Biserica noastră şi Regele nostru (II)

Dar poate că lucrul cel mai greu de înţeles dintre toate e atitudinea conducerii Bisericii faţă de Regalitate şi de Regele Mihai.

Dacă imediat după decembrie 1989, după patru decenii de dictatură abrutizantă şi de odioasă propagandă falsificatoare, oamenilor le era greu, imposibil chiar, să-şi revină din rătăcire, cu arhiereii noştri lucrurile stăteau cu totul şi cu totul diferit. Oameni ai cărţii, ei ştiau bine că în România tragedia comunistă a început prin strivirea statalităţii noastre, în principal prin izgonirea Regelui şi instaurarea republicii uzurpatoare, de către liftele păgâne venite pe tancurile lui Stalin şi de către trădătorii din ţară, români şi alogeni.

Prin urmare, vă întreb, Părinte Patriarh Daniel, nu este acesta adevărul istoric? Şi dacă da, de câte ori l-a rostit deschis Preafericirea Voastră în toţi anii de libertate de după decembrie 1989, libertate datorată mai ales sutelor de tineri eroi martiri pe care Preafericirea Voastră şi toţi preoţii Sfintei noastre Biserici îi pomeniţi dinaintea poporului dreptcredicios de fiecare dată la ceasul împreună rugăciunii?

În vremea prigoanei comuniste, aşa este, rostirea adevărului cerea curajul de a fi martir, pe care cei mai mulţi nu l-am avut – am fost cu toţii de acord cu Preasfinţitul Părinte vrednic de pomenire Antonie. Dar în libertate? Ce am făcut şi ce facem, Părinte Patriarh, cu libertatea noastră, cu acest dar de mare preţ pe care ni l-a dat bunul Dumnezeu? Ştiţi la fel de bine ca noi toţi că, după 1989, cei mai furibunzi împotriva acestui adevăr – care-i încurca teribil în planurile lor ticăloase – au fost cei doi preşedinţi fesenişti şi odiosul lor Sistemul securist. Dar Biserica noastră ce-a făcut, Preafericite Părinte, cu acest adevăr? Lepădaţi minciuna şi grăiţi adevărul! – ne îndeamnă repetat Apostolul Domnului (Ef 4, 25; Col 3, 9). Căci ce altceva decât minciună e nerostirea adevărului? Iar dacă nu lepădăm minciuna cum va mai fi Biserica noastră „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim 3, 15)?

Ca să se înstăpânească peste ţară şi s-o spolieze, Sistemul pustiitor, cei doi patroni prezidenţiali şi acoliţii lor, de aici dar şi de aiurea, au înţeles bine de la Sistemul comunist câteva lucruri esenţiale, între care primul că Biserica şi Monarhia trebuie despărţite cu orice preţ. La vremea la care primul preşedinte fesenist şi tatăl celui de-al doilea (viitor comisar politic în armata anilor negri 1950) împărtăşeau ardente simpatii revoluţionare cu cei care tocmai distrugeau statalitatea României şi urmăreau să-şi aservească Biserica, Regele şi Patriarhul Nicodim şi-au pus împreună pieptul în calea nenorocirii.

În timp ce comuniştii urmăreau să şi-l supună ori să-l compromită şi să-l înlăture din scaunul patriarhal, Suveranul a făcut tot ce-a putut să-i întărească lui Nicodim poziţia, autoritatea şi prestigiul. La rândul său, în toată perioada imediat următoare instaurării, în martie1945, aputerii comuniste, Patriarhul a fost alături de Rege, recunoscând în el şi în Monarhie nu numai singura sursă legitimă de putere, dar şi ultima speranţă pentru ţară. Regele a dat o înaltă preţuire acestei atitudini, fapt pentru care, printre altele, la 8 iulie 1945, i-a conferit bătrânului Patriarh Marea Cruce şi Cordonul ordinului Serviciul Credincios, distincţie superioară Marelui Cordon al Stelei României; gestul a constituit o binemeritată recunoaştere, dar şi o încurajare de a continua lupta adresate înaltului ierarh, tot mai bătrân şi bolnav, dar şi atacat din toate direcţiile de duşmanii ţării. În acelaşi scop, Regele s-a opus ferm plecării Patriarhului şi a respins demisia pe care el şi-a înaintat-o la 3 octombrie 1947, scriindu-i: „Prezenţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre în fruntea Bisericii este de cel mai mare folos, astfel că socotesc că este bine să rămâneţi Patriarhul României pentru binele şi bucuria tuturor“. Pentru ca, ulterior, la 30 decembrie 1947, atunci când a aflat vestea abdicării Regelui, Patriarhul să spună: „Dacă a plecat el, eu nu mai am nici un rost“.

