Pictorul Virgiliu Parghel: „Am fost fericit că mi-am putut urma pasiunea”

În cocheta Galerie Ana, o selecţie din lucrările ultimilor trei ani semnate de Virgiliu Parghel îţi captează privirea din primul moment. Vârtejul de culoare te atrage parcă în interiorul ei, te poartă în gestul puternic şi febril al artistului, mărturisit de tuşele puternice, frământate ce construiesc, tonic, peisaje, naturi statice şi mai ales păpuşi, vegheate de „Autoportretul” sever al artistului. Un expresionism cromatic, un duct aproape gestualist al penelului, reliefuri ale pastei creează o lume paradoxal tonică, optimistă. Păpuşile poartă în figura lor conferită de pictor bucurie, duioşie şi un zâmbet hâtru nelipsit uneori de ironie.

Născut în Bucovina, absolvent al Liceului de Muzică şi Arte Plastice „Octav Băncilă” din Iaşi şi al Intitutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, la clasa maestrului Corneliu Baba, Virgiliu Parghel s-a remarcat, de-a lungul anilor, prin arta sa suculentă, cu aplecare către aspectele obişnuite ale vieţii, către peisajul rural sau citadin şi către portret, propria imagine servindu-i de multe ori drept model. Pasionat de muzică, fostul soţ al regretatei cântăreţe de jazz Anca Parghel şi-a urmat vocaţia construind o operă puternică, filtrând prin propria trăire moştenirea maestrului căruia îi poartă o dragoste mărturisită cu emoţie.

– Aţi deschis a doua expoziţie la Galeria Ana, în numai doi ani. Ce vă atrage către spaţiul acesta?

– Acum doi ani nu ştiam această galerie. Auzisem că există pe undeva, pe lângă televiziune, o galerie-anticariat. Când am aflat că se află pe Strada Pangrati inima mea a tresărit. Galeria are un perete lipit de atelierul lui Corneliu Baba, care mi-a fost profesor. Am avut onoarea să fiu studentul lui şi, după câteva luni, ne-a invitat la atelier. Era frumos şi emoţionant. Deşi au trecut atâţia ani, nu pot să uit vizitele acelea. Avea o aură pe care toată lumea din jurul lui o simţea. Când am venit prima dată, m-a impresionat în primul rând scara pictată de fosta lui promoţie celebră, cu Ilfoveanu, Câlţia, Mihai Cismaru, Mirel Zamfirescu, Sorin Dumitrescu…

Autoportret printre păpuşi

– În ce direcţie credeţi că v-a marcat cel mai mult maestrul? Privind acum operele dumneavoastră, legătura cu pictura lui Corneliu Baba nu este imediat vizibilă.

– Întâlnirea cu el lăsa amprente în foarte multe feluri. Citind ceea ce scriu foştii lui studenţi, constaţi că fiecare scrie altceva. Pentru fiecare maestrul a găsit modalitatea pedagogică potrivită. Era un bun psiholog şi ştia să ofere fiecăruia loc să se dezvolte. În ce mă priveşte, a fost întâlnirea vieţii mele. Examenul a fost greu, nu am intrat de prima dată. Nici nu ştiam în 1973, când am reuşit, că el va lua o clasă şi habar n-aveam la cine voi fi repartizat. Când am aflat că sunt la clasa lui, mi s-a părut aproape un mister. Am ajuns la concluzia că n-am intrat doi ani la rând pentru că trebuia să aştept să-l am profesor. Am aflat mai târziu, dar n-am verificat, că făcuse chiar o pauză înainte de seria mea. Avusese unele nemulţumiri pe care noi nu le bănuiam atunci. Încăpăţânarea mea de a intra la pictură şi de a nu merge la o altă secţie la care se intra mai uşor, cum era, de exemplu, cea de artă decorativă, s-a dovedit fastă.

– Îi ştiaţi pictura dinainte?

