„În lumea noastră mai există nebuni care lucrează din iubire”

Grafician, pictor, sculptor, profesor universitar, doctor în arte vizuale, Mircia Dumitrescu s-a născut în 1941, în satul Căscioarele. A urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, clasa Vasile Kazar. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi al Uniunii Gravorilor şi Litografilor Maghiari de la Budapesta. Cu două personale la Bucureşti, în 1973 şi 2008, a expus de-a lungul anilor la Halle (Germania), Rostock, Dresda, Budapesta şi a participat la multe expoziţii de grup din Europa şi America de Sud. Este un cunoscut ilustrator de carte, creator de carte-obiect, pasionat de literatură şi frumuseţea unui volum. Creaţia i-a fost răsplătită cu o seamă de premii şi distincţii, printre care Premiul pentru Grafică, Sobot (1992), Premiul Naţional pentru construcţia cărţii, decernat de Ministerul Culturii şi Cultelor (2002), Premiul Naţional pentru carte – Volumul I.L. Caragiale, Teatru, ediţie bilingvă, sub egida UNESCO (2002), Premiul pentru artă plastică şi Ordinul pentru merit în grad de Cavaler (2003), Premiul Graficianul de carte al anului (2004), Premiul Naţional pentru renaşterea cărţii bibliofile, decernat de Ministerul Culturii şi Cultelor (2005), Premiul Bogdan Petriceicu Hasdeu, pentru viziunea grafică şi tipografică a Manuscriselor Mihai Eminescu, şi Premiul Anastasie Crimca, pentru îmbogăţirea patrimoniului cultural naţional (2006).

Atelierul din podul din strada Berthelot

Dornic de cunoaştere, cu o imensă curiozitate faţă de lume şi o dezarmantă sinceritate, artistul a creat un „Decalog pentru Mircia: 1. Să nu-ţi minţi ochii cu ochi; 2. Să nu-ţi furi realul în real; 3. Să nu te înşeli pe tine însuţi ca şi cum ai fi altul; 4. Să nu vorbeşti în numele nimănui, căci numele tău al nimănuia este; 5. Să-ţi faci chip cioplit; 6. Să-ţi faci chip din linii; 7. Să-ţi faci chip din trilul ciocârliei; 8. După ce le-ai făcut toate astea, încearcă să le-mbrăţişezi dacă poţi; 9. Îmbrăţişarea chipului cu chip sărut se numeşte; 10. Numai chipul se îmbrăţişează cu chipul, căci braţele sunt făcute pentru ararea câmpului. Amin”.

Autoportret

– Din 2008 n-ai mai apărut pe simezele bucureştene, dar lucrările tale au fost prezente în multe locuri din lume. Expui mult mai des decât înainte. Ai descoperit plăcerea comunicării cu publicul?

– După Sala Brâncuşi a Palatului Parlamentului, a doua ieşire în public din existenţa mea de artist, de doi ani tot fac expoziţii şi, din păcate, deja am obosit. Pe de-o parte nu le mai văd rostul, pe de alta, nu mai au alt sens decât să văd lucrările într-un spaţiu şi să constat cum mă adaptez locului respectiv. Expoziţiile în străinătate s-au succedat destul de rapid. În primăvară, în Franţa, toamna trecută în Danemarca, în Ungaria, ultima a fost în Finlanda. În străinătate am expus în general gravură, pentru că este mai uşor de transportat. În plus, dacă pierzi exemplarele, ceea ce se poate întâmpla, sunt mai uşor de recuperat. Din nefericire nu ne putem apăra cu asigurări de transport şi le trimitem ca pe orice colet. Oricum, mi-am făcut prieteni şi cred că asta este foarte important. Dar, din punctul de vedere al satisfacţiei, n-am trăit la aceeaşi intensitate ca la expoziţia de la Parlament.

Floare de castan

„Am avut cel mai serios juriu din viaţa mea”

– Din câte ştiu, pregăteşti totuşi o expoziţie la Bucureşti.

