„Mediocrităţile se asociază şi pun mâna pe putere”

În prima parte a lunii august, lucrările lui Victor Ciobanu au fost expuse la Sala Theodor Pallady de la Biblioteca Academiei Române. Invitaţia în atelierul său a venit în stilul pe care te aştepţi de la un artist cunoscut pentru evitarea strategiilor boeme pe care clişeele le asociază cu artiştii: „Ne vedem la 9.00. Nu aş vrea să vă spun o oră care să vă şocheze”.

În faţa supermarketului din Piaţa Kogălniceanu, la ora fixată, pictorul aproape că se scuza: „Eu sunt obişnuit să fiu punctual. De la 30 la 72 de ani am făcut jogging. Este un control asupra organismului absolut spectaculos. Am ajuns la 76 de ani relativ sănătos fără să-mi fac un program din a reclama situaţiile nefericite prin care am fost obligat să trec. A trecut timpul şi nu stai să te gândeşti la toate astea. Cred că omul face cultură pentru un motiv pe care pe parcurs îl uită Dispreţuieşte oamenii. Eu expun, mă enervez dacă îmi solicită cineva să fac altceva. Am stat dimineaţa aici, de la 8.00 la 3.00 şi de la 3.00 la 11.00 noaptea, la ziare. Am făcut mişcare, nu am boli declarate, nu trăiesc sub un diagnostic”.

„Publicul nu e pregătit pentru experienţele tale”

Înconjurat de lucrările depozitate peste tot, atelierul lui Victor Ciobanu îţi dă impresia de spaţiu respirator. Și artistul care de un deceniu îşi împarte timpul între Bucureşti şi California îşi asumă acest moment de relaxare: „La Academia Română, expoziţia mea a fost între un eveniment Luchian şi unul Antim Ivireanul. Nu trebuie căzut într-un tragic. Nu prea suntem conştienţi că din 1945 avem cea mai lungă perioadă de pace aici. Noi trăim cu impresia că aşa a fost mereu. Eu nu pot să mă plâng, am vândut mai mult decât Van Gogh. Nu am pictat niciodată pentru vreo expoziţie declarată. Pentru expoziţia de la Biblioteca Academiei am selecţionat 40-50 de lucrări din vreo sută. Nu ştiu de unde vin semnele. Asta nu înseamnă că nu cunosc tot ce s-a făcut în artă. Nu folosesc materialul pentru spectaculosul lui. Semnele se formează în mod misterios prin nişte manevre care, de fapt, sunt obişnuite”.

În cei mai bine de 45 de ani de când a început să expună tablourile sale au fost văzute de la Praga în Chile, din Israel în Statele Unite. Traseul său însă a rămas concentrat asupra propriei arte: „Astăzi s-au creat fenomene extraordinare în comunicare. Au depăşit nivelul de asimilare al omului. După ce am desenat 10 ore pe zi timp de şase ani cu vacanţe în care nu pierdeam şirul muncii, m-am lovit de lucruri ciudate. Începi să înţelegi motivele pe care le ai, dar rămâi foarte departe de model. Te apuci de artă pentru că vezi nişte imagini şi s-ar putea să te intereseze. Dar trebuie să te faci vizibil şi pe tine. S-ar putea întâmpla să ştii foarte multe şi să nu ai posibilităţi autonome. După ce te foloseşti de linia care stă pe modelul real începi să vezi privind şi alte lucrări că linia se desprinde şi trăieşte ca limbaj autonom. Ca şi culoarea, linia are valoare în sine fără să reprezinte ceva real. E un fenomen pe care doar atunci când te ocupi de artă îl poţi distinge.
Publicul nu e pregătit pentru experienţele tale şi are o reţinere pe care trebuie să o priveşti cu tot respectul. E o problemă de reacţie psihologică. Acum 60 de ani apăruse o altă direcţie în care mecanismele economice în care este implicat artistul s-au schimbat. Arta trebuia făcută sub un alt tip de gândire socială. Școlile de artă au pregătit oameni pentru un alt tip de viziune, o viziune care era orientată spre susţinerea unei lumi socialiste, comuniste. A fost o schimbare de atitudine din partea artiştilor care s-au văzut obligaţi. Aveai condiţii de muncă în funcţie de slujirea obiectivelor politico-sociale”.

