„Art Nouveau, revoluţia decorativului”

Camelii, crini, melci, bambus, vinete, cireşe, fluturi, grâne, păuni, irişi, libelule… Enumerarea plantelor şi animalelor reprezentate în producţiile Art Nouveau ar putea continua, ca un adevărat tratat de botanică sau de entomologie.

La sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut un adevărat cult pentru natură. Biologii relevau frumuseţile lumilor vegetală şi animală. Reprezentanţii Art Nouveau s-au inspirat din aceleaşi surse, dar decorativismul lor a condus la dezbateri. Era în joc evoluţia culturală.

Formele determinate de această inspiraţie, care au provocat atâtea laude, dar şi tot atâtea critici în epocă, se găsesc în natură. Departe de a fi un simplu repertoriu de ornamente, natura este plasată, în mod paradoxal, în centrul dezbaterilor privind modernitatea, la trecerea dintre secole.

Splendida expoziţie “Art Nouveau şi revoluţia decorativă” este deschisă la “Pinacoteca” din Paris până în 8 septembrie.

Arte şi ştiinţe

Bernhard Hoetger, Loie Fuller, bronz patinat

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se făcuseră multe descoperiri ştiinţifice, în domeniul lumii vieţuitoarelor. Perfecţionările tehnice ale microscopului, folosirea lui în biologie şi imaginile astfel descoperite au frapat imaginaţia. Louis Pasteur încarnează perfect acestă epocă de progres şi nu este de mirare că elevii Şcolii Normale Superioare au comandat, pentru aniversarea vârstei lui de 62 de ani, în 1892, un vas-omagiu lui Emil Gallé, maestrul sticlar inovator, versat în studiul lumii vegetale şi animale. Acesta se descrie în timpul realizării obiectului, „Plonjat în liniştea microbiologiei. În acest moment pun pentru Domnul Pasteur fermenţi în venele unui cristal. Eu fac culturile în creuzet, simulez bacili şi viruşi, surprinşi în vibraţiile pastei. Rugaţi-vă ca acest decor ultramodern să nu înfurie niciun amator şi mai ales să nu spargă această cupă de onoare pentru Şcoala Normală a ilustrului maestru”.

Sculptură în bronz de Maurice Bouval, pe soclu de marmură

Afinitatea între arte şi ştiinţă este reală, aşa cum ilustrează şi influenţa tratatelor biologului Ernst Haeckel, profesor de anatomie comparată. În 1904, el strânge formele artistice ale naturii în numeroase organisme sub forma unor magnifice planşe de ilustraţii care au conferit acestei lucrări o înaltă valoare ştiinţifică şi o mare popularitate. De fapt, el n-a inventat nimic, pentru că toate formele erau deja create de natură.

Termenul evoluţie a fost înlocuit de desen în teoria dezvoltată de Charles Darwin, plecând de la publicaţia „Originea speciilor” din 1859, care a avut ecou în gândirea epocii şi a fost invocată de apărătorii, dar şi de detractorii Art Nouveau-ului.

Dansatoarea Loie Fuller

Pentru „Expoziţia Universală” de la 1900, René Binet a realizat o uşă monumentală, inspirată de lucrările lui Haeckel. În 1896, el publicase culegerea „Schiţe decorative”, unul dintre fundamentele Art Nouveau-ului. În introducere, criticul de artă Gustave Geffroy îl prezintă ca pe un artist care are sensul exact al evoluţiei generale a creaţiei umane. „El a mers până în lumea invizibilă, relevată de diferitele forme văzute prin microscop, le-a studiat cu atenţie pasionată şi a învăţat viaţa reînnoită continuu din adâncimile mărilor, tot acest univers în elaborare care amestecă viaţa minerală, viaţa vegetală şi cea animală. Este marea lecţie”.

Salvador Dali a revizitat creaţia lui Antonio Gaudi şi pe cea a lui Hector Guimard, în revista „Minotarul” din 1933. Pictorul catalan evocă frumuseţea terifiantă a stilului modern al acestei arhitecturi.