– Am fost foarte bucuros că am putut să mă concentrez din nou asupra unor teme care vor face obiectul unei alte expoziţii. O şi programasem la „Simeza”, dorind să apar în faţa publicului cu alţi doi artişti: un medic care este şi fotograf şi are o serie de imagini după inimile pe care le-a tratat şi poetul, Eugen Suciu, care, la fel ca şi mine, a publicat până acum numai două volume. Dar prietenul meu, marele pictor Vladimir Zamfirescu, a zis că e o prostie să nu mă desfăşor în spaţii mai mari. Şi atunci Mihai Oroveanu a fost de acord cu o expoziţie mare la Sala Dalles, în octombrie, anul viitor. Asta a schimbat tot proiectul, dar mi-a dat energie.

Gandindu-se la o noua lucrare

– Ce-a adus energia aceasta?

– În vara aceasta am fost la un foarte bun prieten, la Câmpulung Moldovenesc, care mi-a pus la dispoziţie buşteni enormi, obligându-ne să lucrez la dimensiuni „monstruoase”. Am sculptat un „Sfântul Gheorghe”, care se luptă cu un şarpe de 25 de metri, o lucrare în care am adus mici modificări reprezentării obişnuite. Calul are 2×2 metri. Am reuşit încă 10 sculpturi, printre care două personaje, un orb şi o femeie… N-am cum să le descriu. Mie sculptura îmi deschide un alt spaţiu. Este o continuare a gravurilor. De multe ori am numit-o chiar gravură tridimensională sau gravură în spaţiu. La gravură fac un crochiu pe placă şi apoi lucrez pe ea ca şi cum aş picta. Nu intru în sistemul grafic care presupune un desen şi transpunerea lui. Lucrez direct şi gândesc aşa cum gândeşte un pictor pânza. Acelaşi lucru mi se întâmplă şi la sculptură, pentru că îmi plac foarte mult tridimensionalitatea şi posibiltatea de a schimba unghiul de abordare. Este interesant, pentru că rezultatul poate apărea foarte bine dintr-o parte, şi poate părea o aberaţie privind din alt unghi. În acelaşi timp, piesa trebuie să aibă o rigoare. Mă bucur foarte mult pentru că nu credeam că voi rezista fizic să cioplesc atât, mai ales că n-am avut decât cele două mâini ale mele ca ajutor. Sigur, s-au adăugat ospitalitatea şi prietenia lui Corduneanu, care a fost tot timpul ca o mamă. Am lucrat de la 7 dimineaţa la 9 seara, când ieşeam în oraş „să vedem lumea”. Aş vrea ca expoziţia de la Dalles să fie măcar egală cu cea de la Parlament. E drept, atunci a fost o muncă de 35 de ani, iar acum voi expune numai piese realizate din 2008 încoace. Am lucrat însă mult şi, spre surprinderea mea, foarte repede. Poate abia acum încep să sintetizez şi să nu mă mai chinui în detalii. Cred că gândesc mai rapid, mai precis. Aştept cu nerăbdare să plec iar la Câmpulung să cioplesc. Am în cap încă trei piese mari.

Imagine cu atelierul artistului

– În afară de Sfântul Gheorghe, ce-ai mai sculptat?

– M-am întors la „Pisică”, pe care am sculptat-o cu rapiditate, mai ales că în ’73 făcusem o pisică flămândă. Acum am făcut un cotoi haios. Dintr-un butuc am reuşit să fac o scândură, dar stă în picioare, ca lucrare, are o expresie şi îmi place că am reuşit să realizez capul astfel, încât din fiecare unghi are o altă expresie, de la duritate la… ironie. Am sentimentul că imaginile cubiste ale lui Picasso sunt atât de reale încât mi s-au impus de această dată.

Mircea Dumitrescu in dialog cu Mircea Dumitrescu

– De câtă vreme cochetezi cu sculptura?

