Derapaje pe Autobahn

Faruri care te orbesc, două personaje călătorind cu maşina pe vestitele autostrăzi americane. Conversaţii lipsite de importanţă, devenind din ce în ce mai stânjenitoare. Un el şi o ea, un cuplu mai nou, sau unul căsătorit de mai multă vreme între ai cărei membri nu există secrete, pentru a putea merge mai departe cu relaţia (nu?), dialoguri, un monolog…

Aceasta ar fi, descrisă pe scurt, piesa „Autobahn” a dramaturgului, scenaristului şi regizorului american Neil LaBute, scrisă în 2003, pusă în scenă la Teatrul de Comedie de tânărul regizor Mihai Brătilă, avându-i ca protagonişti pe Laura Creţ, Simona Pop, Octavian Strunilă şi Alexandru Papadopol, fiecare în mai multe roluri.

Un spectacol a cărui reuşită stă în text şi în jocul actorilor, fie că este vorba de o tânără abia părăsită de iubit şi convinsă că va păţi acelaşi lucru din partea noului partener sufocat de angoasele ei paranoide, ca în „Bench Seat, sau de o răpire deghizată în excursie la o cabană în munţi („Road Trip”), de un viol în grup justificat printr-un leşin, în care dialogul se poartă, de fapt, în jurul preciziei termenilor („Merge”), sau de recuperarea unui Nintendo 64 („Long Division”). Conversaţiile sunt saturate de umor negru colorat de dramă.

Destine absurde, într-un loc absurd, dar în registrul realismului american.

Neil LaBute este cunoscut pentru misoginismul şi cinismul lui atât în film, cât mai ales în piesele sale (spectatorii bucureşteni au avut deja un exemplu în spectaolul Teatrului ACT, „XXL – Fat Pig”). Poveştile par simple la început, dezvăluind treptat un strat mai adânc al relaţiilor, plin de amărăciune. Rezultatul acestui montaj de piese într-un act relevă forţa uneori scabroasă a cuvintelor rămase nespuse, cu jocul lor veninos între intenţie şi moralitate. Personajele seamănă cu nişte fluturi ce zboară în jurul farurilor prinşi într-un joc fără ieşire.

Simona Pop şi Octavian Strunilă în Bench Seat

Pariul regizorului pare riscant. O scenă având drept decor doar o banchetă roşie de maşină, cu cuplul de actori stând faţă în faţă cu publicul şi purtând o conversaţie. O montare statică, cu care spectatorii români de teatru sunt mai puţin obişnuiţi. Schimbul rapid de replici, în cele mai multe cazuri scurte, debordând de umor, chiar dacă sarcastic, captează atenţia privitorului. Desigur, o bună parte a reuşitei acestui spectacol de Studio se datorează jocului actoricesc, suplu, diversificat prin gestica minimală sau impulsivă, prin mimica expresivă care însoţesc vorbele.

„Am ales «Autobahn» de Neil LaBute pentru că în această piesă autorul îşi concentrează efortul dramatic în exclusivitate pe relaţiile dintre personaje. La fel ca şi LaBute, am încercat să reduc mijloacele spectacular-teatrale, am renunţat la orice fel de artificiu imagistic – mişcare, lumină etc. – pentru a esenţializa şi a proteja singura relaţie fără de care teatrul nu este posibil, relaţia actor-spectator. Pentru mine, «Autobahn» este un spectacol tragicomic. La început am văzut relaţiile unui bărbat în diferite momente ale vieţii ale, relaţii disfuncţionale şi traumatizante, dar comice. Acest bărbat devine treptat suma relaţiilor sale. În ultimul act găsim un om liniştit şi împăcat cu propria condiţie. Traumele sale au devenit monstruozitate, drept urmare mecanismele şi mijloacele de expresie pe care le-am folosit în această ultimă parte a spectacolului nu mai sunt cele ale unei comedii”, explică regizorul.

Fiecare actor trece prin registre diferite de evoluţie scenică în colajul celor patru piese. Simona Pop oferă când glisarea de la pasiune la isterie, când candoarea unei inocenţe aproape neverosimile, Laura Creţ, sofisticată, atât ca alură, cât şi ca gestică, mizează pe cartea inocenţei în jocul atât de cunoscut şi artificial al cuplului care trebuie să-şi depăşească problema violului, agăţându-se de cuvinte, Octavian Strunilă, cel stânjenit de valul de isterie al partenerei, dezvoltă în cvasi-monologul din „Long Division” o pasiune debordantă pentru a-şi convinge partenerul divorţat şi cu doi copii să-şi recupereze consola de jocuri. Cât despre Alexandru Papadopol, alternanţa dintre enervarea provocată de aparenta inexactitate lingvistică şi o stare de cvasi prostraţie sub torentul de cuvinte al monologului partenerului reuşeşte să convingă prin elemente minimale de mimică şi gesturi reţinute că este un actor plurivalent.

Alexandru Papadopol şi Octavian Strunilă în Long Division

Cu cât e mai simplu LaBute, cu atât mai mult sunt detectabile aluzii la poncifele vieţii americane. Cine sunt de fapt aceste personaje fără nume? Ele pot fi considerate proiecţii ale unor indivizi care au acumulat traume pe care nu le recunosc, pe care le acoperă în ideea că vor trece peste ele, luându-le asupra lor, şi chiar ajung în situaţia în care monstruozitatea e gata să izbucnească fie şi sub calmul aparent („Road Trip”). Într-o societate în care aproape fiecare individ are psihiatrul său, aluzia la canapeaua lui Freud, prin scenografia minimală în care banca de pe marginea autostrăzii sau bancheta de maşină ia ochii, aluziile sunt mai mult decât transparente. Derapajele de pe autobahn pot fi asimilate derapajelor de psihic tulburat, bine ascuns de Neil LaBute sub straturi groase de umor. Un umor care nu produce râs cu toată gura, ci se deplasează aproape pe nesimţite de la situaţia hazoasă la aceea care dă fiori ca într-o anticameră de thriller. În aceasta constă noutatea simplităţii aparente a replicilor pe care şi le livrează personajele în piesa lui Neil LaBute. Care, dacă au preluat ceva din arta cinematografică (şi secvenţele textului ne îndreptăţesc s-o facem), e o reuşită probă de „road theatre”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.