Zoe Petre și-a format impresionanta erudiție într-un context politic și cultural care a obligat-o să trăiască cele două componente ale realității românești postmoderne ca pe două lumi separate: lumea culturală a savanților specialiști în Istoria Antichității – și aici includem, ca referință valorică, participarea la săpăturile făcute de marele arheolog grec Spiridon N. Marinatos în căutarea Atlantidei la Santorini -, familie continuatoare, în sensul tradiției culturale românești, dar și supraviețuitoare, în sensul marginalizării provocate de materialism, a ideii că accesul oricărui individ la fondul cultural greco-roman reprezintă o acumulare indispensabilă în conturarea oricărei identități intelectuale; lumea politică, inclusiv a politicilor culturale, în care specialistul în Istoria Antichității aparținea unui grup extrem de restrâns de la marginea societății, cu preocupări neinteresante pentru proiectul social comunist sau, în ultimă instanță, utile în măsura în care puteau fi exploatate în programul propagandistic al regimurilor.
Acest program a cunoscut două etape cu bază ideologică identică (de clasă), dar cu manifestare tematică diferită:
1. Transformarea istoriei perioadei antice în “Epocă sclavagistă”, pentru sublinierea vechimii luptei sociale ajunse la victorie în perioada stalinistă și “legitatea” ei, și 2. Susținerea de către regimul Ceaușescu a temei originii separate și glorioase a poporului român din marele popor trac, prin geto-daci, peste care s-a implicat fenomenul de romanizare, astfel încât definiția românului medieval să fie geto-dac vorbitor de limbă latină, de la care s-a dezvoltat istoric, în continuitate, poporul român modern.
Din punctul de vedere al Istoriografiei române postmoderne și post-totalitare, acel grup de intelectuali a continuat să ocupe, în ansamblul intelectualității culturale române, locurile superioare ale elitei, în primul rând prin formația lor enciclopedică și poliglotă, și în al doilea rând prin legătura cea mai apropiată cu Arheologia, cu descoperirile dovezilor materiale (Droysen, Historisches Material – Überreste – Denkmäler).
Natura specială a formației lor culturale a fost cenzurată de blocajele informaționale ale perioadei comuniste, dar nu le-a clintit poziția superioară în ierarhia valorilor.
Cunoscători de elină și latină, ai limbilor germană, franceză și engleză în care s-au scris marile studii despre Antichitate, informați asupra semnificației și valorii creațiilor artistice și a monumentelor, familiarizați cu evoluția sistemelor politice, ei rămân, și astăzi, foarte puțini. Însă, ceea ce le izolează și mai mult statutul intelectualului specializat în Istoria Antichității este invazia postmodernă a conceptelor sociale, economice și culturale ale utilitarianismului.
Doar din domeniul exegezei se ridică astăzi un “interes excepțional pentru tradiția greacă și romană”, la care se adaugă enunțul frumos de “expresie stilizată a identității europene”1, cu speranța că Uniunea Europeană va deveni o Europă culturală mai mult decât o schemă financiară sau o piață economică.
“Cazul geto-dacii” din Istoriografia română este locul de pornire al lucrării Practica nemuririi, publicată de istoricul și profesorul Zoe Petre în 2004.
Văzută de unii jurnaliști ca o replică dată exploatării propagandistice a istoriei de către curentul pseudo-naționalist din timpul regimului Ceaușescu și a dezvoltării post-totalitare a curentului dacismului sau tracismului la cote amplificate de accesul liber în spațiul oferit de televiziune, lucrarea este, în substanța ei și prin metodologia aplicată, o “întoarcere la izvoare”, și anume la cele istoriografice, astfel că ținta analizei este în primul rând reflectarea – deformată, superficială sau exagerată – a informației istorice despre geți în operele de istorie.
Conștientă de dificultatea percepției unui text atât de specializat și hotărâtă să rămână în spațiul științific afin, Zoe Petre a scris această carte pentru un număr extrem de limitat de cititori, avizați, dar ea trebuia să existe. Enunțul motivațional este făcut cunoscut încă din primele fraze:
“Ancheta pe care am întreprins-o în cartea de față a pornit de la convingerea că, fără o imersie în context a informațiilor referitoare la geți – ca și a oricăror informații cu caracter istorico-etnografic pe care ni le transmite literatura antică -, cercetarea contemporană riscă în prea mare măsură sa absolutizeze, să disjungă, să opereze cu false concepte, adică să neglijeze metodele consacrate care impun o lectură neapărat critică a oricărui izvor.
Nocivă în sine, această neglijență metodologică este cu atât mai pernicioasă dacă operează în numele și cu retorica revendicărilor identitare, încercând să construiască prin artificiu și suprainterpretare o mitologie istorică modernă menită să alimenteze orgolii naționale exclusive, agresive și dăunătoare”.