– De mult. Am început încă din 1968, dar niciodată n-am avut scule. N-am nici acum. Lucrez cu drujba, parc-ar fi un cuţit japonez. Şi la gravură lucrez cu cuţit japonez, nu-mi plac dălţile, nu dau maleabilitate liniei. Am început să sculptez, pentru că nu poţi face o expoziţie de grafică fără să ai şi obiecte care să acapareze spaţiul din centrul sălii. În funcţie de cât lemn am avut, am sculptat. Am avut acum noroc cu acest prieten despre care am vorbit şi care mi-a dat şi lemnul de tei din care am făcut coperţile la cărţile Nichita Stănescu, mari de 2,30 metri lungime, expuse în 2008. Acum am avut 9 butuci cu grosime de 60-70 de centimentri, cu lungimea de 2,50 metri. Aproape nu-mi vine să cred că în lumea asta mai găseşti nebuni care lucrează de plăcere şi cu iubire. Că mai găseşti un om care să te ajute să-ţi faci o plăcere de care tot n-are nevoie nimeni, în afară de câţiva prieteni. Cea mai frumoasă expoziţie a fost pentru mine în momentul în care am venit cu patru piese (o femeie, pisica, autoportretul…) aici la Muzeul Literaturii şi Eugen Suciu, Mirel Zamfirescu şi Paul Vasilescu, un mare senior al sculpturii, care a fost profesor la Academia de Artă din 1962, au fost încântaţi de ele. Cred că am avut cel mai serios juriu din viaţa mea, la care s-a adăugat bucuria lor sinceră pentru ce reuşisem eu să fac. A fost un sumum de iubire şi înţelegere.

Peisaj la Damieni

Atelierul de Gravură al Bucureşcilor

– O viaţă întreagă ţi-ai folosit talentul pentru crearea de cărţi. Le-ai părăsit?

– Nu. Am şi în acest domeniu proiecte. Vom continua seria Eminescu-Bacovia, Macedonski, Ion Barbu. Dar, între timp, am făcut o altă colecţie, la care mă ajută un prieten care face ce face şi nu-mi ia bani, e drept că dacă are nevoie îl ajut la câte o copertă. Este o colecţie bilingvă la care ţin foarte mult. Un alt volum este „Călătorul orb” de Srba Ignjatovic, într-un fel o continuare a „Belgradului cu cinci prieteni”, al lui Nichita Stănescu. Ediţia a fost îngrijită de Adam Puslojic şi Răzvan Voncu, care semnează şi traducerea versurilor, şi este ilustrată cu lucrări ale unui mare sculptor sârb, care trăieşte la Paris, Milos Sobajic, şi ale mele. Am reluat jocul iniţial al lui Nichita Stănescu, din 1979. Adam Puslojic şi Srba Ignjatovic sunt singurii care mai trăiesc din echipa „Belgradul în cinci prieteni”. Este cumva aceeaşi idee care a determinat şi cartea aceea de patru metri, care păreau ca nişte aripi, din expoziţia de la Parlament, cu poeziile dedicate mie de către Nichita Stănescu. Şi mă amuză pentru că le ilustrez cu sculpturile mele. Cred că sunt singurul sculptor care face cărţi ilustrate cu propriile sculpturi. La Verlaine am pus „Androginul”, la Vişniec am introdus „Pisica”, în diverse ipostaze. Vişniec a fost foarte încântat pentru că se lega perfect cu cartea lui, „Oraşul cu un singur locuitor”, în care un mare profesor al lui din Franţa spunea că pisicile sunt singurele animale care au personalitate.

Pisica

– Ai un atelier nou, în plin centrul Bucureştiului. Cum ai reuşit?

– Mulţumesc pentru asta Bibliotecii Metropolitane. Pentru mine, ca grafician, unul dintre cele mai rele lucruri este dispariţia atelierului de gravură, în condiţiile în care facultatea continuă să formeze graficieni. Eu cred în gravur, care poate circula uşor, spre deosebire de pictură, care nevoie de măsuri speciale de securitate, sau de sculptură, al cărei transport costă enorm. S-a şi demonstrat capacitatea de comunicare a gravurii prin expoziţiile artiştilor unguri, sau din alte ţări, pe care le-am organizat fie la Kalinderu, fie la Galeria Fundaţiei pentru Ştiinţă şi Artă. Pentru că gravorii nu mai au unde să imprime, am vorbit cu directorul general al Bibliotecii, Florin Rotaru, şi presele pe care le am eu – două pentru acvaforte şi tinta, una de litografie şi o masă de serigrafie – vor servi la organizarea, în sediul din Cristian Tell, a unui „Atelier de Gravură al Bucureşcilor”. Va fi organizat pe lângă asociaţia pe care o facem cu gravorii din celelalte ţări. În felul acesta am şi eu un spaţiu în care pot crea. Mă bucur pentru că am întâlnit aici nişte oameni nemaipomeniţi, ne simţim alături în domeniul cărţilor şi ne ajutăm reciproc.

