Angela Merkel vrea să remodeleze UE, să salveze euro. Nu vrea să fie arătată cu degetul când va ieşi din politică. Numai că modul ei de a acţiona face ca întreaga Europă să rămână pe loc, neştiind ce vrea de fapt cea mai puternică femeie din lume.
Începând din 2010, Angela Merkel a fost mereu în centrul atenţiei, ca o stăpână peste cel mai mare buget de război. Cancelarei i-a placut rolul de regină a Europei, dar nu şi-a extins influenţa asupra celorlalţi: nu a fost la fel de vocală ca Gerhard Schroeder şi nici la fel de puternică precum Helmut Kohl, scrie Der Spiegel.
În schimb, Merkel a făcut ce nu mai făcuse vreun cancelar german. A urmat o politică a imperialismului pedagogic, mergând pe o lecţie a disciplinei bugetare, a reformării pieţei muncii şi a privatizării. A funcţionat această strategie în Spania, Portugalia şi Irlanda, însă în Grecia condiţiile impuse de creditori au fost văzute nu ca un leac, ci ca o otravă care va distruge societatea.
Merkel a înţeles ce se întâmplă, dar nu a avut curajul să înfrunte consecinţele. Existau alternative. Putea oferi Greciei o cale de ieşire din zona euro. Era varianta sugerată de ministrul de Finanţe, Wolfgang Schauble. Ar fi putut oferi Greciei o reducere a datoriei. Dacă ar fi făcut asta în ultimul moment ar fi putut evita radicalizarea scenei politice elene. Niciuna dintre variante nu era însă lipsită de riscuri. Ambele ar fi necesitat bani şi ar fi presupus ca Merkel să atace. Este ceva ce nu a vrut niciodată să facă.
Ce a ales? Să se ascundă în spatele aşa-numite „troici”, în spatele tehnocraţilor, ceea ce a accelerat ascensiunea partidului Syriza. Până la urma, Tsipras este un produs al Angelei Merkel, scrie revista Der Spiegel în ediţia electronică în limba engleză.
Aceasta este Angela Merkel, mereu nehotărâtă, mereu în căutarea unei soluţii care să o asigure că la final nimeni nu o va arăta cu degetul. Pentru a înţelege politica lui Merkel, să dăm timpul înapoi. Este anul 2003, Angela Merkel este preşedinta Uniunii Creştin Democrate de trei ani, se apropie alegerile şi pentru a le câştiga este nevoie de un nou program politic. În Germania erau 4,5 milioane de şomeri, procentual mult mai puţini decât în Grecia de azi, dar totuşi mult pentru Germania. Merkel dorea un program strict.
Pentru asta a angajat o firmă de mangement-consulting foarte bună, dar cu o imagine ceva mai specială. McKinsey era acea firmă angajată de marile companii în momentul în care conducerea dorea să concedieze personal, când era limpede că lucrurile nu merg bine însă şefii nu-şi doreau să fie ei cei care propun soluţia dureroasă. McKinsey era paravanul în spatele căruia se ascundeau directorii când venea momentul nefericit al anunţării măsurilor. Într-un fel, FMI este un fel de McKinsey la scară globală – ajută ţările, liderii, însă în schimbul unor măsuri dureroase.
Aceasta este o faţă a Angelei Merkel, Angela cifrelor, a documentelor seci care nu mint. Pentru aceasta, cancelarul are un consilier pe măsură, Nikolaus Meyer-Landrut – şeful departamentului european al cancelariei. Un birocrat rafinat, francofil, cel care a menţinut o relaţie perfectă cu Franţa regimului Sarkozy, însă un om total lipsit de umor şi care îşi stăpâneşte perfect emoţiile. El este cel care o încarcă pe Angela Merkel cu cifre, procente şi diagramele de care cancelarul nu se desparte în timpul deplasărilor externe.
În 2012, Merkel a mers la Atena şi s-a întâlnit cu premierul Antonis Samaras, un politician conservator care a respins măsurile de austeritate iniţial, însă apoi le-a acceptat. În avion, printre cifre, pe drumul de întoarcere la Berlin Merkel le-a povestit consilierilor cum Samaras s-a lăudat într-un interviu că le-a spus miniştrilor săi că îl pot căuta la telefon şi în weekend. Morala pentru Merkel: cum poate progresa o ţară când liderii fac din ceva atât de banal un soi de act de eroism?
Există şi o altă faţă a Angelei Merkel. Angela principiilor. În politica externă, Merkel a fost extrem de consecventă. Fidelitatea sa faţă de Statele Unite este extrem de puternică şi nici măcar uriaşul scandal al interceptărilor NSA (care au vizat chiar telefonul ei personal) nu au reuşit să şubrezească cât de puţin această loialitate. La fel şi în cazul relaţiilor cu Israelul, alături de care Germania stă foarte ferm, chiar dacă guvernele Netanyahu nu au făcut nimic pentru pacea cu palestinienii. La fel şi cu Franţa, unde Merkel s-a înţeles perfect cu locatarii de la Elysee, trecând şi peste antipatia faţă de Francois Hollande, omul care a făcut campanie pentru rivalul ei social-democrat.
Ei bine, când vine vorba de politica europeană, cele două Angela Merkel nu reuşesc să se pună de acord. Cu o săptămână înaintea referendumului din Grecia, Merkel se uita la un televizor din holul cancelariei, unde se spunea că un ”NU” ar însemna un ”NU pentru euro”. Merkel a spus brusc: ”Să fiu sinceră, am mari îndoieli în privinţa asta”. Angela cifrelor spune că Europa are 7% din populaţia lumii, 25% din producţia mondială şi 50% din cheltuielile sociale mondiale – este limpede şi pentru cineva cu puţină şcoală că lucrurile nu pot fi sustenabile în acest fel. Cealaltă Angela este conştientă că nu se poate negocia fără a ţine cont de tradiţii, de îngrijorările partenerului de dialog şi că proiectul european trebuie să meargă mai departe. De aceea Merkel a preferat să se ascundă în spatele FMI şi al Comisiei Europene când s-au anunţat măsurile dure pentru Grecia, de aceea Merkel i-a transmis mereu premierului Alexis Tsipras că ”dacă există voinţă, este loc de înţelegere”. În Germania, aceste cuvinte sunt interpretate întodeauna ca un semn al bunăvoinţei. Numai că grecul Tsipras le-a interpretat altfel – o provocare din partea Berlinului pentru a tranşa disputa cât mai repede.
Rezultatul acestei nehotărâri este că Merkel adoptă mereu discursul lui Helmut Kohl, însă când vine vorba de fapte nu mai urmăreşte convingerile politice ale fostului ei mentor politic.
Este motivul pentru care Merkel se teme că moştenirea ei politică nu va fi deloc impresionantă. Simplul fapt că este prima femeie cancelar îi va asigura locul în cărţile de istorie, aşa cum Konrad Adenauer a ancorat Germania în Vest, cum Willy Brandt a reconciliat Germania cu democraţia, iar Kohl a reunificat ţara. Numai că pentru Merkel nu este suficient. Apropiaţii săi spun că doreşte să mai candideze o dată, şi asta pentru Europa. Ea vrea să remodeleze UE, să salveze euro şi să nu lase zona euro să se rupă. Nu vrea să fie arătată cu degetul când va ieşi din politică.
Numai că modul ei de a acţiona nu face decât ca întreaga Europa să rămână pe loc, neştiind ce vrea de fapt cea mai puternică femeie din lume.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.