Ceramici, bijuterii, sticlă

Afiş cu dansatoarea Loie Fuller

Litografie de Eugene Grasset

Arta Art Nouveau repune în valoare ceramica. Sunt reintroduse tehnici ambiţioase pentru a obţine glazuri inovatoare. Ceramişti, ateliere locale şi manufacturi naţionale rivalizează în inventivitate în lucrarea argilei, în numele unui spirit nou, inspirat de natură. Toate repun în valoare tradiţionala ierarhie porţelan, faianţă, gresie. Aceasta din urmă, considerată ca unul dintre nobilele materiale, revine în forţă în sculptură, în creaţia obiectelor uzuale şi în decoraţia arhitecturală. Jean Carriès aduce gresia ceramică la apogeul său. Ernest Chaplet face, de asemenea, din ea un material artistic, realizând pentru manufactura de la Sèvres vase în culoarea maron-roşcat, neemailate, gravate şi ornate cu decoruri naturiste, câteodată pictate în email. El se consacră porţelanului şi glazurilor cu tente roşii obţinute din oxizi metalici, ca şi alţi ceramişti ca Taxile Doat, Pierre-Adrien Dalpayrat. Pictorul Paul Gauguin a creat mai mult de 70 de opere din ceramică brun-roşcat, remarcabile, plecând de la soluţiile caolinului şi ale glazurilor colorate. Arhitectul Hector Guimard a desenat pentru Sèvres o explozie de curbe destinate jardinierelor, în care gresia este acoperită de o glazură cristalizată, tehnică pusă la punct în 1886 de către chimistul Adolph Clement, plecând de la oxizii de zinc şi de la cuarţ.

Sarah Bernhardt

Faianţa, clasată de obicei mai jos faţă de porţelan în ierarhia materialelor, îşi relevă acum un loc important în ierarhia nobleţei, aşa cum este seria „Fennia”, lansată în 1902 de manufactura „Arabia” din Finlanda, cu forme şi decoruri inedite.

Art Nouveau transformă radical bijuteriile. Creatorii perfecţionează tehnicile şi introduc materiale insolite. Bijutierul francez René Lalique creează o nouă expresivitate inventând linii sinuoase, dând naştere gustului pentru tentele ceruleumului lăptos, celebrând natura în operele sale, inspirat şi de arta japoneză. El foloseşte materiale mai puţin uzitate, precum sticla mulată, cornul de fildeş şi readuce în gustul zilei o piatră ca opalul, în culori irizate şi lăptoase. Inventatorul bijuteriilor moderne, Lalique, a oferit o gamă largă de tehnici amestecând elementele masive cu foile de aur emailate, fie patinate, fie gravate.

Sticlă de parfum Lalique

Vas Fraţii Daum

O frumuseţe nouă aduce şi Henri Clouzot, artistul care rivalizează prin îndrăzneala bijuteriilor cu mişcarea Art Nouveau, apoi Georges Fouquet creează stranii bijuterii-orhidee, broşe în formă de şarpe şi se inspiră chiar şi din modestele alge. El a conceput, plecând de la desenele lui Alfons Mucha, o brăţară în formă de şarpe pentru Sarah Berhardt. La „Expoziţia Universală” de la 1900, Casa „Vever” a prezentat o broşă constituită din trei libelule încrustate cu diamante şi rubine. Philippe Wolfers exploatează reputaţia opalului, utilizându-l pentru ochii meduzei şi realizează o casetă pentru bijuterii din fildeş, surmontată de un păun din argint încrustat cu opale, ceea ce consacră definitiv reîntoarcerea acestei pietre, considerată malefică.

Vas Cameo de Ernest Leveille

Anii 1890 corespund unei perioade de reîntoarcere la surse şi de inovaţie pentru artiştii sticlei. Se regăsesc tehnici vechi, revenirea la suprafeţe lustruite şi irizate, ca acelea obţinute de artiştii romani, cu decoruri emailate din lumea islamică medievală. Simultan, artiştii sticlei fac apel la diferite procedee pentru a reprezenta natura. Fondatorul şcolii de la Nancy este savantul botanist Emil Gallé, care multiplică experimentele tehnice, combinaţiile subtile ale sticlei în culori translucide, mai mult sau mai puţin opace, şi decupează în intarsii imitând pietrele dure, punând în evidenţă temele vegetale. Între cei mai străluciţi emului ai săi sunt fraţii August şi Antonin Daum, care realizează forme uimitoare din pastă de cristal sau de sticlă. Ei utilizează de asemenea pudra colorată la suprafaţa obiectului şi taie minuţios sticla cloazonată după tehnica numită „camee”.