„Nu ştim să citim, să ne bucurăm sincer de valoarea lucrării”

Chiar şi atunci când vorbim despre cazuri celebre în artă, Victor Ciobanu vede discontinuităţile legate de percepţia publicului. „Românii, în mod general, nu au nici cel mai mic acces la înţelegerea operei lui Brâncuşi, cu atât mai puţin la tipul de lucrare cu viziune arhaică din Cuminţenia Pământului, care nu este specifică, după părerea mea, faimei lui.

Nu e un reproş că nu se înţelege bine, nu cred că majoritatea e lipsită de inteligenţă. Pot să fie binevoitori, să aibă chiar intenţii bune, dar lucrarea se înscrie într-o lungă istorie a cunoaşterii artistice. De ce să cumperi de la un român, lucrarea neputând să fie scoasă din ţară?! Avem nevoie de mai multe informaţii.
În opera lui Brâncuşi această lucrare nu atinge vârful originalităţii. E un mod ciudat de a dărui populaţiei. Poţi să găseşti alte surse de profit. Noi nu ştim să citim, să ne bucurăm sincer de valoarea lucrării. Din experienţa mea, arta plastică cere un timp mai îndelungat de contact cu interesul pentru cunoaştere. Cazul lui Brâncuşi este de protejat pentru că, la fel ca şi la Enescu, vorbim despre valori spirituale. Eu l-am întâlnit pe Petru Comarnescu şi povestea că la instalarea Coloanei fără sfârşit nu a înţeles nimic. Un om deştept, dar încărcătura lui de cunoaştere nu îi permitea să facă saltul. Suntem şi deturnaţi de 50 de ani de mutaţii artificiale ieşite din structura sinceră a personalităţii umane. Comunismul a promovat nişte nulităţi. Nu a fost vorba de nicio viziune. Nu este deloc o surpriză să te întrebe cineva Cine a construit Casa Poporului? Aşa se construia la 1600. Poate să fie construită de Mihai Viteazul”.

Arta, jurnalismul şi muncile zilelor

Cei care au lucrat în presă îl recunosc pe Victor Ciobanu din redacţiile în care s-a ocupat de grafica ziarelor: „Mi-am menţinut economic traseul lucrând în plus alte chestiuni ca să-mi pot continua experienţa. Am fost atent ca domeniul pe care îl abordez să nu interfereze cu ce fac. Să nu strecor lucruri străine, amestecuri de noţiuni plastice. După ce am terminat facultatea ca bursier Andreescu am lucrat 10 ani într-o fabrică, după care am intrat în presă, unde am făcut grafică de ziar. După ’89 a apărut posibilitatea de a face din grafica de ziar un suport pentru texte aliniat după design. Am făcut vreo 30 de publicaţii. Un exerciţiu teribil de bun la care se adaugă bucuria (stânjenită deseori de cei care făceau ziarele clasice de plumb şi care nu aveau o perspectivă asupra felului în care se face o imagine). Fără să mă gândesc la cât ar trebui să primesc pentru ceea ce fac, dădeam ziarului caracterul pe care deseori conţinutul nu îl asigura”.

Traseul pictorului nu a fost mereu la fel de seren: „Eu am trecut prin momente de dificultate în preajma abandonului. Când am venit în Bucureşti după terminarea facultăţii nu aveam nimic. Am trăit în nişte mansarde ca-n Dostoievski. Ajungeam la serviciu la fabrică cu 5 maşini şi mă întorceam la fel. Era o fabrică de mobilier la marginea oraşului şi eu mă ocupam de decoraţiuni. Am fost atârnat în viaţă pe scara autobuzului multă vreme, dorind să fac totuşi ceva. Speranţa pe care o derulam atunci nu părea să se împlinească vreodată.