– Făcusem liceul la Iaşi, unde predau foşti elevi ai lui Corneliu Baba sau oameni care-l iubeau, pentru că trecuse pe-acolo. În podul şcolii era un loc în care se spunea că avusese atelier. Eram încă din şcoală impregnat de faima lui. Deşi nesperată, întâlnirea cu el era într-un fel aşteptată. În 1971, cu doi ani înainte să termin liceul, Corneliu Baba a fost invitat de onoare la un Salon de Toamnă, la Iaşi. Pentru că nu aveam loc să intrăm în sală, era un protocol destul de strict, eu şi colegii mei ne-am aliniat la vitrina ei, lipindu-ne nasurile de geam şi aşteptând să se termine cuvântările, să plece televiziunea. Era un bărbat frumos, înalt, cu plete, încă nu arăta bătrân. Întâlnirea efectivă cu el, la atelier, mi-a format conştiinţa de pictor. Avea un fel de a se purta cu studenţii complet diferit de al altor profesori. Îi lăsa să crească, nu-i dădăcea, nu le dădea teme, baremuri fixe, severe. Te lăsa să te ridici şi când vedea că ai reuşit, ţinea să marcheze acest lucru, să-ţi arate că începi să fii pictor. Pe mine m-a evidenţiat în faţa colegilor după o perioadă lungă. A fost către sfârşitul celui de al doilea trimestru al anului întâi şi s-a datorat unui banal caiet de schiţe. Având familie la Suceava, făceam naveta la sfârşit de săptămână. În tren, noaptea, nu dormeam şi desenam: bătrâni, femei cu copii în braţe… Într-o zi, ne-a întrebat cine are caiet de schiţe. Cei mai mulţi colegi nu luaseră în serios recomandarea lui de a purta întotdeauna cu noi un caiet de schiţe. Văzând că insistă şi nimeni nu se prezintă, mi-am făcut curaj şi i l-am dus, spunându-i că nu e cine ştie ce, le-am făcut în tren, în sala de aşteptare a gării… Pornind de la bietele mele schiţe a explicat cât de valoroase sunt căutările proprii. A fost prima dată când m-a încurajat.

„Cred că m-a plăcut şi pentru tăcerile mele”

Virgiliu Parghel (primul din dreapta), studenţii în jurul maestrului Corneliu Baba

– Aţi fost nu numai studentul lui Corneliu Baba, ci şi model.

– Îmi lăsasem barbă, care era roşcată, şi arătam ca un olandez. Mă arăta mereu şi la atelier, zicând: „Uitaţi-vă ce personaj!”. Într-o zi, m-a chemat pe culoar şi mi-a spus: „Vreau să te rog ceva. N-ai vrea să-mi pozezi?”. Eram în al nouălea cer. M-am lăudat la toţi colegii. A trecut o lună, au trecut două, a trecut aproape o jumătate de an şi… nimic. De-acum toţi mă ironizau: „Ei, când pozezi?”. Într-o zi, în iunie, venea la şcoală. Mi-a făcut semn cu mâna, m-am dus la el: „A sosit momentul. Vii să-mi pozezi mâine? La 7 dimineaţa e bine pentru tine?”. Eu m-aş fi dus de seara! Dimineaţă eram în faţa uşii. M-a aşezat într-un jilţ, mi-a dat o haină maronie olandeză, dintr-un fel de catifea bătută, şi a început să deseneze. A făcut apoi şi o panda (un pastel gras), pe care a înrămat-o şi a ţinut-o ani de zile pe un perete în atelier. Eram atât de emoţionat că nici nu puteam vorbi, iar el mă întreba mereu ce părere am, aşa, ca între colegi. Bănuiesc că m-a plăcut şi pentru tăcerile mele. Odată, un colecţionar de la Suceava a ajuns cu chiu cu vai la Corneliu Baba şi m-a recunoscut: „Ăsta-i Parghel, de la noi, de la Suceava! Maestre, vreau să cumpăr lucrarea”. Răspunsul a fost: „N-o dau, este copilul meu”.

– Unde se află acum acest pastel?

– Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el. Postura de model a avut şi o răsplată. Într-o zi m-a întrebat dacă merg cu el până la Gară, la magazinul de culori. Am crezut că vrea să-l ajut, deşi avea maşină cu şofer şi nu prea vedeam ce nevoie are de mine. În magazin a început să ceară o mulţime de cutii cu diferite culori şi un top cu nişte cartoane speciale, pânzate, pe care lucra schiţe, desene, eboşe, făcute special pentru el de un meşter. A cerut să-i fie împachetate la un loc şi la ieşire, m-a îmbrăţişat şi mi-a oferit pachetul. Am rămas stupefiat şi eram atât de emoţioat că nici nu ştiam pe unde calc. Ani de zile, aproape nu-mi venea să lucrez cu culorile de la el. De altfel, era mereu atent cu studenţii lui. Odată a fost în Olanda şi ne-a adus fiecăruia pasteluri grase. Pe acelea le-am consumat până în toamnă, spre bucuria lui, când m-a văzut venind cu o mapă plină de lucrări. La Iaşi se făcea pastel „Ceracolor”. Foştii lui elevi de acolo şi cei care-l cunoscuseră, ca Dimitrie Gavrilean, Liviu Suhar, Mircea Ispir, practicau această tehnică şi ne învăţaseră şi pe noi. E drept, „Ceracolor” erau mai dure. „Panda” îţi dădea impresia că lucrezi în ulei. Rezultatul a fost că mi-a mai dat o cutie, pe care l-am rugat să mi-o semneze, pentru că altfel n-o să mă creadă nimeni că le am de la el. A zâmbit, a luat o carioca şi a semnat-o. Mai am şi acum cutia în atelier. Şi iată că la începutul acestui an, maestrul m-a adus iar lângă vechiul lui atelier.