Din întreaga istorie a relaţiilor regilor noştri cu capii Bisericii am ales această scurtă secvenţă, pildă sublimă a solidarităţii păstorilor acestui popor, mai ales pentru a ne întreba, cu profundă mâhnire, cum de a fost ea posibilă în condiţiile tragice irepetabile de atunci şi cum de astăzi se dovedeşte a nu mai fi posibilă. Dacă cei care nu iubesc această ţară au înţeles şi înţeleg pre limba intereselor lor infame ceea ce Dumnezeu, cu gura Sa dar şi prin prorocul, a spus cu cuvintele „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Marc 14, 27; Zah 13, 7), de ce păstorii înşişi n-au înţeles şi nu înţeleg ce se cuvine din cuvântul sfânt?

Cum de reuşesc cei ce nu iubesc această ţară să ţină în neunire Biserica şi Monarhia? Dar mai ales cum de nu văd păstorii noştri ce rău imens a făcut şi face acest fapt interesului naţional? Pentru că de fapt acesta este adevăratul interes naţional, şi nu zecile de sintagme pastişând manipulator din nesfârşitele „Strategii naţionale” pe care le tot secretă otrăvitor în laboratoarele sale, de peste un sfert de veac, eterna Securitate.

Cele ce s-au întâmplat în anii adormitului întru fericire Patriarh Teoctist sunt deja istorie. Din care, dacă tot nu se mai poate schimba nimic, ar trebui măcar să se tragă învăţăminte pentru ce e de făcut mai departe. Pentru aceasta s-ar cuveni ca Biserica noastră şi Casa Regală să clarifice, poate între ele mai întâi, cum de a fost posibil ca timp de atâţia ani împreună lucrarea lor să nu fie decât o amară iluzie. Nu cred să poată exista cineva care să nu-şi dea seama cam cât a lucrat în direcţia asta Securitatea şi oamenii ei. Şirul dovezilor e aproape fără sfârşit. Un exemplu doar: începând cu 1999, deci pe când nici nu se înfiinţase Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (şi pe când existau semne că Patriarhul de atunci începuse să arate sentimente mai bune pentru Familia Regală – Secretar al Sfântului Sinod fiind Preasfinţitul Vincenţiu Ploieşteanu), oamenii Securităţii au scos din arhive dosarul Patriarhului (în care, cum altfel, se găsea şi acuza de „legionarism”). Pentru ca peste puţin timp presa să publice ceea ce se voia o lecţie prin compromitere pentru nesupusul „deconspirat” (Monitorul de Iaşi, 13 ianuarie 2001; Evenimentul zilei, 15 ianuarie 2001 – autor, aici, un teolog închipuit aflat mai mereu în misiuni speciale). Se înţelege că securiştii „deconspirau” ceea ce ei înşişi şi înaintaşii lor scorniseră ticălos în anii dictaturii căreia le fuseseră slugi pentru a-l constrânge pe cleric la ascultare. Dar, ştiind bine cine e şi cum lucrează Securitatea (atât de apreciată şi dragă dragilor noştri „parteneri strategici”), să nu-şi facă nimeni iluzii că ceea ce s-a făcut cu fostul Patriarh nu a fost de fapt şi o ameninţare făţişă adresată tuturor ierarhilor predispuşi să-i iasă şi ei din voie. În ideea aceasta nu mă îndoiesc câtuşi de puţin (şi nimeni n-ar trebui să se îndoiască!) că securiştii tac în continuare cu mare şi mult subînţeles, pentru toată lumea, despre dosarele – destul de groase, se pare – ale actualului Părinte Patriarh.