Cel mai greu moment a fost pentru mine trecerea de la real la abstract. S-a petrecut prin anii ’70. Ieşirea din real se face blocând tot ceea ce ai acumulat până atunci. Nu este un lucru comun. Cel care pictează realist bine pentru piaţa pe care îşi expune lucrările rămâne acolo încurajat şi de partenerii de viaţă profesională. Trebuia să mă asigur că nu mă interesează vânzările ci continuitatea stărilor de presimţire pe care mi le formasem”, îşi aminteşte Victor Ciobanu.

„Elita nu produce, elita conduce”

Între artă şi structurile oficiale, pictorul lasă să se ghicească o tensiune permanentă: „Eu cred că trebuie să studiezi la o academie de artă pentru că ai ocazia să urmăreşti sub coordonări deseori atente tot ce s-a făcut până la impactul tău cu arta. Sunt şi excepţii, dar ele au apărut pentru că s-au schimbat mult lucrurile legate de venituri şi de bani. La sfârşitul secolului XIX, apăreau alte forme de interes pentru viaţă, ieşeau din zona de interes pentru castele şi mitologie şi descopereau imagini din viaţa de zi cu zi. Arta e probabil o necesitate care pleacă de la fenomenul de contemplaţie. Ți se pare grozav că poate cineva să surprindă un adevăr exprimându-l prin semne, prin culoare, prin linie. Dar cred că este nevoie de ani de zile de observaţie. Sunt mii de ani de artă plastică. E o mare posibilitate de a fi calificat să citeşti tot ce este pe lumea asta.

Nu am dorit să fiu modern, fenomenul se produce în mod aproape biologic. La şcoala pe care am făcut-o la Cluj, profesorul nu îţi spunea neapărat din frământările lui. Iar arta e o zonă de frământări, nu neapărat tragice. Pe vremea aceea, profesorul ne preda artă clasică sau, şi mai rău, reprezentarea poporului într-un nou tip de artă. Pe unii asta i-a dus la un statut de viaţă convenabilă. Lucrurile astea te aduc în situaţia de a intra în elita care nu produce. Elita nu produce, elita conduce. Impresionează, dobândeşte rol social de invidiat, dar nu produce. Eu nu am fost în situaţia asta. Am privit cu înţelegere atitudinea neproductivă pe care societatea artistică o avea faţă de lucrările mele. Nu eram achiziţionat, pentru asta ar fi trebuit să fac nişte concesii. Nu am făcut nicio lucrare pentru un scop care să se abată de la interesele mele şi nu am fost achiziţionat. Poate două sau trei lucrări. Am descoperit că în viaţa aceasta am găsit o ocupaţie care mă interesa. Intrând în lumea aceasta, ea a devenit din ce în ce mai profundă pentru mine”.

Din Moscova în California cu escală în Ucraina

Timp de trei ore, Victor Ciobanu a stat la masa din mijlocul atelierului şi a băut din când în când din sticla cu apă minerală. Cu aceeaşi uşurinţă a vorbit despre proiectele pe care le-a avut în timp în alte ţări: „La Moscova am făcut o lucrare, la Kiev am făcut un candelabru pentru doi prieteni. Oameni pe care îi cunoşteam mi-au oferit aceste şanse. Erau nişte acolade pentru bani cu care mi-am putut asigura cursul. Am descoperit că există energii în afara lucrurilor programate. Cu banii câştigaţi acolo am putut să-mi ţin experienţa plastică. Nu a fost apăsarea dramatică a unui sentiment social care era normal să apară, dar cred că faptul social este deseori un sprijin în psihologia celui care nu atinge niveluri de opulenţă în ceea ce face. Trebuie să înveţi să-ţi recunoşti condiţia de ascetism. Meseria mea se face în atelier. Aveam tot timpul la dispoziţie cărţi în care găseam în original tot ceea ce apărea în dezbaterile dintre artişti.