Admirând florile pe care le va picta

– A fost vreodată nemulţumit de dumneavoastră?

– N-aş spune nemulţumit. Mai curând îngrijorat. M-am însurat de tânăr, încă din studenţie. „Ce-ai să faci”, m-a întrebat. Soţie, copil, ai să te duci la Suceava… Ştii ce, ai grijă să lucrezi. Să te închizi în atelier învârtind de şapte ori cheia”. Toate acestea se văd astăzi în mine. Pictez şi mă gândesc de câte ori merg la atelier la sfatul lui de a sta departe de lume şi aproape de pictură.

„Am fost un copil al dealurilor”

 – Când s-a despărţit pictorul Virgil Parghel de maestru?

– Şcoala de la Iaşi a fost foarte puternică. La 21 de ani, când am intrat în facultate, frecventam pictura de ani de zile. Aveam deja temele mele. Făceam mult peisaj, pentru că acolo profesorii ne-au pus şevaletele în spate şi ne-au trimis să pictăm în plein-air, în tradiţia şcolii româneşti, de la Grigorescu la Balcic. Obişnuinţa de a lucra în natură te schimbă mereu, pentru că pictura ta curge, nu se opreşte într-o reţetă. Încă de tânăr m-am ferit de reţete care uneori te îndepărtează de pictură. De la Corneliu Baba păstrez anumite teme: interioarele, portretele (îmi fac des autoportretul) şi respectul pentru meşteşug şi pentru marii maeştri. Poate că dacă aş fi stat la Bucureşti şi n-ar fi trebuit să plec situaţia ar fi fost alta.

Bărci la Vama Veche

– Aveţi genuri preferate?

– Pe lângă peisaj am practicat tot timpul şi pictura de atelier. Poate pentru generaţia tânără un peisaj realizat în plein-air poate părea desuet. Postmodernii folosesc fotografia, pe care, de altfel, o folosesc şi eu, dar lucrul în natură – fie şi numai câteva şedinţe pe vară – îmi încarcă paleta pentru tot anul. Apoi, vin la atelier şi fac alte genuri.

– Aţi avut o scurtă perioadă abstractă.

– Păstrez în colecţie lucrările acelea şi sunt uimit ce vigoare au şi acum. A fost un moment pe care unii l-au numit de rătăcire, dar care a lăsat urme frumoase. Pot oricând reveni la abstract. Oricând pot „să stric” o lucrare, nu? Arta abstractă este o artă de memorie: memoria structurilor, care există în mintea umană.

– În acelaşi timp, modul dumneavoastră de a pune culoare trădează un mare senzual.

– Mi-aduc aminte de primele lucrări de la Iaşi. Intrarea mea la Liceul de Artă, venit de la Suceava fără nicio pregătire specială, fără relaţii, a fost o întâmplare care mi-a marcat viaţa. Mama, care picta şi ea, m-a trimis la examen cu o trusă de pictură pe care mi-a făcut-o cadou, cu culori scumpe, extrafine. Erau nişte tuburi mici, cu galben de Neapole, cu roşuri, oranjuri cobalturi… Mulţi dintre colegii mei nu aveau asemenea culori. Eu eram răsfăţat. Ştiam ce este cuţitul de paletă de la mama, care picta la o şcoală populară de artă şi m-a luat cu ea pentru că nu avea cu cine să mă lase. Văzusem deci un atelier, ştiam ce înseamnă pictura. Şi, probabil, exista în mine disponibilitatea pentru senzualitatea pastei.

În atelier

– V-aţi simţit vreodată apropiat de expresionism?

– Există o tentă. Nu e un expresionism angoasat, de tip germanic. El vine mai curând din forţa mea interioară. Este o energie care se manifestă în felul de a pune culoarea, de a folosi cuţitul, un fel de gest expresionist.