Scena cu Nichita Stanescu

– Din această Asociaţie a Gravorilor fac parte artiştii străini pe care i-ai invitat să expună la Bucureşti?

– Da. Fiecare dintre componentele acestei Asociaţii a Gravorilor – Finlanda, Danemarca, Franţa, Ungaria, Germania – are un atelier de gravură şi o sală de expoziţii. Este modalitatea de a circula în lume cu lucrările nostre. Şi fiecare ţară, atunci când expoziţia este organizată acolo, este obligată să aibă rame şi să tipărească catalogul. Şi aici sunt ajutat de acelaşi prieten. Nu vreau să expunem, aşa cum am văzut în multe locuri, gravuri bătute în cuie. Asta faci când eşti foarte bogat. Când ştii că eşti sărac, trebuie să te prezinţi în mod civilizat, într-un „costum de haine”. Boemia merge la 20 de ani. După 50 n-o mai poţi afişa. Trebuie să ai o anumită prestanţă. Am strâns o colecţie bună de rame. Există şi cataloagele expoziţiilor. E drept, am cam început să obosesc, pentru că e foarte uşor să aduni oameni, dar e foarte greu să-i chemi la muncă. Din fericire, mulţi studenţi de-ai mei vin şi mă ajută. Mai ales Botond, care e aproape un globtrotter, care munceşte cu pasiune în sărăcia pe care o duce. Şi mai sunt Şoşa şi alţii, ajunşi astăzi conferenţiari în facultate, care îmi sunt alături, indiferent de micile şicane pe care poate ni le facem în eternul conflict între generaţii.

Tanara

„Exacerbarea noţiunii de generaţie este aberantă”

– Ca profesor, anul acesta vei avea o serie nouă de studenţi?

– Nu. Apropiindu-mă de 70 de ani pot să mai funcţionez încă un an. N-aş suferi foarte mult dacă n-aş mai fi profesor chiar de anul acesta, pentru că aş lucra mai mult. Mai este şi un alt aspect. Noua generaţie a început să piardă respectul faţă de maeştri. Mulţi au impresia că nerealizările lor sunt provocate de cei mai în vârstă. Este o prostie. Întotdeauna am crezut că exacerbarea noţiunii de generaţie este aberantă. Eşti sau nu eşti artist. Personal, n-am intrat în conflict cu nicio generaţie. Ne-am ajutat unii pe alţii, chiar dacă am avut opinii diferite. Ideea ar fi să predau la ultimul an pe care îl am acum. Nu sunt de acord cu sistemul nou, de trei ani urmaţi de masterat. Se pierde continuitatea, drumul este intrerupt. Şi nu cred nici în posibilitatea obţinerii unui doctorat la 21 sau 22 ani. Nu cred că poţi face, la această vârstă, altceva decât rezumate, compilaţii. Sper că lucrurile se vor mai linişti la acest capitol, mai ales că statul nu mai dă beneficiul de 15%, care mă gândeam că prezenta interes, fiecare trebuie să-şi plătească doctoratul, iar în condiţiile economice de acum… Doctoratul este o încununare a unei meserii. Importanţi pentru desăvârşirea meseriei erau cei cei cinci-şase ani de şcoală. În mod normal, ucenicul trebuie să se poată perfecţiona în interiorul fiecărei etape. Elementele de bază trebuie învăţate. Nu mi se pare că este posibil în actualul sistem. Încep să dispară materii esenţiale, după părerea mea, ca anatomia, perspectiva…

Scena boema cu Nichita Stanescu

– Mai este nevoie de aceste cursuri în arta actuală?