Vas Cameo de fraţii Muller

În ceea ce îl priveşte, atelierul de cristaluri „Loetz” din Boemia face apel la designerii cei mai avangardişti din acel moment, Josef Hoffmann şi Koloman Moser, pentru a desena o serie spectaculoasă cu reflexe irizate: „Phänomen”, în 1897. La Berlin, Karl Koepping se bazează pe modelele trecutului, imaginând pahare care imită bobocii pe jumătate deschişi ai florilor, într-o gamă subtilă de trandafiri. Talentul coloristului s-a relevat la americanul Louis Comfort Tiffany, care a pus la punct procedee de colorare originale în creaţiile de sticlă „Favrille”. O sticlă opalescentă ce oferă aspectul bronzului şi al altor metale. Concepând splendide tablouri în vitralii de sticlă cu aspect de calcedoniu, Tiffany este celebru pentru lămpile sale cu motive naturaliste.

Frumoasa şi bestia

Libelulă de Rene Lalique

Broşă cu opal şi perlă de Rene Lalique

La sfârşitul secolului al XIX-lea nu a existat artă care să scape de inflaţia creaturilor feminine, cu curbele lor voluptuoase, fie în sculptură, fie în bijuterii. Pe farfurii sau supiere, lămpi sau candelabre, fiecare obiect, chiar şi cel mai insignifiant, nu a scăpat de această epidemie. Femeile inspiră liniile şi acestea păstrează nostalgia curbelor. Contururile corpurilor feminine sunt arhetipuri, într-un anume fel, al tuturor narcisismelor Art Nouveau-lui. Pentru bărbatul sfârşitului de secol, femeia şi natura s-au identificat în celebrul bust sculptat de Alfons Mucha, intitulat „Natura”. Femeia era figurată ca o creatură impenetrabilă şi imobilă, mişcarea vitală părând să se refugieze în coafura abundentă, ale cărei ondulări devin ornamente.

Broşa Maguerite, Casa Vever

În toată producţia grafică şi picturală a cehilor se repetă invariabil acelaşi tip feminin, am putea spune inexpresiv, dacă nu vegetativ, ca simbol al vieţii şi al fecundităţii. Acest tip de femeie impenetrabilă devine un clişeu passe-partout, un pretext al variaţiilor pe aceeaşi temă.

Muză şi meduză

Bijuterie de Lucien Gaillard

Trebuie să recunoaştem originalitatea Art Nouveau-ului şi un soi de regresie către o stare primordială în care femeia fuzionează cu elementele naturii şi, în particular, cu apa. În lucrarea „Eaux mouvantes”, din 1898, a lui Klimt, coafura ondulată se topeşte în valuri repezi. Dar nicăieri identificarea femeii cu formele naturii, cu fluxul ei vital nu este mai strălucitoare ca în personajul lui Loïe Fulller, „zâna-lumină”. Ea apare ca simbolul Art Nouveau. Dansatoarea americană Mary Louise Fuller, numită şi Loïe Fuller, care debutase la „Folies Bergere” în 1892, cu un succes fulminanat, a entuziasmat publicul la „Expoziţia Universală” de la 1900 prin desfăşurarea vălurilor sale, în formă de fluture sau de floare, şi prin jocurile de lumini colorate care însoţeau dansatorii. Coregrafiile sale exaltau natura, inspirată de picturile epocii, de la Koloman Moser la Henri de Toulouse-Lautrec. În faimosul său dans serpentinat ea încarnează liniile curbe şi perpetuele mutaţii Art Nouveau. În litografiile lui Toulouse-Lautrec, Loïe Fuller ia o formă plasmatică. În domeniul artelor decorative, François-Raoul Larche realizează o sculptură în bronz auriu a acestei zâne a luminii care transformă o lampă într-un obiect de o deosebită frumuseţe, cu arabescuri.

