Cu Gigi Căciuleanu şi Compania de Balet din Chile, „El Banch”

Dacă Gigi Căciuleanu nu ar fi fost dansatorul Zburător şi marele coregraf, ce conduce din 2001 Baletul Naţional din Chile (El Banch), ascultându-l cum vorbeşte despre dans şi despre ultimele sale coregrafii prezentate publicului la Teatrul Naţional din Bucureşti, ţi-ai imagina că este un mare poet. Un Poet, da, scris anume cu majusculă. Un poet al mulţimilor matematice, un uzurpator a tot ce înseamnă legile mecanicii clasice, de vreme ce construieşte orologerii cu trupuri omeneşti. Un îndrăgostit pătimaş de fizica ondulatorie, de vreme ce creează coregrafii în care încearcă să smulgă mişcării şi trupului omenesc invizibilul dualism corpuscul-undă, ştiut fiind după Rudolf Hertz, Albert Einstein şi Louis de Broglie că orice particulă în mişcare are asociată o undă. De ce şi-ar pierde sau subestima dansatorii darul pe care-l au protonii, electronii, atomii?! De ce ar dansa la infinit doar pe teme şi variaţiuni de paşi şi mişcări descoperite şi puse în valoare de dansul clasic, cu felul lui de a povesti şi a crea expresivitate cu un arsenal coregrafic cunoscut?!

De ce n-ar sluji şi chiar exacerba mişcarea corpului uman acele fenomene ce ţin de caracterul ondulatoriu, precum interferenţa, polarizarea şi difracţia?!

De ce ar renunţa să fie concomitentă cu fenomenele ce definesc caracterul corpuscular, precum absorbţia şi emisia luminii, efectul fotoelectric ori efectul lui Compton?! De ce nu am trata dansul, gândindu-l asemeni luminii şi acestei dualităţi corpuscul-undă proprie naturii sale?

La toate aceste întrebări a răspuns şi răspunde coregrafia lui Gigi Căciuleanu, aşa cum am descoperit-o în ultimul spectacol de balet „Noche Bach”, pe muzica lui Johann Sebastian Bach, bazat pe un concept scenografic şi de lumini creat de Dan Mastacan, colaborator de decenii, cu un design al costumelor şi execuţiei acestora semnate Leonel Navarete şi Monica Ruiz.

Gilda Lazăr a mai făcut încă un dar iubitorilor de dans și balet contemporan, aducând la Bucureşti Compania Naţională de Balet din Chile „El Banch”, care aparţine centrului pentru Dezvoltare Artistică şi Culturală al Universităţii din Chile, creat în 1945, condusă din 2001 de maestrul Gigi Căciuleanu. În afara celor două spectacole susţinute la Bucureşti, compania va avea trei spectacole la Sibiu, Cluj şi Timişoara desfăşurate sub egida acestei de-a douăzecea ediţii a Festivalului „George Enescu”, într-o agendă culturală de-a dreptul miraculoasă. Subscriem şi noi la deviza privitoare la „evenimente menite să facă să existe o comunitate printr-o spiritualitate” şi salutăm darul culturii în acest corn al abundenţei care este Festivalul „George Enescu”, într-o lume bombardată de vulgaritate, impostură şi cinism politic.

Alchimiile Dansului Modern

Kana Nakao şi Cesar Sepulveda în Interludiu

Întorcându-ne la dans şi la ceea ce au impus coregrafiile lui Gigi Căciuleanu, multipremiate încă din anii ’70, trebuie să depăşim prejudecăţile pe care le pot avea spectatorii faţă de ceea ce înseamnă balet şi dans, dincolo de clasic şi modern, ca arhitectură a mişcării, relaţie cu muzica, cu libretul sau cu povestea ori universul imaginar. Mulţi mai trăiesc cu sentimentul că există prea mult atletism şi gimnastică de performanţă în dansul modern, că balerinii sunt tot mai mult atleţi ori executanţii unor înşurubări şi triplusalturi mortale, evoluând pe muzică asemeni unor trupe de la „Cirque du Soleil” ori unor excepţional antrenate echipe de fitness, yoga sau cine ştie ce arte marţiale. Asta ţi se întâmplă dacă sari direct de la tutu şi pas de deux la spectacolele unor companii care îţi oferă o nouă expresivitate şi înţelegere a textului coregrafic, pe care îl poate scrie trupul uman regândindu-se pe sine şi scormonind un potenţial necunoscut.

Coregrafia dansului modern a smuls mişcarea de sub imperiul fizicii mecanice, ea a transformat coregraful într-un prestidigitator care se întrece în experimentele sale cu legea gravitaţiei provocând-o, în alte spaţii. El caută neobosit, ca un alchimist, aurul mişcării într-un continuu altceva şi altundeva ce se adevereşte, odată descoperit, drept parte vizibilă, reală din aceeaşi lume invizibilă şi necunoscută pe care nu am ştiut, până la un punct, s-o aducem în lumină. Nu ne-a învăţat Novalis că tot ce este vizibil este legat de invizibil? Aşa că de ce nu şi-ar propune un coregraf, cu o inteligenţă şi imaginaţie de laser, precum Gigi Căciuleanu, să scoată la iveală acest invizibil legat de omniprezentul vizibil. Adică ceasul cu toate rotiţele şi ticăitul lui din fiinţa umană.