– Acum totul devine artă conceptuală şi ajungem la o ruptură între mână, ochi şi cap. Artistul poate concepe mai mult decât poate realiza. De altfel, asta se vede şi în arta occidentală, iar noi ne grăbim să le semănăm, crezând că ei au nevoie de noi şi că aşa vom ajunge mari. Cred într-o meserie bine stăpânită şi, dacă Dumnezeu îţi dă talent şi intuiţie în proporţie de 1%, te poţi ridica la un nivel foarte înalt. Îl am în gând tot timpul pe Brâncuşi, care era în primul rând un meseriaş, lucru vizibil de la ramele pe care le făcea la Şcoala de Arte şi Meserii la ecorşeul de la facultate, o capodoperă de probă anatomică, dar depăşind anatomia, apropiindu-se de planşele realizate în atelierul unui Tizian, de exemplu. Din păcate, acum se sar etape şi ajungem la vorba multor cumpărători, care spun „aşa artă pot să fac şi eu acasă”. Toate acestea mi se par o defulare a propriilor frustrări, întrucât şi criticii, şi artiştii îşi pierd respectul faţă de ei înşişi şi cred că o operă de artă se poate face cu o mare uşurinţă.

Sfantul Gheorghe

– Ce-ţi aminteşti de când erai nu profesor, ci ucenic?

– Multe. În primul rând, îmi amintesc un desen al lui Vasile Kazar, pe care l-am văzut în vitrina unui rămar. Nu ştiam atunci cine este Kazar. Era o femeie din Maramureş, care împingea două pahare ce păreau să iasă prin fereastră ca şi cum mi-ar fi oferite, în timp ce nuntaşii fugeau în partea opusă. Era un racoursiu nemaipomenit. M-a fascinat. Încă nu eram student. Când am intrat în facultate, am vrut de la început să fac grafică, dar mă uitam şi la pictură, la clasa lui Baba, unde erau atunci Mavrodin şi alţi studenţi pe care îi admiram. Ei erau mai mari şi erau destul de răi. Erau „domni” faţă de noi, cei din primul an. Aşteptam să plece la cantină şi intram în atelier să vedem ce-au mai făcut. Acelaşi lucru îl făceam şi la anii mai mari de la grafică, cum era clasa profesorului State. Asta făcea parte din adevărata şcoală. Încercam să ne imaginăm ce caută ei. Mai târziu mulţi mi-au devenit prieteni. Am avut noroc şi cu profesorul Eugen Schileru, pe care îl iubeam toţi. Mie mi-a făcut rost de un permis ca să pot merge la Biblioteca Academiei ca să citesc „Estetica” lui Tudor Vianu. Erau profesori care n-aveau voie să vorbească, dar, dacă vedeau că eşti interesat de cultură, te ajutau, chiar cu riscul de a suporta consecinţele. Era o perioadă foarte proastă. Eu am intrat în facultate în 1959. Cu un an înainte fuseseră exmatriculaţi o serie de studenţi, ca Mara şi Krijanovsky. A existat şi un caz de student bătut în închisoare până a murit. De altfel, şi Eugen Schileru era când primit, când dat afară din şcoală şi a rămas lector toată viaţă, deşi era o somitate. Noroc am avut şi cu profesorul Kazar, şi cu Stelian Panţu… Erau oameni dedicaţi meseriei de profesor.

– Şi atmosfera studenţească?

– Nu m-a interesat foarte mult atmosfera, deşi eram într-un fel oaia neagră. Întotdeauna, poate pentru că eram mai infantil, făceam ceva blamabil. Încă din liceu. În ziua în care m-au făcut membru UTC, la ieşirea din sală mi-am pierdut carnetul. Am primit sancţiune, m-am dus să scriu carnete pentru alţii şi până la sfârşitul şcolii mi-au ridicat-o. În primul an de facultate am primit bursă: 227 de lei. 200 îi dădeam mamei, a cărei leafă era de 300 de lei, şi 27 îi păstram să-mi cumpăr cărţi. O carte costa 3 lei. Mi-aduc aminte că atât am dat pe primul volum din Molière, apărut în colecţia „Clasicii Literaturii Universale”. A venit o tovarăşă, care avea vreo 45 de ani şi intrase la secţia de muncitori, care număra cam 20 de locuri pentru care nu se dădea concurs, şi mi-a cerut să fac abonament la „Scânteia Tineretului”. Am refuzat. Nici nu-l citeam şi nici nu voiam să-i dau toţi banii mei de buzunar. Era gata să fiu dat afară. Noroc cu un coleg de clasă, Ion Donca, care a propus să mi se dea vot de blam cu avertisment. Dar după doi ani am mai luat nu vot de blam, nici nu mai ştiu pentru ce. Nu făceam de fapt nimic, dar probabil aveam gura mai mare.

