Lui Gabriel Liiceanu nu-i plac decît textele „porno” publicate la „Humanitas”

În ultimul număr al revistei „22”, Gabriel Liiceanu explică de ce şi-a dat demisia din Uniunea Scriitorilor. El nu vrea să fie coleg cu cei 2.600 de scriitori înscrişi în USR şi dă exemple cu pasaje vulgare sau pornografice din cărţile unor tineri, uitînd că la „Humanitas” a publicat volume cu texte porno mult mai „hard”!

Cei care am crezut că Gabriel Liiceanu şi-a dat demisia din USR din cauza Legii timbrului literar trebuie să recunoaştem că ne-am înşelat. În amplul articol publicat în revista condusă de Andreea Pora, filosoful lămureşte în cinci puncte adevăratele motive pentru care nu mai vrea să facă parte din Uniunea condusă de Nicolae Manolescu.

Liiceanu crede că sînt prea mulţi scriitori în România

Punctul 1. Primul argument al demisiei îl reprezintă numărul prea mare de scriitori înregistraţi la USR, din moment ce jumătate din populaţia Româniee este analfabetă şi nu citeşte: „Mi-am dat așadar demisia din Uniunea Scriitorilor pentru că întreține o uriașă ipocrizie: pe o piață culturală care duce lipsă de cititori – circa 50% din populația României nu citește nici o carte, iar numărul cititorilor (persoane care citesc minimum șase cărți pe an) nu depășește 1,2 milioane –, ea s-a transformat dintr-o breaslă sau castă într-un sindicat de mase cu 2600 de membri… Deranjează asta pe cineva? Păi deranjează, în măsura în care Uniunea Scriitorilor se edifică astfel pe premise false și termină prin a deveni ea însăși o construcție falsă. Asta înseamnă că Uniunea Scriitorilor, dintr-o organizație care ar trebui să cultive și ocrotească talentele, a devenit una în care sunt promovate cu sârg (unii zic că din motive clientelare) impostura și veleitatea”.

Gabriel Liiceanu sugerează să se revină la numărul de 155 de scriitori, aşa cum erau înregistraţi în anii 1926-1932 la Societatea Scriitorilor Români condusă de Liviu Rebreanu. Finalul acestui argument este şi un atac la adresa actualului preşedinte al USR, Nicolae Manolescu, aflat ilegal la al treilea mandat: „Însă pesemne că un număr atât de mic de scriitori nu și-ar mai alege, ca acum, un președinte pe viață”!

Liiceanu: „Uniunea Scriitorilor vehiculează imaginea vulgară, ruptă din propaganda sovietică a anilor ᾿50”

Punctul 2. Gabriel Liiceanu este revoltat că trebuie să vireze anual către USR suma de 50-60.000 de euro pentru timbrul literar: „Mi-am dat demisia din Uniunea Scriitorilor pentru că, în calitatea mea de editor, potrivit unei legi moșite în culisele CPUN-ului în 1990 de către președinți de uniuni cu merite revoluționare, și născută apoi, prin lobby țintit, ca lege a timbrului literar în 1994 (lege anacronică și fără pereche pe lume), sunt obligat lună de lună să colectez și să plătesc către Uniune 2% din valoarea cărții de beletristică… Această sumă, care se ridică în cazul lui Humanitas la 50-60.000 de euro pe an”.

În principiu, Liiceanu are dreptate. E nedrept ca USR, o asociaţie care cuprinde doar o parte dintre autorii de carte din România, să încaseze un procent din toate apariţiile editoriale, nu numai din cele de beletristică, ci şi din cea ştiinţifică, didactică, ori de divertisment, aparţinînd atît autorilor români, cît şi străini! În privinţa acestora, USR ar vrea să încaseze 2% din valoarea de piaţă, în timp ce mulţi dintre autori sau traducători îşi publică volumele în regie proprie, nu încasează drepturi de autor şi nu ştiu dacă îşi vor recupera vreodată cheltuielile! De asemenea, USR încasează acel procent fără să fie interesată de greutăţile unei edituri pentru publicarea sau difuzarea unei cărţi, costuri pe care editorii trebuie să le suporte asumîndu-şi riscurile unor credite şi cheltuieli uriaşe!