Dar, ca să se poată trage învăţăminte pentru viitor din toate cele întâmplate în anii din urmă, mai cred că este nevoie ca atât Biserica noastră şi Casa Regală să încerce să clarifice împreună împrejurări încă obscure (probabil că neîntâmplător obscure şi acestea) care după 1989 au sabotat atât de eficient relaţiile dintre ele. Mă gândesc, de-un exemplu, la situaţii precum cea memorizată de regretatul jurnalist și scriitor Nicolae Stroescu-Stînişoară în legătură cu ceea ce a fost aproape sigur o uneltire zădărnicind, în 1992, întâlnirea dintre fostul Patriarh şi Regele Mihai. Ne-a spus ziaristul Europei libere că, la sfârşitul vizitei regale de atunci (posibilă în cele din urmă, se pare, şi mulţumită unor diligenţe ale ierarhiei bisericeşti de atunci), întâlnirea (pentru pregătirea căreia s-a implicat admirabil Părintele Galeriu) ar fi eşuat din cauză că „un mare patriot şi susţinător al refacerii Monarhiei a fost el însuşi acela care a insistat în a-i spune Regelui că s-ar comite o mare greşeală politică dacă Regele l-ar vizita, chiar şi la un mod neostentativ, pe Patriarhul Teoctist. Motivul invocat a fost acela al imaginii presupusă ca fiind de la sine nefavorabilă a Patriarhului întronizat pe timpul comunismului” (Amintiri despre Patriarhul Teoctist, în Convorbiri literare, 15 noiembrie 2014). Memorialistul nu ne-a spus şi numele „marelui patriot şi monarhist” (având, e clar, o viziune cel puţin curioasă), deşi informaţia aceasta şi toate celelalte rămân esenţiale şi ar trebui lămurite de Casa Regală şi explicate ca atare Bisericii – desigur, dacă şi în măsura în care ierarhia ei de astăzi se va dovedi deschisă reclădirii unei încrederi reciproce crucială la acest nivel de maximă importanţă pentru interesele şi destinul ţării.

Dar de dat explicaţiile de rigoare s-ar cuveni în legătură şi cu alte episoade, mai recente, de acest gen. Cum ar fi absenţa din Parlament, la 25 octombrie2011, aactualului Părinte Patriarh (dimpreună cu binecuvântatul preşedinte securist în exerciţiu – stăpânul de la acea vreme al dosarelor şi vistieriilor), cu ocazia discursului istoric al Regelui. În legătură cu care Patriarhia a motivat, oficial, că în acea zi Părintele Daniel trebuia să se afle la şedinţa Sfântului Sinod. Dar o întrebare care – mă mir – nu ştiu să se fi pus (şi căreia, nepusă fiind, cum altfel, nici nu avea cum să i se răspundă) este dacă chiar nu putea lipsi Preafericirea Sa timp de o oră de la şedinţa în cauză. Şi apoi – dacă tot nu ne-a mai rămas ceva mai bun de făcut, şi încercând să judecăm contrafactual – să ne mai întrebăm şi dacă, la 25 octombrie 2011, tot aşa ar fi procedat, să zicem, şi Patriarhul Nicodim? Ulterior dinspre Palatul Patriarhal a venit şi un răspuns neoficial, cum că invitaţia de la Casa Regală ar fi venit cu numai două zile (şi nu cu doi ani, pesemne) înainte de eveniment. Apropo, a fost şi e uşor de observat cum în atari împrejurări avocatul din oficiu al Preafericirii Sale, acreditat ca atare în mod necondiţionat şi foarte generos (chiar dacă numai tacit, din motive bine subînţelese) nu e nimeni altcineva decât – bizar lucru! – acelaşi pretins teolog pârât şi agent din presă prin care Securitatea l-a atacat în mod atât de mârşav pe predecesorul Părintelui Daniel. Iar pentru ca toate să tindă să se explice plenar, în anii următori teologul avocat arhierescva ajunge membru al Colegiului CNSAS. Recompensat în mod evident de comanditarii săi (la vedere prin aşa zisul partid al unui aşa zis general, un troglodit, om al serviciilor şi Sistemelor din toate locurile şi din toate timpurile – comuniste şi „post-comuniste”. În sfârşit, o altă întrebare nepusă (şi, vezi bine, rămasă şi ea fără răspuns) a fost şi cum pot fi explicate raţional, „la pachet”, gestul patriarhal din 25 octombrie 2011 şi cel de peste numai patru zile – altminteri practic unanim dezavuat, şi nu doar de criticii actualei ierarhii – când preşedintele securist în funcţie a fost tratat regeşte (halal!), răzgâiat ostentativ în toate chipurile şi poftit să ţină, în contra tuturor rânduielilor bisericeşti, chiar şi o cuvântare (cum altfel decât lamentabilă?) în Catedrala de la Sibiu, cu ocazia canonizării Mitropolitului Andrei Şaguna.

