până la capăt”.

– A murit exact ca o găină tăiată, comentau oamenii, fără a-l compătimi în mod deosebit, deşi, până cu o oră mai devreme, nenorocitul fusese în relaţii normale cu ei.

Femeia îşi luă fata şi plecă. Deocamdată, nimeni nu şi-a găsit timp s-o reţină pentru omucidere. (Şansa femeii era să se folosească de acel răgaz, având suficientă minte să-şi ia ce putea duce cu ea şi să fugă unde să fi văzut cu ochii. Poate că aşa a şi făcut. Cine să mai ştie?)

Într-o atmosferă încinsă la culme, jocul continuă cu cei patru participanţi rămaşi.

– Ticălosul, diavolul ciung, piaza rea o să-i elimine iarăşi, unul câte unul, şi o să plece cu toţi banii şi cu toate lucrurile lor. După ce îşi va fi bătut joc de fiecare, făcând-l din om neom, se şoptea tot mai insistent în asistenţă.

Doar că, abia reluat jocul, Recidivus pierdu o miză importantă. (Să fi simţit şi el cercul ce se închidea în jurul său? Să fi rămas suficient de lucid pentru a realiza că zarurile nu-l mai pot ajuta, fiind oricând posibil să sfârşească sfâşiat? I-o fi trecut prin minte un tertip izbăvitor, asemenea lui Colluwig, aflat într-o situaţie asemănătoare cu câteva decenii în urmă? Ori, pur şi simplu, zarurile nu l-au ascultat, el nejucând decât la fel ca şi până atunci?) Cum a pierdut şi la următoarea aruncare, văzându-se confirmaţi în “etica” lor, privitorii au început să se manifeste tot mai zgomotos. Al Cincizeci şi şaselea încercă să privească îndelung cuburile risipite pe tăblia mesei, însă ceilalţi nu mai aveau răbdare şi-l mânau să joace tot mai repede. Fu momentul când Recidivus îşi uită întreaga viaţă şi, pentru prima oară, îi fu cumplit de frică. Amintirile teoriei cum că în fiecare joc există şi un perdant nu-l ajutară cu nimic. Minunea s-a produs – ea s-a produs totuşi! – când reuşi să nimerească un rezultat ceva mai bun. Nu cel mai bun, dar nici atât de slab ca al altor doi dintre cei rămaşi în competiţie. Cu acest rezultat ştia că nu-şi poate recupera nici măcar o mică parte din ghinionul de până atunci, la fel cum devenise conştient că izbăvirea – în caz că mai exista – îi putea veni de altundeva, nu din aruncările cu zaruri. Izbăvirea îi veni dintr-o întrebare:

– Ăla-i episcop sau împărat? făcu el, aplecându-se spre cuburile din faţa unui ţăran gras şi cu faţa roşie de emoţie şi de plăcere. (Faţa aceluia era roşie oricum…)

– E popă, i-a răspuns rotofeiul, gata să adune zarurile.

– Stai puţin, insistă Recidivus şi arătă cu singura lui mână spre cubul cu pricina.

– E popă, mai confirmă unul, însă vocea nu-i era foarte sigură. Ceea ce i-a făcut şi pe ceilalţi să privească într-acolo. Şi, într-adevăr, nu mai puteai fi sigur ce reprezenta imaginea respectivă. Plus că era vorba despre un zar care era crucial în rezultatul întregului scor.

De aici porni cearta. Şi cu cât se insista mai mult, cu atât parcă şi celelalte imagini îşi schimbau înfăţişarea. Inevitabila bătaie nu mai putu fi împiedicată. Numai că nu mai era vorba de o confruntare dintre Recidivus şi localnici, ci de faptul că fiecare martor ocular îşi apăra adevărul celor văzute. Şi aproape fiecare se jura că a văzut altceva. Şi ce este mai jignitor decât să ţi se pună cuvântul la îndoială când eşti încredinţat că ai dreptate? Cum să fi de acord cu cineva care se îndoieşte de ceea ce ai văzut cu ochii tăi?

În haosul creat, Al Cincizeci şi şaselea reuşi să iasă din mrejele jocului şi să fugă. În Moravia nu s-a mai întors niciodată. Ceilalţi care au participat la acel “ultim joc” au fost pedepsiţi după lege. (Şi asistenţii au fost sancţionaţi. În încăierarea din casa din pădure şi-au pierdut viaţa trei oameni – inclusiv cel omorât de propria-i nevastă – şi mai mulţi au fost răniţi. Represaliile au fost atât de dure, încât au rămas pentru multă vreme un moment de referinţă în ceea ce priveşte “vremea nenorocirii”.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.