Vom ajunge o ţară de credincioşi, dar nu din convingere, ci de frică! Vom spune „Ferească Dumnezeu!”

Domnule general… România încotro?

România se găseşte în continuare în zona unei instabilităţi regionale; şi aş aminti aici de Trasnistria şi Caucazul de Sud, de tensiunile din Orientul Mijlociu cu războiul civil din Siria, violenţele din Egipt şi în general de pe toată coasta africană care au „măturat” tot şi au lăsat în loc un vid de securitate. Şi se vede că nu şi-au regăsit identitatea strategică, în aşa fel încât să-şi poată gestiona ferm, dar democratic, situaţiile noi cu care se confruntă. Apoi vorbim de dosarul nuclear iranian, deosebit de sensibil, care dacă se „încălzeşte” poate genera o spirală a conflictului care va depăşi graniţele regionale. V-aduceţi aminte declaraţiile belicoase ale preşedintelui Ahmadinejad în raport cu Israelul, cunoaşteţi starea de tensiune existentă în Israel, un stat care încă de la înfiinţare trăieşte în condiţii de război şi alocă foarte multe resurse efortului de apărare.

În afară de acest dosar, avem un potenţial ridicat de conflict în Peninsula Coreeană, unde s-ar putea trece limita războiului convenţional prin folosirea armamentului nuclear de către Coreea de Nord şi ar fi prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial. Or, deja s-ar intra într-o nouă paradigmă, despre care n-aş vrea să vorbesc acum pentru că intenţionez să dorm liniştit la noapte… Ca să nu mai vorbim despre faptul că inclusiv la vecinii noştri din Balcani problemele sunt departe de a fi rezolvate. Există şi această problemă generată de criza economică prelungită, criză care a determinat reducerea cheltuielilor de apărare, fapt care la rându-i a determinat efecte considerabile asupra strategiilor adoptate de NATO. Avem apoi o tendinţă de fărâmiţare teritorială pe toată zona de sud a Uniunii Europene, şi-atunci apar unele semne de întrebare şi incertitudini geostrategice generate de redesenarea graniţelor. Poate cineva să ne asigure că vom avea doar „divorţuri” elegante cum a fost cazul Cehiei şi Slovaciei?

Întotdeauna Balcanii au fost „butoiul cu pulbere” al Europei…

Exact, exact… Predefinirea graniţelor a generat războaie etnico-religioase cumplite. Or, noi, România, în actualele condiţii, nu avem altă şansă decât să ne menţinem cu fermitate opţiunile strategice – şi mă refer aici la Alianţa Nord-Atlantică -, să ne angajăm imediat şi fără rezerve, conform ideilor lansate la summit-ul de la Chicago privind Apărarea Inteligentă în condiţiile unor resurse diminuate care reclamă o cooperare regională intensă, pentru dezvoltarea în comun a unor capabilităţi militare eficiente. Apare, din ce în ce mai relevant, parteneriatul strategic pe care-l avem cu Statele Unite.

Senzaţia generală – cel puţin la nivel de percepţie stradală – este că suntem „carnea de tun” de la periferia NATO. Credeţi că America va fi „fratele mai mare” într-un eventual conflict? Am ştiut noi să ne negociem protecţia?

Se poate şi mai bine. Datoria noastră este să fim foarte activi, să solicităm reactivarea Parteneriatului Strategic nu numai pe dimensiunea de securitate, dar şi pe dimensiunea economică, să cimentăm relaţia de parteneriat în aşa fel încât America să aibă ce apăra în această parte de lume.

E tot mai valabilă povestea cu „apără-mă Doamne de prieteni că de duşmani mă păzesc eu”. Mai avem noi la această oră o strategie coerentă de apărare?

