Amedeo Modigliani, „Prinţul din Montparnasse”

Muzeul de Artă din Lille (LaM) găzduieşte, până în 5 iunie, expoziţia Amedeo Modigliani, ochiul interior, curatoriată de Sophie Lévy, Marie-Amélie Senot şi Jeanne-Bathilde Lacourt.

Expoziţia de la LaM cuprinde un număr important de lucrări din colecţia Roger Dutilleul, un colecţionar născut în 1872, care a trăit până în 1956. A fost administrator al Societăţii Minenlor din Kabylie. Tatăl său lucra la Banca Franţei, iar fratele lui era căpitan de cavalerie. Dutilleul poseda fără îndoială fibra adevăraţilor colecţionari. Extrem de discret, a ţinut însă să asigure colecţiei sale un destin public şi integritatea. Muzeul LaM deţine 14 opere de Modigliani: 6 picturi, 7 desene şi singura sculptură în marmură a artistului.

Nud culcat, adjudecat în licitaţie cu 170,4 milioane de dolari

Începând din 1907, Dutilleul a fost pasionat de cubism, deşi nimic dn educaţia sa mic-burgheză nu presupunea această orientare. Aventura lui a început în 1907 cu pânzele foviste de Derain sau Van Dongen, apoi cu tablouri ale cubiştilor, semnate Braque sau Picasso. În1917 a descoperit o pânză de Modigliani şi s-a îndrăgostit de arta acestuia. A cumpărat apoi şi alte lucrări, iar în 1919 i-a comandat un portret. Artistul, care admira colecţia cubistă a lui Dutilleul, a reluat în acest portret de dimensiuni apreciabile culorile, foarte cézanniene de altfel, ale lui Picasso şi Braque din acea perioadă, ca un fel de omagiu. Motivul fascinaţiei colecţionarului pentru Modigliani a rămas neelucidat. Poate este vorba şi despre interesul pe care atât artistul, cât şi colecţionarul îl aveau pentru genul portretului. Dar „Prinţul din Montparnasse”, cum este numit pictorul, nu este decât unul dintre cei 57 de artişti din colecţia lui Dutilleul.

Autoportret, 1919

Supranumit uneori „memorialistul Montparnasse-ului”, Amedeo Modigliani a portretizat multe dintre cunoştinţele sale din acest cartier. Acolo a intrat în relaţii cu comunitatea evreiască din Europa de Est: Kisling, Krémègne, Kikoine, Soutine… În cafenele l-a frecventat pe Picasso, care era deja recunoscut şi căruia i-a făcut în 1915 mai multe portrete. Nu se ştie părerea lui Picasso despre artistul Modigliani, dar în anul 1930, el a cumpărat o pictură a lui Modigliani, pe care a păstrat-o până la moartea sa şi care se află acum în expoziţie, împrumutată de la Muzeul Picasso.

Modigliani visase în tinereţe să devină sculptor şi să realizeze o artă sincretică. Dar sănătatea fragilă, absenţa unui mecena l-au împiedicat. Pictura a fost cea de a doua alegere a sa, iar portretul a devenit pentru el un fel de „eşec reuşit”. Artistul dorea să surprindă esenţialul modelului şi, în acelaşi timp, să realizeze o operă de „pictură pură”. Intenţia este mai vizibilă în portretele de artişti, în care încearcă o apropiere picturală foarte variată. Foloseşte succesiv pointilismul, haşurile, modeleul, aplat-urile.

Femeie cu rochie albastră

Anii 1914 şi 1915 au fost perioada fundamentală a cercetărilor sale. Interesant de remarcat, chiar dacă nu reprezintă chiar marca picturii sale, este modul în care Modigliani tratează problema genului, chiar înainte ca ea să apară în literatură, mai ales în romanul lui Victor Margueritte, La Garconne, din 1922. Premizele acestui subiect care a subjugat societatea franţuzească apar în Portretul lui Baranowski, un artist polonez astăzi uitat, căruia pictorul îi accentuează aerul efeminat printr-o linie ondulată, androgină. Dar şi ceva mai târziu, când o pictează pe Renée Kisling, accentuând trăsăturile masculine ale figurii modelului, folosindu-se chiar de mijloacele caricaturii aproape expresioniste. Această caracteristică a portretelor sale nu atrage întotdeauna aprecierea celui portretizat. De exemplu, Cocteau s-a debarasat rapid de portretul său…