Aşadar, pentru cazul că vor mai fi găsind, totuşi, că împreună lucrarea lor este de cel mai mare preţ pentru ţară, Biserica şi Casa Regală ar avea de construit, cu cât mai curând cu atât mai bine, punţi trainice de încredere, care să le refacă solidaritatea. Pentru că dacă nu cu asta se va începe, speranţa ieşirii de sub stăpânirea devastatoare a Sistemului aşa-zis post-comunist va continua să fie o cruntă fantasmă. Din altă direcţii salvarea nu mai are de unde să vină. Generaţia actuală a „intelectualităţii militante” (militantă pentru propriile-i interese) e demult prea conformistă ca să se mai aştepte ceva de la ea. „Privatizarea” de edituri şi ziare în beneficiul propriu, nesfârşitele facilităţi imobiliare şi financiare din avutul public, fondurile consistente, tot de-acolo, pentru fundaţii proprii, discreţia atât binevoitoare faţă de tot felul de dosare din arhivele de dinainte de 1990 – toate acestea, cu care au fost gratificaţi îndatoritor de Sistemul împotriva cărora altfel ne spuneau că luptă din greu – le-au impus un noncombat cu totul compromiţător „intelectualilor noştri democraţi”.

La Alianţa Civică, în toţi anii de până la „victoria” CDR în alegerile din 1996, se sugeracă simpatiile regale exprimate public sunt indezirabile pentru că „ne-ar afecta şansele electorale”. Deşi Corneliu Coposu – de a cărui memorie se tot freacă astăzi în speranţa unui spor de imagine foştii mei colegi, intelectuali importanţi şi „regalişti discreţi” (pesemne la fel de mari patrioţi ca şi anonimul din memoriile d-lui Stroescu-Stînişoară) – numai discret nu era în sublimele sale sentimente pentru Rege şi Monarhie. Pentru ca, după toamna lui 1996 şi după anii guvernării CDR, Alianţa Civică să se afunde cu totul în aceeaşi tăcere dezonorantă, de data aceasta rămânând, cum altfel, până şi fără cea mai vagă explicaţie. Cât despre intelighenţia gedesistă, devenită o anexă a grosierului prezident, marinar securist, prea multe pur şi simplu nu mai sunt de spus. Eventual doar că aici complicitatea cu Sistemul răului a fost mai vizibilă ca oriunde. Ne aducem aminte că atunci când – absolut deloc întâmplător – capul Sistemului l-a atacat nemernic pe Rege, şefa revistei 22 (revistă devenită între timp o Romania mare mai cu ştaif), cu pretenţia că se dezice o săptămână de patronul prezidenţial, a lansat ea însăşi un atac mitocănesc la adresa Regelui şi a Familiei Regale (Tristul rege al unei ţări îndepărtate, 27 septembrie 2011). Şi pentru că o rememorare a tuturor faptelor de acest gen e o întreprindere prea anevoioasă la GDS, vor mai aminti doar un alt text, al altei comentatoare de la 22(Principele candidat. Cui prodest?, 14 aprilie 2009), scris şi acesta, se înţelege, în maniera locului. Cele două ziariste nefiind în stare nici de un minim stil în bădărănie (pe care, spre deosebire de ele, „dilematicul” şi ilustrul lor camarad în rele şi l-a permis mai mereu – graţie mai mult plusului de erudiţie decât de caracter – atunci când agenda îi impunea şi lui asemenea scrieri).

Ca şi în urmă cu şapte decenii, Patriarhul şi Regele (uns al Domnului, prin Patriarhul Nicodim, la 6 septembrie 1940, în Catedrala Patriarhiei) ar trebui să stea şi azi împreună împotriva răului. Biserica noastră, asemeni celei care tocmai ieşea din catacombe, trebuie să vadă în Rege – cum atunci era văzut Împăratul Constantin cel Mare – „episcop al treburilor din afara sa”. Sunt puţine săptămâni de când asupra unor importante repere creştine, intelectuale şi morale din istoria ţării s-a ridicat un nou val de minciună şi ură nimicitoare. Prin care se vrea ca verdictele comisarilor lui Stalin să rămână în continuare neschimbate şi să fie scoşi din nou din istorie, ca “legionari” (mai ales “antisemiţi”, se înţelege), mari teologi, duhovnici şi patrioţi ca Dumitru Stăniloaie, Andrei Scrima, Antonie Plămădeală, Petroniu Tănase, Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Vasile Voiculescu, Sofian Boghiu, Vladimir Streinu, cu toţii din „lotul Rugul aprins”. Dar pe lista neagră sunt din nou trecuţi şi mari intelectuali laici ca Emil Cioran, Eugen Ionesco, Mircea Eliade, Constantin Noica, Paul Goma şi mulţi alţii. Apropo, pentru a vedea cum lucrează ticăloşia peste generaţii (inclusiv în privinţa tuturor celor pomeniţi), reamintesc că noua încercare de compromitere ca „antisemit” a scriitorului şi patriotului luptător anticomunist Paul Goma, pentru o mai recentă carte a sa, s-a produs fix după scenariul pus la cale de Securitate în urmă cu zeci de ani, mai exact printr-un Plan de măsuri din martie 1977, găsit nu demult în arhivele instituţiei răului desăvârşit, document în care stă scris negru pe alb: „Să fie lansată acuzaţia de antisemitism, făcând apel la evrei individual şi la Statul Israel, cu care ne aflăm în bune relaţii”.