„Am avut întotdeauna moroc”

– Citeai mult?

– Da. Am citit şi foarte multe cărţi proaste. Dar mi-a prins bine. Am citit „Bătălie în marş” de Galina Nikolaevna, „Drum fără pulbere” al lui Petru Dumitriu. Dar şi cărţile proaste îţi pot arăta ce nu e bine. Am descoperit apoi literatura bună sovietică, care începuse să apară la Editura Meridiane, în colecţia „Globus”. Făceam coperte şi mi se trimiteau cărţile. Aşa am citit Iuri Oleşa, Babel… Apoi am descoperit ce au păţit unii dintre aceşti scriitori pentru că şi-au scris cărţile cu onestitate. Şi, desigur, baza au format-o Gogol, Lev Tolstoi, Dostoievski, Lermontov… Mulţi studenţi nici măcar nu ştiu cine au fost unii dintre ei. S-a creat un fel de idiosincrazie, altfel decât cea pe care o aveam noi pentru limba rusă, pe care o asociam trupelor sovietice din ţară.

– Cum te-ai hotărât pentru artele plastice?

– Am avut un prieten foarte bun Andrei Ostufiev, care acum trăieşte la Paris. Tatăl lui era prinţ din Caucaz. Îşi furase nevasta. La revoluţie a intrat în gărzile albe, iar când au pierdut războiul, şi-a luat nevasta şi a venit în România. Făceau amândoi traduceri. Andrei, care era cu doi ani mai mare decât mine, s-a hotărât pentru Arhitectură. Am vrut să merg şi eu tot acolo. Am început să mă pregătesc. Admirasem nişte acurele ale lui, făcute la mare, pentru că atunci se dădea şi probă de artă la Arhitectură. Asta ştiam să fac. Am început să lucrez după ghips, să haşurez… La un moment dat, încercând să fac o planşă tehnică, mi-am dat seama că în timp de el putea desena o elipsă dintr-o singură mişcare, eu nu reuşeam să fac decât un semicerc, nu puteam să mă şi întorc. Atunci m-am hotărât să dau la arte. Tată lui, care era mare cât un urs, mi-a spus „ce să cauţi la Arte, acolo se duc oameni de 40 de ani. N-o să intri”. Nu l-am ascultat. E drept că munceam foarte mult. Desenam în Piaţa 1 Mai câte şase ore pe zi. În ultimul an de liceu au venit Popescu-Negreni şi încă un profesor, în căutare de talente. M-am dus şi eu cu mapa mea de desene. Profesorul de franceză mi-a spus că s-au mirat, spunând că nici studenţii nu lucrau atât.

– Prietenii tăi aparţin nu numai lumii artelor vizuale, dar şi celei literare. Este rezultatul ilustraţiilor tale de carte?

– Dacă mă gândesc, am avut întotdeauna noroc. Când eram în clasa a V-a sau a VI-a, am jucat în filmul „Ora H”, regizat de Andrei Blaier. Alt copil era Vaeni. Şi toată viaţa norocul m-a urmărit. Tata murise când eu aveam un an şi jumătate, mama n-avea relaţii în lumea artistică. Iar eu am ajuns să cunosc acum pe toţi istoricii mari, să cunosc mari scriitori, de la Philippide şi Zaharia Stancu, la care am fost acasă şi m-a onorat ca pe un om mare, la Nichita Stănescu, Breban, Fănuş Neagu, Tudor George… Cum altfel să-mi explic faptul că venind de unde veneam am reuşit să comunic cu toţi aceşti oameni, să mă fac iubit de ei? Mai ales că nu mă consider o inteligenţă. Probabil mă respectau ca artist. Nichita Stănescu, când a urcat în atelierul meu din podul din Berthelot şi mi-a văzut desenele, s-a oferit imediat să-mi deschidă o expoziţie. Dar nu vreau să fac expoziţia, i-am răspuns. Şi eram sincer, doadă că nici n-am deschis până în 2008. Atunci m-au prezentat Dan Hăulică şi Eugen Simion. Cu Hăulică nu avusesem niciodată tangenţe când lucra la „Secolul XX”, iar Eugen Simion nu intra în sfera mea de comunicare, ca şi Breban. Ei erau mai doctorali. Eu eram obişnuit cu Nichita, cu Fănuş, cu Pituţ, cu cei mai „zurbagii”. Costumele lor mă inhibau. Erau marii profesori. Pe Eugen Simion îl vedeam ca pe Vianu. Cum puteai să te atingi de Vianu? Îl salutai şi plecai să-ţi bei berea liniştit la cârciumă. Nu stăteai cu el la masă. Acum există o mare iubire între mine şi Eugen Simion, mai ales că avem împreună realizarea fantastică a manuscriselor eminesciene. Am descoperit că răceala lui era un fel de sistem de apărare, ca şi la Breban. Un fel de platoşă. În tinereţe nu puteam pricepe asta. Acum, tot nu mă îmbrac în costum, dar îmi plac costumele lor.