Moment din Conciertos, coregrafie pe muzica celebrelor Brandemburgice nr. 5 şi 3

Dar ce fel de poet este acest mare coregraf şi dansator pe care generaţia mea şi-l aminteşte, desprins din excepţionala zeiţă a dansului modern Miriam Răducanu despre care îmi plăcea să spun că este un fel de Nichita Stănescu în coregrafie. Căci ea a dansat şi imaginat în „Nocturne 9 ½” şi „Hiperboreea lui” şi „Necuvintele” şi „Noduri şi semne”, şi „Epica Magna”, adică „nedansul”. De atâtea ori îşi repetă Gigi Căciuleanu geneza stilului său în colaborarea cu Miriam Răducanu, că ajunge la încă un paradox. Nu Eva s-a ivit din coasta lui Adam, ci Adam a ţâşnit din sternul Evei. Asemenea mişcări contra firii tocite şi răs-tocite a dansului am văzut şi în splendidele coregrafii „Conciertos”, „Cántico” şi, concentrat, ca într-un filon generos, în „Interludiu”, un splendid duet dansat, în pofida unei simbolice centuri, zgarde, hăţuri ori echipament de alpinist sau accesoriu sexual, interpretat magistral de Kana Nakao şi Cezar Sepulveda.

Unde poţi căuta aurul mişcării şi noi coregrafii spectaculoase

Gigi Căciuleanu ştie să transforme dizarmonia şi distopia într-o nouă lume de semnificaţii umane şi poezie

Memorabil acest „Noche Bach”, în care coregrafia „luptă” cu muzica lui Bach şi „nu o ilustrează”, cum se întâmplă de regulă în baletul clasic. E ca în povestea lui Magritte cu „ceci n’est pas une pipe”, text pe care îl pictează sub o pipă, care nu e o pipă, ci un tablou cu o pipă. Dansul modern extrapolează, chiar fără să ştie sau să-şi propună, ideea lui Magritte de a juxtapune obiecte, corpuri şi mişcări familiare în contexte neobişnuite. Sau pornirea de a crea mişcări neobişnuite în contexte familiare. Are tendinţa de a ne propune doar în aparenţă un soi de nonfigurativ sau abstracţie a mişcării şi ştie să se joace cu „la trahison des images”, trădarea şi felul în care imaginile trişează, enunţată de acelaşi Magritte, un soi de prestidigitator şi iluzionist în pictura suprarealistă.

În prima parte, intitulată „Conciertos”, pe muzica „Concertelor brandenburgice” nr 5 şi nr 3, interpretate magistral de Orchestra Filarmonică din Berlin, dirijată de Herbert von Karajan, Gigi Căciuleanu gândeşte o coregrafie concepută ca mecanismul unui orologiu în care dansatorii sunt parte din rotiţele dinţate, perfect şlefuite pentru o măsurătoare fără eroare a timpului. Dansul e un ceas desfăcut sub ochii spectatorilor pe scenă. Dansatorii sunt chiar vintrele neobosite ale ceasului care lucrează perfect. Dansul măsoară timpul ca un metronom. De fapt cu mult mai fin şi mai matematic, precum în nişte serii de numere, a căror cadenţă este precisă şi poetică.

De la Fibonacci la fructul de ananas

Coregrafiile lui Gigi Căciuleanu au impus trupa El Banch în toată lumea întreagă. Secvenţă din spectacolul Noche Bach

La petrecerea dată în Centrul istoric cunosc întreaga trupă de dansatori şi vorbesc cu Gigi Căciuleanu despre matematicile care i-au stârnit coregrafia acestor „Conciertos” şi despre seria de numere celebră Fibonacci. Apoi caut spirala Fibonacci pe care o descriau atât de perfect dansatorii, desenul acela al braţului luând şi trupul cu el, înscris în colţurile opuse ale unor pătrate… spirala de aur, textura aceasta raţională generată de trupuri, ca despletirea unei şfichiuiri de bici, cadenţa, dansul devenit un graf, un soi de desen ce-mi aminteşte de Escher, de celebrele lui litografii sau tapete de hârtie folosind grupuri de module, de celebra lui litografie intitulată „Relativity”, cu oameni ce urcă şi coboară mai multe scări şi planuri, datând din 1953. Sau de „Sky and Water”, în care peştii devin păsări prin schimbarea fundalului. Seria lui Fibonacci o poţi regăsi în dans, dar şi creată în natură de mişcarea unor frunze de arbori, de aşezarea frunzuliţelor pe fructul fibros ca o bulă vegetală de ananas, ori în geometria circular verticală a conului de pin. Această repetiţie şi cadenţă infinită, timpul măsurat în figuri de dans şi repetarea lor prin angrenajul acestor corpuri, care sunt fiecare în parte personalităţi şi rotiţele unui mecanism care se învârt în sensul acelor de ceasornic sau invers decât acele ceasului. În clipa în care înţelegi această alegere, aparent rece, a dansului, structura lui de mecanism, descoperi cum am învăţat cel puţin de la Mallarmé şi Baudelaire că precizia este o infinită poezie. Regula de aur din artă merită să-şi caute întrupări în noi arhitecturi coregrafice.