Gabriel Liiceanu uită însă că, tot în baza unui Decret al FSN din 1990, a fost împroprietărit cu tot patrimoniul Editurii Politice, fosta editură a PCR, care avea atunci spaţiile de la Casa Scânteii, uriaşul stoc de hîrtie şi mulţi bani în cont!

Pentru aducerea aminte, republicăm mai jos documentul prin care Gabriel Liiceanu a devenit primul proprietar privat de după Revoluţie, printr-un document semnat de prietenul său Andrei Pleşu în 20 februarie 1990, în calitate de ministru al Culturii sub primul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu:

În aceste condiţii, nu Gabriel Liiceanu ar trebui să se plîngă primul că plăteşte Uniunii Scriitorilor cîteva zeci de mii de euro, mai ales că, de-a lungul anilor, a obţinut numeroase premii şi distincţii din partea acestei asociaţii, iar cărţile editate la Editura Humanitas au fost promovate de USR la nenumărate Tîrguri internaţionale, beneficiind şi de sprijinul Institutului Cultural Român, în organizarea căruia USR a avut totdeauna un rol important!

Dar cel mai important lucru care ar fi trebui să-l îndemne pe Liiceanu la prudenţă este faptul că, de mulţi ani, el primeşte lunar de la USR 500 de euro ca indemnizaţie de merit, pe care, acum, la demisie, ar trebui să-i returneze integral, mai ales că acoperă, probabil, vreo 50.000 de euro, adică tot atîta cît redirecţionează într-un an Editura Humanitas pentru timbrul literar!

Punctele 3 şi 4. Gabriel Liiceanu mai este deranjat şi de „nimbul de aroganță nemăsurată care însoțește comportamentul câtorva dintre membrii actualului staf al Uniunii”, şi nu a putut să treacă peste „caracterul jignitor al declarațiilor lor”, peste „psihologia de ştabi căzuți din poala vechilor structuri instituționale și cea a sforăriilor de culise, peste generalizările falacioase, peste grave calomnii”, în spatele cărora „se ascund în fapt vanități, interese meschine și complexe neostoite de putere”.

Liiceanu face un adevărat Rechizitoriu actualei conduceri a USR, despre care spune că „propagă o mentalitate izvorâtă din cea mai pură mentalitate comunistă despre întreprinzătorii privați”, a cărei ideologie este „ruptă din propaganda sovietică a anilor ᾿50, a „capitalistului rapace”! Trimiterea este cît se poate de clară la faptul că Nicolae Manolescu, alături de Eugen Simion, au semnat în anii ’50 texte de propagandă în revista kominternistă „Lupta de clasă”!

Lui Liiceanu îi plac doar pornografiile publicate la Editura Humanitas

Punctul 5. Din păcate, Gabriel Liiceanu, în această justificare a demisiei sale, nu se limitează la expunerea motivelor care l-au determinat să facă acest gest curajos, ci extinde articolul său prin criticarea unor cărţi scrise de unii membri ai USR, pe care-i atacă pe considerente estetice, cu toate că priceperea sa în acest domeniu nu-l recomandă să rişte.

Liiceanu se arată oripilat, între altele, de o poezie scrisă de Mădălin Roşioru şi de un roman al lui Liviu Andrei. Pe Mădălin Roşioru îl crede, probabil, vreun puştan cu ifose poetice, fără să ştie că omul este doctor în filologie şi unul dintre traducătorii cei mai prolifici! Nici despre Liviu Andrei nu ştie prea multe, nici că romanul „Gayzer”, din care citează, face parte dintr-o trilogie intitulată „Ofiţerii şi talentaţii”!

În linii mari, aş putea să spun că sînt foarte aproape de aprecierile critice ale lui Liiceanu, numai că nu dumnealui trebuia să strîmbe din nas! Şi, iată de ce.

În acest adevărat Manifest al demisiei sale, Gabriel Liiceanu atacă foarte dur stilul frust al poeziei lui Mădălin Roşioru, care foloseşte cuvinte scîrboase, fără a avea vreo justificare estetică. Formulările, desigur, nu fac parte din limbajul poetic, ci încearcă să exprime un spirit de frondă faţă de cuvintele convenţionale ale poeziei.