Detaliu din Somnul lui Maurice Bouval

Istoricul Jules Michelet consacra în 1851 o operă femeii, urmărind „nobila şi senina epopee a Naturii, împlinită în ciclurile ei armonice”. Câţiva ani mai târziu, Charles Darwin explica în „Descendenţa omului” că distanţa intelectuală între femei şi bărbaţi este rezultatul selecţiei naturale. În tablourile şi sculpturile cu femei sunt asimilate tot felul de creaturi malefice: meduze, sirene, vampiri, sfincşi, un repertoriu puternic, cu străfunduri mitologice. Dar toate aceste imagini brodează pe tema animalităţii femeii. „Vampirul” lui Edvard Munch este tot o femeie.

Cleo de Merode de Carlos Velasquez y Obeda

Sarah Bernhardt pictată de Georges Clairin

Gustul pentru dans atribuit femeii era în spiritul timpului marcat de dezvoltarea psihiatriei. Salomeea, cu numeroase conotaţii orientaliste, adăuga un caracter sulfuros acestei idei. Klimt cultivă o viziune ambivalentă amestecând imaginea Salomeei cu aceea a lui Judith. Diferitele imagini ale femeii vehiculate de Art Nouveau se completează, lăsând să apară, ca piesele unui puzzle asamblat, un tablou de relativă coerenţă. Pentru a-l înţelege este necesar a observa evoluţia societăţii la sfârşitul secolului al XIX-lea. În Anglia, femeile îşi revendicau dreptul la vot, în Franţa, să ne amintim de rolul jucat de ele în Comuna din Paris în 1871, privind exigenţele lor de emancipare. Mai mult decât comunismul, spectrul feminismului a bântuit Europa acelei epoci. Deosebit de interesant, în acest sens, articolul publicat de Jean-François Lasnier.

Dansatoare, actriţe, femei fatale, regine ale frumuseţii

Jardinieră cu cap de femeie de Paul Francois Berthoud

Cléo de Merode, regina frumuseţii. Femeia sfârşitului de secol trebuia să fie fatală sau serafică, înger sau demon. Ideal angelică, ea trebuia s-o încarneze pe Cleopatra, ceea ce a şi făcut Diane de Merode, dansatoarea de la Opera din Paris, la Expoziţia Universală de la 1900 în „dansatoarea cambodgiană”. Ea a devenit repede o icoană simbolistă, pozând pentru pictori ca Degas, Boldini şi Toulouse-Lautrec, dar şi pentru sculptorii Alexandre Falguière şi Louis de Perinat. Fotografii Paul Nadar şi Henri Manuel celebrau frumuseţea pudică a acestei dansatoare de origine aristoratică.

Liane de Pougy, Curtezană şi prinţesă

Poster Liane de Pougy, litografie de Paul Berthon

Diane de Pougy, fatala hetairă. Una dintre cele trei graţii din Belle Epoque, alături de Emilienne d’Alençon şi Belle Otero, artista mondenă Diane de Pourgy (1869-1950) debuta la „Folies Bergere” ca magiciană şi acrobată înainte de a se produce la Olympia. Prietenul său, scriitorul Jean Lorrain, a făcut din ea glorioasa încarnare a femeii fatale. Cu atât mai mult cu cât celebra hetairă aprecia idilele safice, având legături cu dansatoarea de cabaret Emilienne d’Alençon şi cu femeia de litere Natalie Clifford Barney. A fost fotografiată şi în atelierul lui Nadar şi reprezentată de artistul Paul Berthon.