Lucrarea nu are în intenție un caracter polemic, nu demontează fanteziile impostorilor care divaghează pe această temă, ci se ocupă exlusiv de ansamblul informațiilor venite de la autorii antici și creștini cu două trăsături: 1. Sunt imprecise, uneori contradictorii, incomplete, în majoritate importate de la un autor la altul, motive pentru care nu pot constitui un corp coerent de informație din care să stabilim un adevăr istoric 2. Sunt dominate de imaginar, ca impresie despre geți construită din cunoștințe vagi și surse populare (călători, negustori, navigatori, emisari, prezențe exotice ale alterității). Ea este o operă exemplară de critica izvoarelor. Analiza istoricului român are însă consecințe istoriografice și, inevitabil, politice.
Ceea ce analizează de fapt Zoe Petre în lucrarea sa este conținutul textului lui Herodot și apoi traseul deformat sau asociat impropriu al informației primare prin diferiți autori ulteriori, care a condus la exploatarea acestui corp de surse pentru constituirea tezei istorice “geto-dacii, strămoșii glorioși, unitari și nepieritori ai poporului român”. Adăugăm aici înadins un alt element de context: propaganda sovietică a Marelui Război (al II-lea) prezenta “Gânditorul” de la Hamangia ca simbol al poporului român, mai vechi decât poporul german (nazist) care l-a “subjugat” ignorând vechimea lui. Odată cu schimbarea direcției politice, “factorul nazist” a dispărut, dar “Gânditorul” a rămas simbolul vechimii românilor, în sensul că românii provin prin continuitate din geto-daci, care provin tot prin continuitate din cultura Hamangia sau, eventual, printr-o asimilare.
Acest tip de propagandă îl deranjează în cel mai înalt grad pe istoric, în primul rând pentru că distruge conceptul istoriografic, profesional, de continuitate, deformându-l de la funcția sa metodologică în cadrul interpretării istorice (discursul istoric) la o funcție politică a cărui principală trăsătură este vulnerabilitatea.
Evoluția informației despre geți suferă modificări în timp, consonante cu evoluția atitudinii grecilor față de propriile mituri, pe măsură ce cunosc din ce în ce mai bine ținuturile de la nord de Dunăre (“apropierea spațiului”), iar acea civilizație nordică primește influențele grecești și mai apoi romane (perioada Burebista, Deceneu, Decebal), în disonanță cu Estul rămas sălbatic (sciții).
În acest context istoric, partea de mitologie, de credințe, de “ciudățenii” despre geți se deplasează tot mai mult în trecut, sugerând o etapă a Străvechiului. Nu dispare convingerea că anumite gesturi contemporane ale geților (de exemplu, sinuciderea lui Decebal) erau un reflex al acelor credințe străvechi (Charnabon, Zalmoxis) pe care le putem încadra fenomenului de tradiție. Analizând pasajul despre medicul trac al lui Zalmoxis din Charmides [“Acolo, în tabără (e vorba de asediul Potideei), am învățat (descântecul) de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se vorbește că ar practica rituri întru nemurire (apathanatizousi)”3], Zoe Petre admite că tema imaginației în cazul ales poate funcționa prin inventarea personajului, dar amănuntele scenei sugerează o tradiție despre ceva posibil a fi real la nordul Dunării, motiv pentru care alegerea unui get pentru argumentația pledoariei socratice nu este întâmplătoare, ci se datorează faimei geților lui Zalmoxis de vindecători, magi, purtători ai unei științe vechi (“pure”, “primitive”, “stranii”, eventual “de râs”) în conștiința publică elină.
Aici se află și principala dilemă a istoricului: imaginea aceasta despre tărâmul geților și despre poporul lor provenea din miturile aflate și de Herodot, probabil și de alții, ca o creație folclorică fabulatorie, sau mitul era doar aspectul prin care circulau aspecte reale ale lumii getice?
Întrebarea este esențială pentru unghiul din care abordează Zoe Petre subiectul, opera specialistei în civilizația elină/greacă neputând fi asociată curentului negativist.
Istoricul român face parte din categoria interpreților sceptici ai fenomenului mitologic. În primul rând este convingerea că miturile sunt doar creații literare fără conținut istoric, ceea ce va rămâne mereu discutabil, căci Arheologia descoperă în permanență contrariul, iar cunoașterea Mitologiei nu a rămas la fanteziile literare ale secolului al XIX-lea.
În al doilea rând, ceea ce acuză este încercarea diletanților de a transforma miturile în informații istorice sigure, întâlnită și la unii istorici și activiști ai propagandei în perioada comunistă, precum și, mai ales, tentația istoricilor profesioniști de a căuta informație istorică verosimilă în mituri, prin cercetare arheologică, lingvistică și istorică.
Astăzi ( ieri – n.r.) , Zoe Petre s-a dus practica nemuririi și știe răspunsul.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.