– Cum trăiesc doi artişti în aceeaşi casă?

– Foarte bine. Eu sunt mai zurbagiu, Anna are grijă de tot. Mă ajută foarte mult. Dacă nu era ea, nu terminam albumul din 2008. A trebuit să imprim mult. Numai cele 11 cărţi cu Nichita, pe hârtie de 4 metri, serografierea poeziei pe o parte, imprimarea lemnului… A fost o muncă imensă. De altfel m-am şi îmbolnăvit. Am crezut că am gută, până când medicul a descoperit că era o intoxicaţie cu plumb de la cerneala tipografică.

„Identitatea naţională nu se creează prin imagini folclorizante”

– Poate un artist să trăiască numai din creaţie?

– Nu numai că nu poate, cu excepţia unor artişti care fac artă monumentală, dar eu nici nu mi-am pus problema. Este şi unul dintre motivele pentru care nu vând. Simt că mă umilesc cerând un preţ, pentru o lucrare pe care am făcut-o pentru plăcerea mea. Nici nu ştiu ce preţ aş putea cere. Am avut întotdeauna un slujbă. Din 1965 am fost profesor, întâi la liceu, apoi m-au coborât la şcoala generală şi era gata-gata să ajung la grădiniţă, pentru că nu mai existau ore de desen. Apoi am intrat la Editura „Sport-Turism”, cu jumătate de normă. În 1989 am dat concurs şi am devenit profesor la Academia de Artă. Am aproape 40 de ani de muncă, dar învăţământul mi-a plăcut, iar munca la editură, unde stăteam şi citeam toată ziua, mi se potrivea de minune. Sigur, sunt mulţi care încearcă să trăiască din creaţia lor. Dar, şi aici, se pune problema relaţiilor, compromisurilor… Se vorbeşte atât de mult despre Sabin Bălaşa sau Piliuţă, care, dacă stai să te gândeşti, n-au făcut decât două tablouri cu Ceauşescu. Dar sunt atâtea tablouri proaste cu el! Şi Rafael a făcut un portret Papei, care este cunoscut, în timp ce nimeni nu mai ştie ce Papă era. Unii făceau artă abstractă pe de-o parte, pe de alta făceau nişte kitsch-uri pentru bani. Această dedublare se simte în opera artistului. N-am văzut artist bun care să facă rabat la calitate. N-au făcut-o mari artişti ca Baba şi Costică Baciu, de exemplu.

– Ce părere ai despre mult disputata problemă a drepturilor de autor?

– Lumea politică ar trebui să stimuleze imaginea naţională, ce trebuie să-şi găsească locul într-o lume globalizată. Identitatea naţională nu se creează prin imagini folclorizante, ci prin aportul sisific al creatorilor de valori autohtoni. Ideea că se poate umple bugetul naţional impozitând orice act de creaţie (care oricum este impozitat) este o inepţie. În orice ţară civilizată, cheltuielile necesare procesului intelectual şi creator sunt scăzute din impozitul anual. La noi se vede cu uşurinţă că politicul nu înţelege ce înseamnă munca intelectuală şi de creaţie. Statul român a câştigat de pe urma volumului de poezii ale lui Eminescu, poetul supravieţuind din munca efectuată zi de zi ca bibliotecar, redactor… La fel şi Creangă, şi Bacovia, şi întreaga elită a culturii româneşti. Ştiu guvernanţii că scriitori mari sunt plătiţi, ca drept de autor, cu 30 de cărţi?