Veioză Loie Fuller 1901

Emmanuel Villanis, Dalila

Sarah Bernhardt, monstrul sacru. Supranumită „vocea de aur a teatrului francez” de către Victor Hugo, divina Sarah Bernhardt (1844-1923) a înflăcărat imaginaţia contemporanilor săi. Ea a fost interpreta incandescentă a „Fedrei” lui Racine, regina Spaniei în „Ruy Blas” de Victor Hugo şi Hamlet în piesa lui Shakespeare. Dar şi „Dama cu camelii”, şi Theodora după Victorien Sardou. Numită „monstru sacru” de către Jean Cocteau, această femeie excentrică, ce a fost portretizată de fotograful Felix Nadar, a inspirat numeroase creaţii Art Nouveau. Bijutierul francez René Lalique a conceput pentru ea podoabe de scenă mai ales pentru rolul din „Prinţesa îndepărtată” a lui Edmond Rostand.

Judith, sculptură în bronz patinat de Emmanuel Villanis

De asemenea, a realizat o broşă sculptată, în aur, email şi smaralde, purtând inscripţia „Lui Sarah Bernhardt, gloria artei franceze”. Artistul de origine cehă Alfons Mucha i-a desenat afişele pentru spectacole, dar şi decorurile de scenă şi costumele. Tot ea a fost cea care l-a impresionat pe sculptorul Paul-François Berthoud, care i-a realizat bustul din 1896, dar şi un splendid bronz aurit. Pictorul Georges Clairin i-a făcut nenumărate portrete în rolurile sale şi a reprezentat-o într-o scenă intimă, întinsă pe un divan de satin roz şi sprijinită pe o pernă din acelaşi material, brodată cu aur.

Art Nouveau, epoca de glorie a afişului

Catalogul expoziţiei Art Nouveau

Despre cea ce au însemnat publicitatea şi afişul Art Nouveau există un amplu eseu semnat de Jean-François Lasnier.

În acea perioadă, pereţii metropolelor erau acoperiţi de afişe de toate genurile, prezentând spectacole şi expoziţii, dar şi reclame la tutun, ulei de măsline, suc de roşii, cafea sau automobile… După expresia scriitorului Joris-Karl Huysmans, „tristeţea afişului uniformizat invada străzile”. La fel Ghislaine Wood, în studiul său „Vârsta hârtiei”, afirma că „impactul afişului asupra peisajului urban a fost enorm, aşa încât Art Nouveau a devenit stilul străzii”. Acest stil prospera în joncţiune cu tehnica, cu arta şi cu economia. Dar afişul a ocupat un rol important graţie lui Jules Cheret. În Franţa libertatea afişului i-a deschis spaţiile urbane. În 1884, Parisul avea mai mult de 14.000 de metri pătraţi de afişe pe străzile sale. Pictorii şi gravorii aveau un extraordinar interes pentru creaţia publicitară pentru că, pe de o parte, afişul le-a adus bani, ceea ce pictura nu reuşea, iar pe de altă parte, au fost ajutaţi să difuzeze noul stil. În Franţa, Jules Cheret, dar şi artişti ca Eugene Grasset, Toulouse-Lautrec, Theophil Steinlen, Paul Berthon, dar mai ales Alfons Mucha au oferit nobleţe artei afişului. La Toulouse-Lautrec influenţa japoneză era extrem de pregnantă.

Loie Fuller în Dansul crinului, de Theodore Louis-Auguste Riviere

Criticul de artă Roger Marx afirma: „Înţeles de toate vârstele, iubit de popor, afişul s-a adresat sufletului universal. El a venit să satisfacă aspiraţiile noi şi dragostea pentru frumuseţe. El a înlocuit în exterior şi în foaiere picturile vizibile altădată la intrarea palatelor, sub bolţile mânăstirilor şi bisericilor. Dar arta sa nu este cu nimic mai puţin semnificativă decât prestigiul artei frescelor”. Colecţionarii îşi smulgeau aceste opere efemere suscitând impresia unor ediţii limitate. Dar, oricum, afişul a contribuit la popularizarea estetică a Art Nouveau.

Curbele voluptuoase ale femeilor bântuie Art Nouveau

Un loc important şi deloc de neuitat îl ocupă catalogul expoziţiei „Art Nouveau, la revolution decorative”, semnat de Paul Greenhalgh, alături de alte lucrări precum cea a lui Alastair Duncan, „Art Nouveau”, şi cea a lui Catherine Lepdor, „L’art et l’ornament”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.