Plagiatul – preluarea de texte din scrierile unui autor fără citare – nu este deloc o temă nouă în România. De mulţi ani se reclama faptul că unii doctoranzi nu se mai ostenesc să facă experimente sau să adune cazuistica pentru generalizări, ci copiază părţi din lucrări deja publicate. Chiar unii profesori universitari mărturiseau candid că au copiat inovaţii din publicaţii de referinţă în specialitate. Autori care apelau la articole din legislaţie nu tăinuiau nuda translatare de fragmente din lucrările altora. Pe scurt, se plagia pe şleau.
Desigur însă că plagiatul s-a lăţit în vremuri mai noi. Al. Dobrescu a avut pacienţa să sondeze trecutul mai îndepărtat, în Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români, (Emolis, 2007), după ce Pavel Balmuş readusese tema în actualitateîn volumul Plagiatul la români (Arc 2004). Această maladie s-a dezvoltat şi în alte ţări. Explicaţia este că, odată cu sporirea importanţei specialiştilor şi a studiilor parcurse pentru ocuparea de funcţii publice, mulţi au înţeles că titlurile şi certificatele contează şi au luptat să şi le procure cu orice preţ. Cât de mare este şi acum lupta se poate vedea în CV-uri obsedate pe scară largă de cuvinte care să sune bine, mai mult decât de conţinutul pregătirii Mai nou, aproape fiecare concurent se laudă cu ce “master” a parcurs şi unde, chiar dacă certificatul, doar, nu înseamnă mare lucru. Plagiatul a fost, în orice caz, una din căile alese pe scurtătură.
Plagiatul nu este o excrescenţă strict autohtonă. Ca o notă distinctivă, însă, la noi, după 1989, s-au creat numeroase specializări universitare şi catedre, iar noile generaţii au avut şanse mai mari ca oricând înainte să acceadă la ele. Au fost prea puţine concursuri veritabile pe posturi, datorită penuriei de candidaţi. Fiind angajaţi în activităţile partidelor sau în competiţiile din universităţi, unii nu au mai mers pe calea efortului de a-şi elabora cu forţe proprii lucrările de doctorat, ci le-au dat, spre scriere, pe mâna altora. Aceştia au copiat, bineînţeles, din diferite cărţi, cum s-au priceput, doar să nu bată la ochi. Apoi, peste ani, relaţiile interpersonale s-au stricat, încât scribii lucrărilor de doctorat nu au mai ţinut secretul, ci au deconspirat ceea ce au făcut şi pentru cine. Cei din jur au căpătat astfel informaţii spumoase despre diverse plagiate.
Chestiunea plagiatului a câştigat însă relief abia odată cu observarea păcatului la o persoană ajunsă prim ministru. În acel moment, un fost ministru, nici el fără pată pe traseul şcolar, dar care făcuse parte dintr-un guvern înlăturat, s-a obstinat să atace situaţia.
Trebuie spus de la început, spre a respecta faptele, că plagiatul nu se întâlneşte doar la oamenii unui partid sau altul, chiar dacă s-au creat aparenţe pentru această impresie. Adică, cei din partidul guvernelor înlăturate, care au dezvăluit plagiatul oponenţilor lor şi au propus măsuri zise “dure”, nu erau deloc inocenţi. S-a plagiat şi înainte şi mai târziu, de către persoane devenite demnitari în guvernele de după 2004. De aceea, campania unui partid sau altul împotriva plagiatului din partidul rival nu are cum să vindece ţara de plagiat.
Plagiatul este o maladie răspândită care trebuie combătută nu doar în cazul unora şi nu numai cu măsuri punctuale, cum se face şi la această oră. După cum, plagiatul nu este singura maladie de care suferă sistemul calificărilor superioare – chiar universităţile majore – mai cu seamă în consecinţa lacunelor reglementărilor şi, mai nou, a legii învăţământului din 2011, rămasă în vigoare. Se poate constata că această lege, retrogradă în multe privinţe, începând cu viziunea, pe care naivii o socotesc în regulă în virtutea aparenţei de tehnicism şi “duritate”, a fost, la rândul ei, terenul prielnic al degradării doctoratului şi al expansiunii altor maladii. Sporirea imposturilor profesionale, a nepotismului, a cleptocraţiei, la dimensiuni necunoscute înainte în istoria ţării, are surse chiar în lege.
Să rămânem însă la plagiat. Plagiatul este un furt şi nu poate fi tratat decât ca un furt. Doar caracteristicile furtului trebuie lămurite.