Repetăm, Liiceanu are dreptate cînd se revoltă faţă de impregnarea unui text ce se vrea poetic cu astfel de găselniţe şocante, al căror singur rost pare a fi doar obţinerea unor efecte redundante, menite să descrie un limbaj din realitatea imediată.

Numai că acelaşi Gabriel Liiceanu nu a protestat atunci cînd, chiar la editura sa, a fost predat manuscrisul cărţii „POETICE” al lui Horia Roman Patapievici, în care întîlnim aceleaşi expresii şocante! A publicat cartea lui Patapievici, ba, chiar, a lăudat-o în repetate rînduri.

În cartea lui Patapievici, cuvintele scîrboase nu mai sînt doar formule lingvistice şocante, ci sînt adresate poporului român. Lui Liiceanu nu i-a mai mirosit urît pe la nas în faţa acestor pagini oripilante!

Al doilea exemplu pe care-l oferă Gabriel Liiceanu pentru a-şi arăta nemulţumirea faţă de apartenenţa lui la USR alături de scriitori prea mici este Liviu Andrei, un romancier pentru care nu mai este nici o diferenţă între cuvinte, toate cerîndu-şi dreptul la existenţă.

Şi în acest caz am putea să-i dăm dreptate lui Liiceanu în faţa textului citat, presărat deseori cu cuvinte scîrboase, preluate, de asemenea, din vorbirea de stradă, în tentativa de a obţine efecte lingvistice prin care realitatea să apară mai nudă decît în romanele convenţionale.

Numai că acelaşi Gabriel Liiceanu, la editura Humanitas, care-i aparţine, a publicat romanul „ORBITOR” al lui Mircea Cărtărescu, care conţine un limbaj mult mai vulgar, fără nici o perdea care să-l îndulcească! Mai mult, personajele lui Cărtărescu nu-şi limitează expresiile scabroase la dialogul de cartier, ci extinde conţinutul său pînă cînd vulgarităţile ating personalităţi încoronate ale lumii, cum este regina Angliei, care nu sînt sigur că va gusta aceste expresii.

Totuşi, Gabriel Liiceanu consideră potrivite potrivite toate aceste expresii vulgare şi a publicat trilogia lui Cărtărescu, în schimb se revoltă faţă de acelaşi timp de limbaj cînd se referă la trilogia lui Liviu Andrei!
Măsura aceasta dublă pe care o aplică Gabriel Liiceanu în faţa unor cărţi scrise, pe de o parte, de apropiaţii lui şi, pe de altă parte, de ceilalţi scriitori din USR trădează alte intenţii, ca şi cum ar dori ca Uniunea Scriitorilor să-i cuprindă doar pe prietenii lui!

Cu alte cuvinte, publicarea motivării demisiei lui Gabriel Liiceanu, prin extinderea adevăratelor resorturi ce au determinat-o (timbrul literar, folosirea banilor încasaţi de USR etc), ne duce cu gîndul la alte planuri, scoase la iveală şi cu alte ocazii, prin care Liiceanu îşi manifestă dorinţa de a domina viaţa literară, considerîndu-se, probabil, deasupra tuturor, cu toate că opera sa cuprinde un jurnal, un roman autobiografic, cîteva panseuri filosofice şi o lungă scrisoare către un securist! Tentaţia de a impune în spaţiul public doar nişte învăţăcei de-ai lui s-a văzut şi atunci cînd a inventat un eminescolog de ocazie, în persoana lui Cătălin Cioabă (cu care a tradus cîteva lucrări ale lui Heidegger), care a fost dovedit plagiator în cele două cărţi editate la Humanitas!

Putem spune, aşadar, că demisia lui Liiceanu din USR nu este generată doar de Legea timbrului literar, ci şi de eşecul dumnealui în proiectul prin care dorea să fie liderul scriitorilor români, care vine după alt eşec, acela de a fi liderul societăţii civile. După prăbuşirea regimului Băsescu, pe care l-a susţinut din toată inima, Liiceanu se întoarce acum la ambiţiile sale mai vechi şi, după cum se vede, uşa întredeschisă s-a închis.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.