– Impulsul de a lua calea picturii va venit de la mama dumneavoastră?

– Cred că da. Am stat mereu în preajma ei. Din nefericire, tatăl meu s-a pierdut când aveam 5 ani. Ea m-a lăsat liber. Nu mi-a cerut niciodată să merg într-o direcţie sau alta. Voia numai să fiu sănătos şi să-mi termin şcoala. Am răsplătit-o din punctul acesta de vedere. Dar am văzut-o de mic cum pictează. O copie, o reproducere, uneori ceva după natură… Nu dădeam semne că aş vrea să fac acelaşi lucru. Eram mai degrabă un copil al dealurilor, al arcurilor, al mecanismelor, al războaielor copilăreşti, al aventurii. Pescuitul, bălţile, lacurile, copacii… Abia pe la 12-13 ani, un profesor m-a lăudat pentru abilitatea de a face un portret. Lauda m-a determinat să lucrez mai serios. Mama a fost foarte surprinsă. Nu s-a entuziasmat. Mi-a spus: „Dacă vrei tu… poate te potoleşti”. Ea credea că o să fac şi eu o meserie serioasă. Profesor de istorie, de geografie…

– Aţi fost şi profesor.

– Am avut o carieră pedagogică lungă: 27 de ani. Întâi în învăţământul gimnazial, apoi la o şcoală populară… După ’90, fostul meu profesor Liviu Suhar m-a chemat la Universitatea de Artă de la Iaşi, unde am stat timp de trei ani. Am continuat la Bucureşti până în 2006.

Pictorul şi modelul

– Vi s-a părut că există o diferenţă notabilă între studenţii de acum şi cei din generaţia dumneavoastră?

– E firesc ca generaţiile să fie diferite. Lucrurile s-au precipitat, însă şi au devenit neplăcute în ultimii ani, în momentul când m-am decis să plec din învăţământ, nu neapărat din cauza studenţilor, ci din mai multe motive. Au apărut serii de studenţi ajunşi aici din întâmplare, de când nu se mai face triere serioasă la admitere. Nu se intră la arte numai ca să umpli locuri. Sunt tineri care se plictisesc. Intră pentru că e mai uşor decât în altă parte, apoi nu mai fac nimic. Nu ştiu dacă sistemul s-a mai păstrat de când am plecat eu. Dar, desigur, sunt şi mulţi copii talentaţi, care au marea şansă de a se informa, de a apela la cultura întregii lumii.

– V-aţi căsătorit cu Anca Parghel şi muzica a intrat în viaţa dumneavostră. Aţi primit-o cu pasiune din câte ştiu.

– Muzica mă urmăreşte, de fapt. Şi mama cânta muzică cultă şi şansonete. Ea vorbea franţuzeşte. Învăţase de la bunica mea, care era brodeză la Galaţi şi care vorba cu clientele în limba franceză. Liceul de la Iaşi era în curtea Filarmonicii. Eram colegi cu cei de la şcoala de muzică. Ei cântau prin toate colţurile pentru că nu aveau destule săli de studiu. Apoi am cunoscut-o pe Anca, care a făcut întâi foarte serios muzică clasică. Iar cei doi copii, Tudor şi Ciprian, au devenit, la rândul lor, muzicieni. Anca a fost celebră şi a făcut formaţie cu fiii noştri. Ei cântă şi acum. Îi urmăresc, mă mai invită pe la cluburile de jazz. De un an m-am recăsătorit. Cred că datorită Ancăi, din lumea de dincolo – eu cred în lucrul acesta -, m-am întors la Suceava, unde am întâlnit-o pe Doina Lavric, cântăreaţă de muzică veche, pasionată şi de muzica franceză. Şi mă bucur din nou de harul muzicii, care mă stimulează în pictura mea.

– Ce face domnul Virgil Parghel când nu pictează şi nu ascultă muzică?

– Mă pasionează bucătăria. Am o mare bucurie de a găti. Sunt un sofisticat. După atâta timp am ajuns să fac tot felul de combinaţii. Sunt încântat să fac aluaturi, de la pâine până la budinci umplute, tarte, plăcinte, cozonaci… Tarte dulci din toate fructele anului am învăţat să fac de la belgieni. Iubesc salatele, folosesc ingrediente exotice, din India, şofran, piper de toate felurile, scorţişoară, planta dragostei şi a energiei umane, cimbrurile, chimenurile… Ştiu să ecorşez o găină sau un curcan. Ador reţetele franţuzeşti. Copiii, cei doi ai mei şi cei doi ai Doinei, sunt încântaţi când avem întâlniri în familie şi eu mă desfăşor în bucătărie. S-a întâmplat însă că amândoi băieţii mei mă concurează la gătit. Nu-mi vine să cred cât de pasionaţi sunt, cum îşi cumpără ustensile de gătit de toate felurile.