Roger Dutilleul, 1919

Arta lui Modigliani reflectă o societate paradoxală, cea a războiului şi a perioadei imediat următoare, în care coabitau două tendinţe. Pe de o parte, o libertate feroce, pe de altă parte, o lume reacţionară, xenofobă, care respingea avangarda. Modigliani n-a făcut concesii nici uneia dintre părţi. S-a situat cumva la marginea societăţii, chiar dacă a plătit un preţ destul de mare, spre deosebire de Picasso, Léger sau Delaunay, care, pentru a-şi asigura existenţa, au rezistat în ambele.

O altă întrebare rămasă fără răspuns este ce ar fi devenit pictura lui dacă n-ar fi murit atât de tânăr. Kenneth Wayne aminteşte, în catalogul expoziţiei, că Man Ray, sosit în Montparnasse în 1921, după moartea lui Modigliani, a realizat o fotografie suprarealistă a măştii mortuare a pictorului, ca şi cum şi-ar fi asumat moştenirea de portretist a acestuia.

Jacques şi Berthe Lipchitz

Copil teribil al comunităţii artistice din anii războiului, pictor blestemat, cu o viaţă scurtă, dar intensă, băutor înveterat, poet exaltat, visător, idealist, Modigliani a devenit o legendă care depăşeşte personajul şi marchează apropierea noastră de opera sa. Este, oarecum, soarta celor care mor tineri. Dispărut la 35 de ani, Amedeo Modigliani (1884-1920) aparţine unei adevărate cohorte de stele căzătoare pe care gloria postumă le-a aureolat cu mii de fapte eroice, veridice sau inventate. Dedo, numele folosit în familie, frumos şi fantast, în egală măsură seducător şi feroce, pictor talentat şi tumultuos, a fost considerat, de-a lungul întregului secol XX, un perfect artist blestemat, geniu minat de alcool şi de droguri, strivit de mizerie şi de indiferenţa criticilor de artă. Cel mai frumos exemplu al acestei mitologii l-a oferit cinema-ul. În 1958, Jacques Backer realizează Montparnasse 19, relatare extrem de romanţată a ultimului an de viaţă al artistului şi a întâlnirii lui cu Jeanne Hebuterne. Interpretat cu brio de Gérard Philipe, a cărui moarte tragică în anul următor filmării, la aproape aceeaşi vârstă cu pictorul, a accentuat printr-un curios efect de asociere imaginea tragică a lui Modigliani, filmul l-a tansformat pe pictor într-un geniu frământat, sclav al alcoolului, sortit unui destin tragic à la Van Gogh.

Nud aşezat – 1917

Dar, dacă ar fi să-l credem pe Ilya Ehrenburg, „Este exact faptul că lui Modigliani îi era foame, că bea, că lua haşiş, dar acestea nu se explică prin gustul pentru dezmăţ sau pentru paradisuri artificiale. Modigliani n-a căutat martiriul. Poate că fusese creat pentru fericire chiar mai mult decât alţi oameni. Era legat de dulcea limbă italiană, de blândul peisaj toscan şi de arta vechilor lui maeştri”.

Sosit în 1906 la Paris, Modigliani avea în bagajele sale sonetele lui Petrarca, Divina Commedia a lui Dante, dar şi opere de Ronsard, Baudelaire şi Malarmé. Pasionat de literatură, hrănit cu Spinoza şi Dostoievski într-o familie liberală evreiască din Livorno, care i-a încurajat vocaţia artistică, artistul a frecventat muzeele din Roma, Napoli şi Florenţa, dar şi din Veneţia, fiind marcat definitiv de cultul pentru Frumos.

Maternitate

La Paris a ajuns în plină revoluţie fovă, la care n-a participat, tot aşa cum a refuzat să adere la Futurismul lui Severini. L-a uluit în schimb Cézanne, a cărui expoziţie din 1907 a văzut-o, şi îşi va îndrepta căutările în aceeaşi direcţie. O altă întâlnire importantă din acelaşi an, în care expusese şi el la Salon, a fost cea cu Paul Alexandre, tânărul medic care i-a pus la dispoziţie casa sa, prietenia şi susţinerea permanente. De altfel, până în 1914, acesta a fost principalul său cumpărător şi mecena. La Paul Alexandre, Modigliani l-a întâlnit, în 1909, pe Constantin Brâncuşi, care l-a iniţiat în cioplirea pietrei într-un atelier din Falguière. Sculptura: visul la care a trebuit să renunţe, dar pe care îl mărturisesc aproximativ 25 de opere în piatră, cele mai multe reprezentând capete, dar şi cariatide în rondbosse care evocă misterioase figuri cicladice, romane, divinităţi egiptene şi chiar africane.