În artă, la nivelul timpului meu, eu trebuie să încerc să fac semne care să nu ţină de nicio şcoală. Lumea s-a internaţionalizat în aşa hal încât aşa ceva devine aproape firesc. Fără să dispreţuiesc, fără să trec pe o poziţie secundară arta românească dintotdeauna pot să folosesc doar termeni comparativi. Nu pot să mă consider un adept al sprijinirii viziunii naţiunii blocând nişte lucruri local. Trebuie să spun că sunt aceleaşi experienţe pe care le-au făcut alţii acum 100 de ani sau pe care le fac acum foarte bine subvenţionaţi şi asistaţi foarte bine social. Nu este simplu nici în America. Oamenii nu cumpără artă nici dacă au sute de mii în bancă. Ceea ce vezi în casele lor este măsura cunoaşterii lor artistice, improvizaţii. Pe litoralul Californiei există foarte multe expoziţii cu delfini. Eu nu pot să mă apuc să desenez delfini. Dar principalul obstacol pentru mine a fost vârsta. Acum 10 ani am ajuns acolo şi m-am şi apucat de engleză. Ca să nu mai fiu surdo-mut. Când urci într-un avion ai satisfacţia că toate limbile sunt egale. Nu vorbeşte nimeni altceva decât engleză”.

Drumul lui Victor Ciobanu până în Statele Unite a fost drumul familiei sale: „Pe vremea comunismului, fratele meu a fugit. Făcea fabrici prin lume. A stat vreo trei ani în Sri Lanka, apoi în Nigeria, e un tip de explorator foarte priceput. Chiar şi acum este consilier pentru o mare firmă de mobilier din Tijuana, el fiind şi mai în vârstă decât mine, adică având 78 de ani. Coordonează eficienţa. După el am început exodul clasic. Nepoţii, care nu şi-au mai luat bilet de întoarcere, a plecat şi fiică-mea şi toţi şi-au cumpărat case. Nu e ceva ce m-a interesat. Au plecat cu ambiţia specifică ţărilor socialiste, aceea că investeşti în copii. Pentru că altă variantă de investiţii nu aveai”.

„Arta e spiritualitate”

Artistul Victor Ciobanu nu şi-a dorit ca arta sa să fie activistă iar intenţiile sale se manifestă dincolo de micile sau marile poveşti politice: „Din punct de vedere artistic pentru mine nu au existat schimbări de sisteme sociale. Am avut onestitatea să nu cred că mă pot transforma cu datele mele de cunoaştere politică într-un adversar al lui Lenin, al lui Stalin, al lui Ceauşescu, al lui Hitler. N-aş fi ştiut să fac ceva pozitiv pentru societate. Când o faci o faci datorită intereselor, nu datorită marii vocaţii patriotice care sfârşeşte lamentabil într-o funcţie pe undeva pe la o organizaţie artistică, o funcţie cu un profit. Cel mai mic şi cel mai nefericit eşti când dispui de destinele altora. Toţi conducătorii uniunii şi-au făcut rost de comenzi, de ateliere, şi-au pregătit existenţa după numire şi au devenit incapabili să răspundă la telefoane. Mediocrităţile se asociază şi pun mâna pe putere. Este evident. Sunt agramaţi. Când un om instruit stă la masă cu ei nu are ce vorbi cu ei. Nici eu nu am avut subiecte de discuţie, dar le-am dobândit prin interesul de identificare spirituală. Arta e spiritualitate. Când dispar popoare, ne chinuim să înţelegem natura poporului după arta care a rămas. Au dispărut Aztecii, au dispărut Hitiţii şi au lăsat artă”.

Coborând pe scara care duce de la atelier la liftul de la ultimul etaj, strada care se întrevedea pe fereastra din hol începea să împrumute logica misterioasă a construcţiilor abstracte din picturile lui Victor Ciobanu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.