Casă de ţară în Bucovina

– Cum vă simţiţi în rolul de bunic?

Am două nepoate, fiicele lui Ciprian, una de cinci ani, la Bruxelles, care îi seamănă extraordinar Ancăi şi care cântă deja la pian, şi una aici, care deşi are doar un an şi jumătate umblă prin casă după tablouri şi după culori şi stă cu urechea aţintită la muzică. Cred că se va îndrepta către una dintre ele. Sunt fericit că sunt bunic, că, spre deosebire de tatăl meu, am ajuns să îmbătrânesc, să am copii…

– Ce părere aveţi despre statutul artistului din România?

– Am trecut prin toate etapele vieţii unui artist, din studenţie la experienţa de profesor la ţară, unde desenul era considerat un adaos neimportant. M-au salvat îndărătnicia şi nevoia de a picta. Pe unde am fost am încercat să le insuflu forţă colegilor. M-am împăcat cu soarta picturii româneşti, care este din zona asta, a noastră, nu poţi să ceri altceva. N-am avut niciodată niciun Ludovic, niciun Napoleon. Am avut nişte voievozi care au investit în pictura bisericească şi e foarte bine aşa. Dacă ne-am mai întoarce către noi înşine, am descoperi că întâlnirea cu pictura, cu arhitectura noastră modestă, dar sofisticată, preţioasă, este un îndemn să găseşti lucruri importante. Putem să plecăm acum în toată lumea. Este un mare câştig pentru tinerii care pot pleca, pot trăi experienţe diverse şi se pot întoarce cu ceva nou. Populaţiile închise secretă noxe şi nebunie, cum se vede bine în societatea noastră care nu reuşeşte să-şi revină. Artistul este legat prin toate fibrele lui de lumea în care s-a născut. Suntem artişti români. Nu suntem nici francezi, nici germani. Avem sincopele, neputinţele, uneori modestia noastră, micile noastre îndrăzneli, care se văd şi care sunt cu adevărat repere. Iar din punct de vedere material, eu sunt adeptul hărniciei. Sunt întrebat cu mirare cum de reuşesc să mă descurc după ce am plecat din învăţământ. Acolo aveam un salariu minim, nu unul care să mă facă să stau liniştit. Trebuie să faci tot ce ştii să faci. Plasticienii ştiu foarte multe lucruri: restaurare, anticariat, consiliere, pedagogie, până la produsele muncii lor care pot fi în toate tehnicile, în toate genurile. Există artişti care nu fac decât pictură în ulei, pictează două-trei pânze pe an şi se miră că sunt săraci.

Un bunic fericit

– Puteţi identifica cel mai fericit moment din viaţa dumneavoastră?

– Când am devenit foarte tânăr, la 23 de ani, tată. A fost un cocktail de fericire cu uluire. Sentimentul s-a repetat când am devenit un tânăr bunic. Şi am fost întotdeauna mulţumit şi fericit că mi-am putut urma pasiunea.

– Şi reversul?

– M-am considerat un om norocos, pentru că în acoladele vieţii am fost întotdeauna ajutat de soartă. Am început stând la căpătâiul unui tată care care s-a pierdut la 38 de ani. Aşa am cunoscut nota gravă a vieţii. Am fost un copil serios după aceea: „bătrânelul mamei”. Am început să mă bucur acum, la bătrâneţe, colecţionând păpuşi pentru nepoate. Mă duc la second-hand şi cumpăr păpuşi pe care le pictez, le dăruiesc şi mă simt fericit. Am avut parte de tristeţi repetate: moartea mamei, moartea Ancăi, a maestrului, a unor prieteni ca Mihai Cismaru, la a cărui dispariţie am suferit, deşi ne cunoşteam numai de un an. Şi de câte ori dispare un pictor este o nefericire.

Împreună cu cei doi fii, Ciprian şi Tudor, cu nurorile şi cu cele două nepoate

– Ce întrebare ar fi trebuit să vă mai pun?

– E o întrebare cu spaţii de tăcere. Mă face să mă gândesc că, din când în când, ar trebui să ne întrebăm ce nu am făcut, ce n-am reuşit să realizăm, ce n-am făcut pentru cei din jurul nostru.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.