Băiat cu pantaloni scurţi

Modigliani şi-a găsit încă de atunci trăsătura definitorie: linia mângâietoare, rotundă şi clară totodată, care se iveşte şi îşi ia zborul într-o mişcare fără oprelişti. Ca un caligraf japonez, ca un poet de haiku ce nu-şi permite să greşească, artistul îşi concentrează fervoarea într-un gest unic, definitiv. Graţie cioplirii pietrei, Modigliani şi-a împlinit un vis care îl bântuia încă din copilărie: să deseneze în spaţiu. Amprenta sculptorului român este considerabilă asupra lucrărilor sale realizate între 1910 şi 1914.

Beatrice Hastings

Când a izbucnit războiul, în 1914, Modigliani se întorsese definitiv la pictură. Pictează cu fervoare portretele prietenilor sau necunoscuţilor: Picasso, Soutine, Kisling, Survage şi Zadkine, fiul proprietăresei sau Max Jacob, care i-l va prezenta pe Paul Guillaume, cel care va devenit negustorul său de artă exclusiv până în 1916. Tot acum a pictat-o pe Beatrice Hastings, poeta engleză venită din Africa de Sud cu care a avut o pasională poveste de dragoste. Înainte de a deveni „un Salon sub stele”, sau „buricul Pământului” către care alergau americanii în frunte cu scriitorul Henry Miller, Montparnasse-ul era un cartier popular. În La Rotonde a lui „papa Libion”, se întâlneau jucătorii de şah, artiştii rataţi şi modelele care se visau reginele nopţii, cum erau Aicha sau Alice Prim, care va deveni curând Regina Kiki de Montparnasse. În Parisul anilor de război, din care lipseau francezii înrolaţi, „banda lui Modigliani”, cum a numit-o un poet, era formată din tot felul de străini: un grec, compozitorul Marios Varvoglis, sau un japonez ca Foujita, care se îmbrăca în kimono şi sandale, alături de cei deja amintiţi.

Nud cu cămaşă, 1917

Epicurean cultivat, seducător romantic, Modigliani are caracteristicile unui senior toscan. „Este aristocratul nostru”, exclama Jean Cocteau. Dar, în singurătatea atelierului, este exigent, pasionat. Scopul şi raţiunea sa de a fi sunt sintetizate într-o frază de o rară concizie: „Fericirea este un înger cu figură tristă”. Ea reprezintă şi esenţa căutărilor sale, a dorinţei de a prezenta în portrete fiinţa umană împărţită între bucurie şi conştiinţă, între dorinţă şi realitate. Această maximă anunţă şi viitoarele portrete, pictate între 1914 şi 1920, care dezvăluie maturitatea artistică a autorului. El va releva personalitatea modelului, cu rigoare şi empatie. Fără detalii şi ornamente, pictorul alege o cale nouă în portret. Ochiul său, format în faţa capodoperelor italieneşti, a captat la Siena enigma figurilor lui Sassetta sau Simone Martini. În Toscana s-a confruntat cu pictura în plein-air a pictorilor din curentul Macchiaioli şi cu divizionismul iniţiat de Giulio Cesare Vinzio. Dar adevărata măsură şi-a dat-o la Paris. În acest focar de idei estetice noi, de anarhie şi libertate, Modigliani descoperă jazz-ul proaspăt debarcat, baletele ruseşti, arta ţinuturilor îndepărtate. Va căuta să surprindă fizionomia celuilalt, sentimentele ascunse, zonele de umbră, candoarea sau singurătatea, îndoiala sau dezamăgirea, dulceaţa androgină sau graţia juvenilă.

Portretul lui Picasso

Fie că adoptă o linie epurată, culori stinse sau alungirea figurilor, Modigliani rămâne independent de curentele şi ideologiile artistice ce traversau atunci capitala Franţei. Armonia plastică, cromatică şi spirituală care se degajă din portretele sale este rezultatul unei sinteze rafinate, menite să releve „eu-l profund al modelelor sale”, aşa cum sublinia Paul Alexandre.

