Talazuri năprasnice, cât un tsunami, bat în copastia corabiei numite România. Şi corabia trosneşte din toate încheieturile şi se îndreaptă spre un liman încă nedesluşit. Un vuiet şi un vacarm, un haos cumplit pătrund în lumea şi atelierul celui mai liniştit şi împăcat cu sine pictor român contemporan, Horea Paştina, oaspetele de azi al rubricii Salonul Cotidianul.ro. Nu-i este străină vraiştea ce s-a înstăpânit peste ţară. Îl doare, îl îngrijorează, îl descumpăneşte. Se vindecă de toate spaimele pictând.
Date biografice
Horea Paştina s-a născut la 13 septembrie, 1946, în Alba Iulia.
Absolvă Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti în 1973, clasa profesorului Alexandru Ciucurencu. Membru al UAP, secţia pictură, din anul 1977. Membru co-fondator al grupului „Prolog”, în 1985, alături de Paul Gherasim, Constantin Flondor, Cristian Paraschiv şi Mihai Sârbulescu. Participă la toate expoziţiile grupului „Prolog” organizate la Galeria „Căminul Artei” între anii 1985 şi 1990. Conferenţiar doctor al Universităţii de Arte din Bucureşti, catedra de pictură.
Pianină, 2005
Carte de vizită, premii şi distincţii
Expoziţii personale şi de grup, în ţară şi străinătate: Sibiu, Bucureşti, Botoşani, Bistriţa, Timişoara, Cluj, Ploieşti, Bologna, Veneţia, Paris, Limasol, Budapesta.
1997 – Premiul „Cella Delavrancea”.
2004 – Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer.
2007 – Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române.
2010 – „Crucea Arhiepiscopală”, decernată de Arhiepiscopia de Alba Iulia.
2014 – Premiul „Radio România Cultural”.
2014 – „Crucea Transilvaniei”, decernată de Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului.
Scaunul, 2015
Flash interviu
Care este expoziţia cea mai dragă sufletului?
Toate, pentru că eu le-am considerat pe toate ca fiind copiii mei. Şi cum ultimul copil îţi este cel mai drag, aşa e şi cu expoziţia încă deschisă la Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploieşti, unde expun 112 lucrări. Şi totuşi, cea mai importantă expoziţie a fost cea din 2013, de la Sala Dalles, plus toate expoziţiile grupului „Prolog”. Dar au fost atâtea şi atâtea, că le-am pierdut numărul.
Care au fost oamenii sau artiştii care au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?
Răspunsul e lung, lung de tot. Primul om ar fi fratele meu, Ovidiu, şi el pictor, care nu m-a lăsat până nu am intrat la Institut. De trei ori am dat examen şi de trei ori am căzut. Am dat şi a patra oară şi Dumnezeu şi-a pus mâna pe capul meu şi am intrat. Am avut norocul extraordinar să intru în clasa profesorului Alexandru Ciucurencu. Maestrul obişnuia să ia o clasă din anul al treilea şi s-o ducă până la terminarea anului al şaselea. Clasa în care eram eu a luat-o, pentru prima dată, din anul întâi. A fost prima şi ultima clasă pe care a şcolit-o maestrul Ciucurencu. Apoi, în viaţa mea de tânăr artist a apărut maestrul Paul Gherasim, fondatorul grupului „Prolog”. Şi pentru că norocul sau şansa nu m-au părăsit, decisivă a fost întâlnirea cu Părintele Dumitru Stăniloae. Şi acuma mă mir cât drag de mine şi de pictura mea a avut acest adevărat munte de lumină care a fost Părintele. Şi aş mai aminti un om a cărui poezie m-a înrâurit enorm. Este vorba de poetul Ioan Alexandru, la ale cărui cursuri am participat de parcă aş fi fost student la Filologie. M-am bucurat, în câteva rânduri, de atenţia sa şi, prin intermediul Părintelui Stăniloae, l-am cunoscut mai îndeaproape.
Fereastră, 2010
Aţi trăit şi un moment de descumpănire în viaţa şi arta Dvs.?
În ceea ce priveşte pictura, nu. În viaţa de toate zilele am avut, fireşte, şi momente de descumpănire, ca tot omul. Dar n-am intrat niciodată în deznădejdie. O descumpănire, cum ziceţi, ar fi ce se întâmplă acum în jurul nostru. Haos, sărăcie, dezbinare, năuceală.
Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?
Simt nevoia să merg pe terenul sigur al tradiţiei, să ştiu că în fiecare clipă calc pe ceva stabil. Aş vrea ca ceea ce fac să poată fi înţeles şi de oameni cum erau părinţii mei.