„Cred că am reuşit să blochez impactul necazurilor”

– Poţi să identifici cel mai fericit moment din existenţa ta?

– Cred că toate au fost fericite. Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut noroc. Poate în spatele meu au fost şi tata, şi bunica… Am fost apărat de ceva.

– De ce ai amintit-o pe bunica?

– Ea fost febleţea mea. Avea o putere de muncă şi un spirit de sacrificiu extraordinare. Ca şi mama de altfel. Amândouă au rămas văduve de tinere şi nu le-a mai interesat nimic în afară de casă, de copil, de meseria lor. Au trăit vremuri grele. Dacă ar fi vrut să facă politică, mama ar fi putut pentru că avea origine „sănătoasă”. Bunica era văduvă din Primul Război Mondial. Bunicul fusese ţăran şi a murit la 18 ani. Dar tata îi spusese că trebuie să-şi vadă de profesie şi de cratiţă. Şi ea l-a ascultat întotdeauna. Când am hotărât să devin profesor la facultate mi-a spus „Ei, nu te duce, acolo sunt toţi gomoşi”. Bine că n-am ascultat-o, că acum nu aveam din ce să trăiesc. Puteam să rămân la editură, dar câte edituri mai sunt? N-am crezut că după revoluţie vom coborî la nivelul actual şi nu ne vom ridica la nivelul marilor intelectuali. Nivelul intelectual al celor mai mulţi tineri mă sperie. Stau cu studenţii mei şi constat că nu ştiu cine este Dostoievski. Nu mai citesc. E adevărat, poate au alte informaţii, dar… nu ştiu. Mi-e chiar puţin frică. Cred că are loc o ruptură de sfere de interes. Şi din acest motiv nu vreau să fac expoziţii. Mă uit şi la fiul meu. Urmăreşte nişte filme după care pe mine mă apucă groaza. Desenele animate sunt monstruoase. Şi eu am un desen destul de expresionism, dar fără grotescul măştii. Sunt îngrozitoare şi, mai ales, lipsite de palsticitate.

– Ce loc ocupă căminul în viaţa unui artist?

– Depinde. Este acum o invazie de femei-creator. N-o spun pentru că sunt misogin. Este valabil şi pentru poezie, şi pentru pictură. Dar viaţa de artist e foarte complicată şi cere sacrificii. Soţia mea, Anna, este un profesionist extraordinar, dar copilul, casa, eu îi mâncăm timpul. Femeia are responsabilitate, bărbatul este mai iresponsabil. Din acest motiv arta este grea pentru o femeie. Uneori trebuie să renunţe la unele realizări profesionale în favoarea obligaţiilor pe care şi le-a asumat faţă de familie. E dureros, dar e o realitate.

– Dacă toate momentele vieţii tale au fost fericite, înseamnă că niciunul n-a fost nefericit?

– Cred că singura nefericire reală este lipsa sănătăţii, care nu te lasă să munceşti. Orice abatere de la profesia ta este o nefericire. Mi-amintesc, de exemplu, că într-un an am trimis lucrări la Bienala de Veneţia şi am primit o bursă de un an în Oraşul Dogilor de la Smithsonian Institut. Nu ştiam nimic. Într-o zi a venit o maşină a ambasadei americane în faţa blocului meu din Pajura. Era înainte de invadarea Cehiei. „Dumneata de ce nu pleci la bursă?”, m-a întrebat cel de la ambasadă. La care bursă, l-am întrebat. „Du-te la Ministerul Culturii şi interesează-te!” M-am dus la minister şi m-au întrebat: „De unde ştii?” Păi, a venit o maşină, cu steguleţul american la mine… „A, nu e o bursă de un an, e numai de trei sferturi de an”. Bine, am răspuns. Mi-au dat o hârtie şi mi-au spus să revin. Când m-am dus din nou, cele trei sferturi deveniseră o jumătate de an, apoi numai o lună şi până la urmă, n-am primit-o nici pe aia. Poate dacă puteam pleca, existenţa mea de artist ar fi avut alt curs. Dar nu am resimţit-o ca pe o nefericire. Poate că întotdeuna am reuşit să blochez impactul necazurilor.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.