Jeanne Hebuterne, în fotoliu, 1918

Modigliani nu se despărţea niciodată de o carte, puţin cunoscută la vremea respectivă, devenită apoi o capodoperă a literaturii franceze, Cântecele lui Maldoror, de Isidore Ducasse, numit şi Contele de Lautréamont. În ea găsea poate o viziune stringentă a psihologiei omeneşti, o poezie-fluviu ce poate fi descoperită şi în tuşele sale. Nenumăratele sale portrete, de bărbaţi, de femei, de copii, fac din el un cronicar vizionar al epocii de glorie a Montparnasse-ului. Artistul pare să fi căutat un idel de frumuseţe, departe de canoane. Între 1918 şi 1919, pictează cu frenezie peste 120 de pânze cu fiinţe elegante şi fragile. Dacă Modigliani declină la nesfârşit gâturi şi figuri alungite, stilul lui rezidă mai ales în modul de a-şi impune opera privirii. Există o muzică ce străbate portretele sale, un aer care le învăluie, un parfum, o culoare specifică fiecăruia dintre ele.

Portretul lui Chaim Soutine

În 1916, Modigliani a părăsit galeria lui Guillaume pentru cea a lui Leopold Zborowski, un polonez în exil. Acesta, care îl considera pe Modigliani „un pictor care valorează de două ori cât Picasso”, a început să-i promoveze picturile şi i-a organizat prima expoziţie personală la Berthe Weill. I-a găsit apoi un atelier fix… Dar Zborowski n-a intuit deplin fragilitatea fizică şi psihică a artistului. În 1917, acesta a cunoscut o tânără studentă, Jeanne Hebuterne, şi s-au mutat împreună. Zborowski i-a trimis, în primăvara anului 1918 pe amândoi la Cagnes, unde Jeanne a născut o fetiţă. Modigliani pictează aici singurele peisaje din cariera sa, care amintesc de Toscana. Întors la Paris, devine din ce în ce mai bolnav şi se stinge în ianuarie 1920 în urma unei meningite de natură tuberculoasă. Jeanne Hebuterne s-a sinucis după două zile.

Nud

Succesul de public al lui Modigliani a fost tardiv. Anul trecut, în noiembrie, după 7 minute tensionate, la Christie’s din New York, Nud culcat, de Modigliani a fost adjudecat pentru 170,4 milioane de dolari oferiţi telefonic de un colecţionar chinez. A fost al doilea cel mai ridicat preţ înregistrat în istoria licitaţiilor după Femei din Alger de Picasso, vândut cu 179,5 milioane în mai 1915. Dar şi un record de artist care l-a depăşit pe cel precedent, 70,7 milioane, în 2014, pentru un Cap sculptat, de o frumuseţe atemporală. Adulat de colecţionari, figurile sale cu ochi migdalaţi, cu capetele amintind cariatidele sunt încă privite cu condescendenţă de unii critici de artă, care le consideră prea armonioase, prea decorative.

Jean Cocteau

Cota lucrărilor lui Modigliani a început să crească după 1920. André Breton, în 1925, n-a ezitat să dea 10.000 de franci pentru unul dintre nudurile sale, ceea ce însemna de 13 ori salariul unui muncitor calificat. Galeriile şi muzeele au început să vâneze operele lui. În anii ’30 au fost organizate retrospective la Zürich, Bruxelles şi Basel. După al Doilea Război, în capitala britanică, un Portret al Beatricei Hastings şi-a găsit cumpărător la suma de 33.000 de dolari, la Sotheby’s. În 1951, Muzeul de Artă Modernă din New York i-a organizat o mare expoziţie. În 1987, Tânără cu cămaşă în dungi a atins la Londra, de data aceasta la Christie’s, preţul de 9 milioane de dolari, lucrarea fiind apoi revândută, în 2010, cu 68 de milioane.

La dispariţia lui Amedeo Modigliani, Jean Cocteau a scris poate cele mai frumoase şi definitorii cuvinte: „Niciodată nu ne-am întrebat de unde a venit. El era din Montparnasse. Bântuia intersecţia prin care suflă spiritul”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.