Nu este adevărat că plagiatele au loc fiindcă nu este reglementat. Într-adevăr, nu ştiu să existe la noi un articol de lege care să interzică explicit plagiatul. Dar de aici nu rezultă că plagiatul de până la adoptarea unei reglementări exprese ar fi nepenalizabil. În definitiv, câte furturi nu sunt menţionate în lege şi rămân furturi, oricum se privesc?
Nu este adevărat nici că nu se ştie precis ce este plagiatul. Se ştie de mult, chiar dacă este mai curând o convenţie tacită sau, poate, o cutumă. Bunăoară, este plagiat preluarea de fraze din scrierea altui autor fără citarea în notele de capitol (nu doar în lista bibliografică!) a scrierii din care s-a făcut preluarea.
Știm prea bine că se preiau definiţii ale substanţei din Aristotel, ale mişcării din Newton, ale vitezei din Einstein, se preiau teorema lui Pitagora, legea Boyle-Mariotte, propoziţiile lui Darwin despre selecţia naturală, maxime din tezaurul sapienţial – oricum propoziţii din autori clasicizaţi. Acestea sunt, fireşte, un fel de bun comun al oamenilor, pentru care nu se mai invocă autorul, deşi toate pe lume au autor precis. Nu această preluare de propoziţii devenite bun comun este plagiat, dar este plagiat orice altă preluare.
Mai ştim că discipolii perpetuează inevitabil formulări ale maeştrilor. Nici în acest caz nu este plagiat preluarea unui concept, a unei formulări extraordinare, cu condiţia ca relaţia discipol-maestru să fi fost la propriu şi să fie invocată. Adică, nu eşti discipolul cuiva pe care nu l-ai întâlnit direct vreodată, ci cel mult în corespondenţă. Dar şi aici, în rest, începând cu preluarea de pasaje, se cuvine citat autorul şi locul din care s-a preluat un text.
Se încropesc astăzi tot felul de măsuri de combatere a plagiatului. Acest efort nu este nicidecum singura problemă a învăţământului şi s-ar greşi dacă toată discuţia despre starea educaţiei s-ar reduce la plagiat. Sunt fapte în educaţia din anii recenţi cu efecte mult mai vaste şi dăunătoare! Ca şi plagiatul, şi acelea ar trebui combătute. Reuşeşte stârpirea unui furt punctual, cât timp nu se atacă furtul pe întreaga suprafaţă a societăţii? Se poate opri plagiatul câtă vreme confuzia valorilor este sistematică?
Revenind la chestiunea strictă a plagiatului, eu cred că sunt la îndemână măsuri ce pot fi eficace. Mă opresc la câteva.
Plagiatul nu se poate combate doar prin măsuri tehnice de filmare a lucrărilor, chiar dacă electronica oferă un ajutor imens. Nimeni nu are resursele să pună pe site-uri toate scrierile din trecut pentru a stabili când sunt copiate fraudulos. Trebuie perseverat în acest sens, dar să nu ne facem iluzii. Este un demers care ia timp enorm şi costă.
Împrejurarea că se abordează învăţământul mai mult cu măsuri tehnico-birocratice, de genul stupidei supravegheri electronice la bacalaureat, ţine de umorul trist al decidenţilor timpului şi de nivelul lor. Problema plagiatului, trebuie recunoscut, nu se rezolvă cu supraveghere extinsă, oricât ar fi de extinsă. Plagiatul are nevoie de abordare juridică şi se dezleagă începând cu formularea explicită în lege. În alte ţări s-a luat de mult această iniţiativă. Acolo unde nu funcţionează simţul răspunderii, numai reglementări legale lipsite de ambiguitate şi apoi aplicarea acestora mai pot schimba situaţia.
Este nevoie însă, dacă vrem să rezolvăm temeinic chestiunea plagiatului, nu doar de un articol de lege, ci de reglementări legale pe o gamă mai largă. Oare doar doctoratele plagiate duc la titluri fără acoperire? Nu cumva sunt, din nou abundent, şi alte titluri, inclusiv profesuri, fără acoperire? Nu ne aflăm iarăşi în faţa unei inflaţii de titluri şi demnităţi date în universităţi şi în societate pe alte considerente decât valoarea persoanei? Nu cumva avem de a face cu o cuprinzătoare confuzie a valorilor căreia ar fi benefic să i se pună capăt?