Am stat nu o dată şi m-am întrebat de ce împotriva acestor atacuri la adresa istoriei noastre a trebuit să se ridice, mai nou, la televiziuni, mai ales o mână de tineri ziarişti – şi nu, împreună, Biserica şi Casa Regală? Pentru ca astfel duşmanii acestei ţări (dar şi fiecare dintre noi!) să înţeleagă că românii nu sunt o „turmă fără păstori”.

Tot căutând explicaţii la cele ce se-ntâmplă, de ceva timp mi-am adus aminte şi de alte două gesturi greu de înţeles şi de acceptat ale Părintelui Patriarh faţă de Rege. Primul, o scrisoare – devenită neîntâmplător publică – prin care se adresa lui Paul Lambrino şi fiului lui cu apelativul „Alteţă Regală” şi „Principe”. Problema gestului nu e una morală sau creştinească, ci una dinastică. Biserica nu are voie (nu a făcut-o niciodată în istoria României) să intervină în Linia de succesiune şi în Statutul Casei Regale. Patriarhul a făcut-o, catalogând drept Principe şi Alteţă Regală pe cineva care nu face parte din membrii regali ai Familiei. A fost vorba, deci, de o nesocotire publică şi făţişă a Normelor fundamentale ale Familiei Regale. Al doilea gest: în anul 2008, Majestăţile Lor Regele şi Regina au sărbătorit la Bucureşti Nunta de diamant. Nu era doar o extraordinară lecţie de fidelitate şi iubire adresată societăţii româneşti, era şi o reparaţie morală a faptului că nunta din 1948 nu a putut avea loc la Bucureşti. Doamna Simina Mezincescu a dorit să meargă la Părintele Patriarh să-l roage să oficieze o scurtă slujbă de binecuvântare la Catedrala Patriarhală. Era o ocazie unică pentru Biserică de a închide un cerc dureros. Autoritatea politică nu s-a opus cu nimic acestei sărbători, care a fost admirată enorm de societate. Patriarhul Daniel a răspuns însă cu un întreit refuz: nu a primit-o pe doamna Mezincescu (a fost primită de un episcop vicar), nu a permis folosirea Catedralei patriarhale şi a refuzat să ţină slujba. Aşadar, Majestăţile Lor vor pleca din această lume fără să fi avut binecuvântarea Capului Bisericii lor. Gestul a avut şi va rămâne să aibă pentru totdeauna o vădită şi dureroasă conotaţie istorică.

Prin urmare, recapitulând, devine din ce în ce mai clar – şi mai trist – că solidaritatea şi împreună lucrarea Regelui şi actualului Patriarh sunt aproape imposibile.

Şi totuşi, să privim în continuare cu încredere cum Regele şi Regina, Principesa Moştenitoare şi întreaga Familie Regală stau neclintiţi şi plini de o evlavie pilduitoare, an după an, alături de poporul lor dreptcredincios în bisericile noastre. Să luăm cu toţii aminte la aceasta şi să procedăm asemeni. Şi, mă întorc şi spun, e atât de important ca nimic să nu ne smintească şi să ne îndepărteze de Biserică şi de tot ceea ce a fost şi va rămâne cel mai ziditor şi înălţător în istoria noastră – chiar şi dacă, iată, sunt şi lucruri care ne mâhnesc în ceea ce fac unul sau altul dintre păstorii noştri întru cele ale lui Dumnezeu ori ale lumii acesteia.

www.valerianstan.ro

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.