Viktor Orban şi roşiile, de luat aminte şi pentru ai noştri

Una din ştirile mai piperate ale zilei de sâmbătă, 27 iulie a.c., este aceea că Viktor Orban a fost ţinta unui tir cu pătlăgele roşii la Universitatea de vară de la Tuşnad, unde fraţii maghiari se şcolesc de mama focului în privinţa autonomiei, până acolo încât panglicarul în ale naţionalismului şi ale şovinismului maghiar, Laszlo Tokes, a cerut ca guvernul de la Budapesta să instituie un protectorat maghiar asupra Transilvaniei.

Frumos şi meritat gest, acesta cu aruncatul roşiilor, din partea unor adolescenţi, deşi nu aş vrea să le sugerez şi altora să-l repete, mai ales pe teritoriul românesc al şturlabaticilor autonomişti. Viktor Orban îşi merită cu prisosinţă asemenea întâmpinări pline de dragoste mai ales la el acasă, ilustrându-se acolo printr-o politică internă de tot rahatul, amintindu-ne, pe alocuri, de deschizătorul de asemenea drumuri îmbârligate care a fost, mai an, Miklos Horthy.

Din martie 1990 încoace, „patrioţii” maghiari din Ungaria, mânaţi de entuziasme electorale, invadează în mod regulat teritoriul românesc al doritului acum protectorat. Au provocat atunci bine cunoscutele tulburări de la Târgu-Mureş, dar nu numai, sub privirile mai mult decât înţelegătoare ale lui Ion Iliescu, dându-i acestuia nesperatul prilej de-a înfiinţa peste noapte o nouă Securitate, botezată, ce-i drept, cu un nume mai frumos sunător. Povestea se repetă de la an la an. Îmbogăţită şi cu aceste şcoli de vară, cu care ocazie guvernul de la Budapesta vine să ne dea lecţii de conduită europeană cu binecuvântarea băsească, răsplătind personajul, anul trecut, cu abţinerea în masă a electoratului maghiar de la referendum.

Tot o răsplată electorală se aşteaptă acum şi la Budapesta, partidul la putere contând, pentru viitoarele alegeri parlamentare, pe nu mai puţin de 300.000 de voturi ale maghiarilor de la noi, beneficiari ai dublei cetăţenii. Asta pentru că statul român a înghiţit găluşca acestui matrapazlâc, lipsit fiind de un partid credibil care să ne apere interesele naţionale. Gogoaşa răsuflată a naţionalismului lui V.C. Tudor şi a partidului său până mai ieri şi-a dat întreaga măsură cu această ocazie. Măsură pe care şi-a dat-o şi PUNR-ul, dispărând, pur şi simplu, de pe scena politică, de câţiva ani buni.

Partidele româneşti rămase „în luptă” – şi asta, vai de ea! – gâfâie din greu în faţa pretenţiilor UDMR de schimbare a articolului 1 din Constituţie, acela care proclamă statul român naţional, ce se îndoaie tot mai mult în bătaia vântului dinspre pusta maghiară.

Ponta, un alt Viktor, în fruntea guvernului român de data aceasta, aflat în dulce tandreţe cu uniunea politică a maghiarilor, care, deşi nu e partid, se bucură de toate avantajele unei asemenea formaţiuni politice, e înclinat să facă, precum Băsescu şi partidele lui, mai înainte vreme, concesii după concesii în faţa pretenţiilor naţionaliste maghiare, doar pentru a frăgezi poziţia PNL în alianţa de la guvernare. Rezultatele sunt vizibile începând cu alcătuirea guvernului Ponta 2 şi afacerea nemaiauzită a miniştrilor delegaţi, prin care PSD şi al său conducător şi-au asigurat toate pârghiile puterii. Iar liberalii, ambetaţi de dorul fierbinte de a-şi vedea Crinul prinzând rădăcină pe dealul Cotrocenilor, înghit toate măgăriile unui partid care a învăţat atâtea şi atâtea potlogării politiceşti de la Iliescu plus Bombonel, dar şi de la Băsescu, din perioada în care s-au dedulcit la guvernarea comună cu PDL, care tot Băsescu e, după cum ştim.

Acum, nu că ar trebui cineva să le plângă liberalilor de milă, că, vorba aia, cine se aseamănă se adună, iar adunarea asta se face pe propriul risc. La un moment dat, USL a părut singura soluţie raţională pentru debarcarea marinarului, dar s-a văzut repede că era tot o gogoaşă, ca multe altele. S-a obţinut doar acceptarea, de o parte sau alta, a mânăriilor celeilalte părţi. Ambele partide s-au întrecut, o vreme, într-un lamento continuu cu privire la comandamentele de la Bruxelles, însă acum sunt mândre de ele. Nici vorbă de vreo altă suspendare sau de sistarea acordurilor cu FMI, înrobitoare şi dăunătoare pentru dezvoltarea economică a oricărui stat ce le acceptă. Dacă Băsescu pare să se fi înfruptat din smântâna cremoasă a acordurilor cu Gold Corporation sau Chevron, Ponta îi aleargă pe urme, grăbit să mai prindă şi el o picătură.

Aşa că, dragi adolescenţi, roşii fiind destule pe piaţă, mai folosiţi-le şi cu propriii noştri conducători, nu vă zgârciţi. Un exemplu luminos a fost cel cu Dan Şova. Dar mai sunt atât de mulţi ce aşteaptă!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.