Realităţile actuale exclud revenirea la o concepţie de tip „război de apărare al întregului popor”. Strategia care a fost trimisă în Parlament de preşedintele României o vom dezbate foarte curând în plen în vederea luării unei decizii privind aprobarea sau neaprobarea ei. Iar şansele cele mai mari sunt ca ea să nu fie aprobată în această formă. De ce? Din punctul meu de vedere nu este un document serios. Avem nevoie de o strategie care să coaguleze întregul nostru potenţial economic, diplomatic şi militar, pentru apărarea intereselor naţionale. Aţi văzut că are şi un titlu care ne face să credem că e vorba de o Românie iluzorie, neafectată de crize, ne gândim la generaţiile viitoare, ce le asigurăm… Dar până la asigurarea unui viitor strălucit generaţiilor viitoare ar trebui să plecăm de la realităţile despre care vorbeam adineauri şi să vorbim despre potenţialul nostru economic, militar şi diplomatic, pentru că altfel vom ajunge o ţară de „credincioşi”, dar nu din convingere, ci de frică! Vom ajunge să spunem: „Ferească Dumnezeu!”. Şi-atunci vor trebui discutate argumentele în baza cărora această strategie va fi retrimisă semnatarului, la Preşedinţie.

Avantajele pe care le-am avut şi pe care încă le avem – şi vă rog să mă credeţi, ele pot face diferenţa într-un mediu de securitate fluid – constau în contribuţiile noastre pentru NATO. Tributul nostru de sânge, deşi unii afirmă că ne-am dus doar să fim „carne de tun”, angajarea în teatrele de operaţiuni a peste 80% din batalioanele româneşti, în războaie de tip insurgenţional – cele mai dure dintre toate -, să ştiţi că generează competenţe deosebite care pot face diferenţa în caz de conflict. Este adevărat că, dincolo de acest avantaj foarte serios, avem totuşi probleme foarte mari. Armata a fost subfinanţată cronic, programele de înzestrare au fost îngheţate, iar perspectiva economico-financiară de alocare a unui buget raţional nu este tocmai încurajatoare.

Oare chiar atât de greu ne este să înţelegem că, dacă nu vom mai avea Ţară, degeaba discutăm despre sănătate, educaţie, cultură şi afaceri?

Pentru a avea Ţară, în primul rând trebuie să demonstrăm la nivel politic că noi, românii, pentru prima dată, avem conştiinţa coaliţiilor. Uitaţi-vă că am format o coaliţie politică ce are o majoritate covârşitoare în Parlament, pentru a ne îndeplini obiectivele ce ţin de interesul naţional. În momentul în care apar fricţiuni, există riscul ca noi să ne agităm „în curtea noastră” uitând de contextul strategic în care ne aflăm. E cazul să terminăm cu disputele interne, cu generarea unor furtuni „într-un pahar cu apă” şi să ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut în acest context. A sosit momentul ca pe dimensiunea securităţii naţionale să realizăm un moratoriu politic de asigurare a resurselor strategice ale acestei ţări şi să alocăm resurse în mod raţional pentru a ajuta instituţiile care conferă protecţie statului să poată să-şi desfăşoare normal activitatea, să poată să-şi „intre în rol”.

Noi nu ne vom apăra singuri niciodată, pentru că nu mai avem forţă! Noi trebuie să ne conjugăm eforturile în aşa fel încât să devenim un aliat credibil al NATO, aici, la graniţa de est. Trebuie să fim capabili să ne asumăm riscuri şi responsabilităţi operaţionale. Pentru că nu poţi să ceri, spre exemplu, Slovaciei, Cehiei sau Ungariei să dezvolte aceleaşi capacităţi defensive ca ale României, pe de-o parte că ele sunt ţări mici, pe de altă parte, nu se află în poziţia de apărători ai graniţelor NATO.

Tocmai de aceea n-am înţeles de ce partenerii noştri n-au pus umărul la înzestrarea noastră, aşa, să-şi asigure „spatele”…

Ştiţi ce se întâmplă? Dacă există un excedent de echipament, acesta trebuie plătit, mai cu seamă că este o piaţă foarte „delicată”. Aceste echipamente sunt unicat, nu folosesc standarde ISO. Or, operabilitatea tehnică între aliaţi face diferenţa. Noi putem suplini în schimb aceasta printr-un program inteligent, prin creşterea capacităţilor individuale ale luptătorului. Pentru că, până la urma-urmei, să ştiţi că secretele tehnicii sofisticate nu prea mai sunt secrete şi ceea ce contează e omul, luptătorul pregătit. De aceea ar trebui să ne concentrăm bruma de resurse pentru a creşte calităţile individuale de luptă. Iar fără un program coerent de achiziţii de tehnică de luptă, tot ceea ce discutăm reprezintă doar nişte gânduri frumoase.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.