Plagiatul este legat prin fire numeroase cu diverse maladii ale acordării titlurilor şi demnităţilor. Bunăoară, cu tot mai slaba originalitate a lucrărilor de doctorat, cu ocuparea mediocră a profesurilor, cu desemnarea fără criterii serioase a conducătorilor de doctorat, cu nepotismul, cu năravuri din instituţii şi societate opuse meritocraţiei, cu practici ale ignorării valorii.
Sunt, în orice caz, mai multe materii de reglementat în legislaţia titlurilor din România. Dau doar câteva exemple.
Ce este o contribuţie – fie ea ştiinţifică, filosofică, teologică sau artistică – va trebui înscris în lege. Doar aşa poate începe delimitarea, măcar formală, a inovaţiei efective de pastişe, comentarii, prelucrări în scop didactic.
Ce este plagiatul şi ce penalităţi atrage pentru făptuitor va trebui formulat univoc. Dreptul de autor ar trebui reglementat complet.
Doctoratul şi condiţiile obţinerii lui trebuie revizuite adânc. De pildă, actualele şcoli doctorale sunt de nivel jos. În plus, este absurd ca validarea doctoratului să nu includă consiliul profesoral al facultăţii, iar răspunderea acordării să fie a nimănui – cum se petrec în fapt lucrurile în legislaţia în vigoare.
Trebuie bine specificat cine are dreptul să conducă doctorate, cu exigenţă mai înaltă privind opera aceluia. Soluţia din legea actuală cu acreditarea este mai curând o originalitate carpatică, ineficientă din capul locului.
În condiţiile inflaţiei de titluri acordate fără suport, titlul de profesor universitar trebuie lămurit din nou. Introducerea, precum în alte ţări, a unui titlu superior de profesor, cu ocupare pe baza contribuţiilor efective şi a operei, va fi soluţia inevitabilă, dacă se vrea ieşirea din situaţia actuală a compromiterii titlurilor.
Ce este o instituţie de învăţămînt superior şi, în particular, o universitate trebuie stabilit, de asemenea, prin lege, şi în România (vezi exemplul Poloniei). Nu sunt prea multe universităţi publice în ţară, cum se perorează adesea; chestiunea gravă se leagă de împrejurarea că ele se imită inutil una pe alta.
Mulţi îşi aduc în instituţia în care lucrează fii, fiice, nurori, gineri, încât, în condiţiile legii din 2011, nepotismul a înflorit fără precedent. Soluţia adoptată de alte ţări (Germania, Franţa, de exemplu) – în care orice candidat are în faţă şanse, dar după ce a câştigat concursuri în alte universităţi decât cea în care a absolvit sau din care fac parte rude apropiate – va trebui îmbrăţişată dacă se vrea să se iasă dintr-o corupţie ce devine unică în Europa. Trebuie înţeles că, în ceea ce priveşte calificările, nu sunt moşteniri precum averea sau tronul!
Cele evocate sunt doar câteva dintre materiile de care doctoratul şi, prin implicaţie, plagiatul sunt legate direct.
Nu este prima oară când se atacă maladiile amintite. Reforma din 1997-2000 le-a vizat fără ocolişuri, cu multe măsuri (vezi Andrei Marga, Anii reformei. 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2007). Ea a pus învăţământul superior pe direcţia consolidării profesurilor, reclădirii şcolilor ştiinţifice, sincronizării laboratoarelor şi bibliotecilor, selecţiei meritocratice a personalului, transferului răspunderii pentru doctorat spre universităţi şi facultăţi conform personalităţilor efectiv de vârf.
Între timp, la noi a câştigat teren, din păcate, credinţa că este reformă atunci când un grup îl înlocuieşte pe altul la conducere, iar noii decidenţi caută să-şi pună amprenta pe un domeniu. Este de la început fals! Reforma este altceva. Rezultatele abuzării termenilor se văd bine în eşecurile repetate ale ultimului deceniu şi jumătate în educaţie – extrem de costisitoare, ca bani irosiţi, investiţii fără randament, corupţie extinsă şi prestigiu diminuat. Cel puţin în materia titlurilor, pe care o discutăm aici, restabilirea primordialităţii contribuţiei originale, a valorii profesionale a persoanei şi demontarea mecanismelor care anonimizează răspunderea sunt miezul oricărei reforme demne de nume. (Din volumul Andrei Marga, Reforma modernă a educaţiei, în curs de publicare)
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.