Simetrie şi asimetrie în dansul contemporan al trupei El Banch

Iată că nu m-am lansat defel aiurea când am pomenit de fizica şi optica cuantică, de vreme ce marele coregraf ne spune cu vorbele lui că dansul scoate din trupuri şi mişcare lumina. Căciuleanu scrie foarte bine. E un gânditor şi vizionar şi un poet în coregrafie. El ne arată cu adevărat „trupuri luminoase vizibile sub care se ascund trupurile nocturne ale viselor de nemărturisit şi ale nălucirilor în amor”. Coregrafia se încarcă de aceste înşurubări şi îmbricări, ca rotiţele dinţate ale ceasului ce se mişcă perfect, într-o acuplare tehnică, dar şi senzual-paroxistă, în care timpul şi trupul dansatorilor urcă şi coboară indiferent de mişcare, respiraţie în respiraţie. Sau cu tălpile călcând pe mâna partenerilor repetând mersul pe apă al lui Iisus.

Tensiunea duetului din Interludiu, o performanţă fizică şi estetică

Partea a doua a spectacolului, intitulată „Cantico”, pe muzica din motetul „Jesu, Meine Freunde”, a cucerit publicul mai uşor. E mult mai limpede şi organică pentru noi ideea că dansul este asemenea cântului şi o prelungire firească a trupului. Ni se pare mai la îndemână comparaţia dansului vocilor cu cântecul trupurilor, ideea de dans vocal şi de cântec dansat, invocate în Caietul program de marele coregraf. Şi scenografic ideea a fost pusă în pagină asemeni unui frontispiciu atotlămuritor. Partiturile aşezate pe portativ au fost sugestive, dar mie mi-au sugerat şi un sens ironic, dincolo de sublimul ideeii că suntem inspiraţi de Fiinţa Divină omniprezentă care leagă prin Mecanica Divină fiinţa personală, în profunzimile ei, de infinitul universal, psihologia de cosmologie, identitatea de alteritate şi subiectivul de obiectiv. Cred că a existat în tehnica impecabilă a coregrafiei un soi de bemol, de smerenie, de ştergere a ostentaţiei. O expresivitate puternică şi cucernică, asemeni vocilor în cor. Un cor asemeni celor din operele lui Wagner, dar şi motetului lui Bach, reverberând sub nervurile baroce ale catedralelor sau în vitraliile de rozase.

La petrecerea de după spectacol

Trăind frenetic arta dansului

Apoi, la petrecerea de după spectacol, i-am cunoscut pe balerini, bărbaţii aceştia cu trupuri atletice precum gimnaştii olimpiadelor de gimnastică: Ivan Antigual, Luiz Baeza, Mauricio Caceres, Jorge Carreno, Cristian Contreras, Enrique Faundez, Alex Gauna, Valentin Keller, Juan Alberto Perez, Cezar Sepulveda, Gonzalo Venegas. Au dansat dansuri latino americane cu o eleganţă şi vitalitate ameţitoare. Să nu credeţi că e mai puţină geometrie şi că lipseşte regula de aur în dansul popular, că nu găsim seria lui Fibonacci într-o samba, într-un tangou. Pare la îndemână, e parte dintr-un fruct din care am muşcat, e conul de brad pe care l-am atins. Balerinele, câteva de o frumuseţe desăvârşită, mi-au devenit apropiate sau le-am putut cerceta mişcându-se, vorbind sau dansând, de la Carola Alvear, Carolina Bravo, Paola Moret, Josselyn Morrison, Kana Nakao, Carolina Riera la Vivian Romo, Ritta Rossi, Natalia Schonffeldt şi Francisca Silva. Cine ar ghici în umana lor existenţă performanţa unei expresivităţi invizibile scoase din toţi rărunchii corpului uman de acest coregraf care scoate dansul din trupul omenesc ca un cercetător, ca un alchimist, ca un soldat, ca un poet, ca un arhitect, ca un preot. Vorbind mi-a spus să încerc câteva mişcări. Într-un fel dansul este vorbirea noastră cu trupul ca să existe, trezirea lui, împlinirea lui. Smulgerea lui din ţâţâni, adică din nemişcare. Ca să zbori, trebuie să-ţi înfigi puternic mai întâi picioarele în pământ, spunea marele coregraf. Dansul te acaparează. Nu doar ca trup. Ca pe un corpuscul talentat într-o trupă de dans. Mai mult sau mai puţin celebră. El trebuie să fie şi unda din tine. Lumina şi flacăra. Sunt câţiva mari coregrafi moderni. Nu ştiu dacă mai are vreunul din ei aceeaşi pasionalitate a inteligenţei şi inteligenţă pasională. Aceeaşi geometrie sofisticată ce devine natură şi poezie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.