Horea Paştina: „M-au preocupat lucrurile în care, sufleteşte, mă regăsesc”
Cinci pâini şi doi peşti, 2014
Dacă din aripa unui înger s-ar desprinde o pană, aceasta ar fi pensula cea mai potrivită pentru desenele, peisajele şi naturile statice pe care le construieşte, cu nespusă migală şi simţire, pictorul Horea Paştina. Metafora în sine, naiv-romanţioasă, are totuşi un sâmbure de adevăr. Pictura sa este pe înţelesul şi simţirea tuturor. El însuşi o mărturiseşte: „Aş vrea ca ceea ce fac să poată fi înţeles şi de oameni cum erau părinţii mei”. Recursul la tradiţie, la acel „ceva stabil” pe care să calce în fiecare clipă, era inevitabil, era obligatoriu. Şi mai era nevoie de o simplitate desăvârşită, de o cană fără toartă (pictată ca o fiinţă ce nu se vrea uitată), de o fereastră de la care se vede unduirea dealurilor şi văilor transilvane (ecou din Lucian Blaga?!), de aceeaşi fereastră pe pervazul căreia să se odihnească mai multe vase, printre care şi o ulcică cu busuioc. Mai era nevoie şi de o grădină cu un scaun alb pe speteaza căreia să gângurescă un porumbel alb.
Cană fără toartă, 2016
Şi mai era nevoie, în grădină, de o brazdă de stânjenei (florile preferate), sau de un câmp de maci şi irişi sălbatici. Şi mai era nevoie de nişte câmpii şi dealuri sub lumina de neclintit a după-amiezilor, sau de-o turlă de biserică. Şi mai era nevoie de o pianină într-o grădină, sau de câteva amurguri la Tescani, sau de-o fereastră de pe Strada Mântuleasa, ori de cîteva peisaje de pe Valea Cricovului, sau de dealurile şi câmpiile de la Hodora. Şi mai era nevoie de câţiva stînjenei în prim-plan şi silueta unei mănăstiri de la Muntele Athos, sau de o pâine şi de câţiva ciorchini de struguri negri sau rubinii, ori cu pieliţă de aur străveziu. Şi mai era nevoie de un coş cu cinci pâinişoare şi doi peşti, ca în vestita minune christică, iar deasupra, scris de mâna pictorului, un verset din Psalmii lui David: „Fericit poporul care cunoaşte strigăt de bucurie”.
Grădina lui Mihai, 1990
Şi, pe deasupra tuturor „clipelor” pe care le-a pictat, mai era nevoie de o linişte şi o tăcere de aur, adâncă şi roditore, în care lucrurile cele mai simple să se umple de vechi înţelesuri, cele din care izvodeşte împăcarea de sine. Pictura lui Horea Paştina este, mai presus de toate, o totală şi tămăduitoare împăcare de sine. Destul ar fi să priveşti cu luare aminte o fereastră dincolo de care se străvăd, într-un abur vălurit, câteva dealuri domoale. Şi dacă se întâmplă minunea ca toată acea însăilare – de linii şi griuri ce curg unele din altele, într-o armonie când luminată, când blând umbrită – să te prindă în vraja ei şi să vrei neapărat să-ţi fie pentru totodeauna în preajmă, s-ar putea să descoperi că ai adus în casa ta încă o icoană. Nu una, de neînlocuit, conformă canoanelor, ci una care adaugă, în felul ei, un plus de pioşenie unui spaţiu familal. Suntem ispitiţi a crede că acesta poate să fi fost simţământul pe care Părintele Stăniloae l-a desluşit în pictura deloc ostentativă a unui tânăr ce se numea Horea Paştina, un tânăr pictor pe care l-a îndrăgit ca pe propriul fiu şi pentru care s-a ostenit să scrie la vernisajul unei expoziţii un text pe care o anume cenzură l-a refuzat din start.
Mai pe înţelesul tuturor, un tablou de Horea Paştina poate fi un prieten. Poate îndulci o singurătate. Poate alunga, până la dispariţie, o întristare, un roi de gânduri sâcâitoare. În preajma acelui tablou poţi să te adânceşti în tine însuţi, poţi să-ţi auzi gândurile, poţi să ţi le limpezeşti. Poţi vedea copleşitoarea importanţă a lucrurilor mărunte, cele din care se alcătuieşte viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Îndrăzneşte! Îndrăzneşte să te aşezi în acel scaun alb din grădină, unul dintre motivele des reluate în pictura sa, un scaun alb şi un porumbel alb pe spetează, într-un petec de rai.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.