×
×
Noi
Citite
Recomandate
Ultima oră
Actualizat acum 22 minute
24 Ore
7 Zile
30 Zile
24 Ore
7 Zile
30 Zile
Data
Joi, 17 august 2017, 18:41
EUR (€)
+0.0079 ↗
4.5816 RON
USD ($)
+0.0111 ↗
3.9104 RON
• • •
Şeful Clinicii de Neurologie de la Spitalul Colentina
Prof. dr. Bogdan O. Popescu: "Poezia poate fi și o formă de evadare"

A descoperit dragostea pentru literatură la vârsta când alții încă mai desenează bastonașe, dar a ales să se facă medic pentru că a vrut să descifreze din enigmele sistemului nervos. „Trebuie să spun că și în cercetarea din neurologie și în literatură ai nevoie de creativitate și pentru mine a existat această emoție a creativității, a dorinței de a găsi lucruri noi“.

Cotidianul: Aș vrea să începem discuția noastră pornind de la un interviu pe care l-am făcut mai demult cu regretatul matematician Solomon Marcus și care spunea că descoperă profunzimea poeziei mereu sub diverse forme. Așa că vă întreb și pe dumneavoastră: când ați descoperit profunzimea poeziei?

Prof. dr. Bogdan O. Popescu: Trebuie să ne întoarcem cu mult timp în urmă. În general, descoperirea că îți place să scrii sau să găsești, de fapt, o lume a ta în scris este legată de un eveniment. Și mie mi s-a întâmplat odată cu prima dragoste, cu puritatea ei. Aveam 11 ani când a apărut și dorința aceasta de a mă exprima într-un format literar. Mă gândesc cu multă nostalgie la perioada aceea și la descoperirea bucuriei de a inventa cuvinte, versuri aferente unui sentiment primordial de bucurie, de dragoste în perioada aceea de copilărie.

Ce ați scris la 11 ani?

O poezie de dragoste (râde). Bine, e mult spus poezie, dacă o judec critic acum, dar descopăr cu nostalgie cuvintele pe care le înșiruiam, pornite toate dintr-un sentiment de conștientizare a celei mai pure forme de apropiere de o fată. Este extraordinar, pentru că începi să te manifești într-o lume și începi să ți-o construiești cu multă stângăcie la început, „copiind“ stiluri ale altor poeți pe care i-ai citit.

Citeați multă poezie?

Citeam. Bine, de fapt, am început să citesc încă de pe la patru ani. Și învățătoarea, când am ajuns la școală, m-a bănuit la început, în clasa întâi, că aș minți când am spus că deja am citit cărți ca „Winnetou“ și „Robinson Crusoe“. Am început să citesc și poezie foarte devreme.

Când adică?

Pe la vârsta de 7-8 ani, deja citeam poezie clasică. Și asta a generat, în urma unui sentiment primordial, încercarea de a scrie eu însumi.

Dacă de poezie v-ați îndrăgostit la 7-8 ani, dragostea pentru medicină când a apărut?

Ei bine, dragostea de medicină a apărut cu mult după ce a apărut dragostea de scris. Vorbim despre perioada liceului, când eu ajunsesem să scriu poezie deja apreciată în cenacluri, și despre debutul în SLAST (Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului), la 16 ani și ceva. Îți aducea, inevitabil, un soi de mândrie și de consacrare. Era mare lucru pe vremea aceea să publici. Aceste reușite m-au împins către dorința de a da la Filologie. Și n-am fost deloc departe de aceasta. Însă, pe de altă parte, părinții mei făcuseră o evaluare a societății de la vremea respectivă și s-au gândit că a fi medic e mai bine decât să ai alte meserii. Medicina însemna o proiecție generoasă a ceea ce este medicina până la urmă: posibilitatea de a oferi sănătate și viață mai lungă. Eu aveam note mari la școală și, în principiu, aș fi putut să dau la orice facultate. Așa că, din dorința părinților mei (ingineri amândoi), a apărut și această variantă de a susține examenul de admitere la medicină.

Deși drumul de la poezie la Filologie era mai scurt...

Evident. Bine, eu mi-am pierdut și tatăl în perioada aceea, iar dorința mamei de a da la Medicină a fost foarte importantă pentru mine. Atunci am făcut o convenție cu mama mea. Am spus că dau la Medicină, dar dau o singură dată. Și dacă nu intru, anul următor dau la Filologie. Însă am intrat.

„Poezia și medicina au crescut împreună“

V-a părut rău?

Nu. Niciodată nu mi-a părut rău. Ba chiar a fost o mare bucurie, pentru că era o competiție acerbă pe vremea aceea. Era însă și o chestiune psihologică: nesiguranța că voi deveni un medic de succes. Nu aveam această garanție. În ceea ce privește filologia, mă simțeam mult mai confortabil, pentru că, deja publicând poezie, aveam un grad de recunoaștere că aș scrie la un anumit nivel. Aici, a trebui să mă lupt cu mine și să accept provocarea. Dar am trecut cu bine. Și a mai fost un argument, cel al mamei mele, care mi-a spus: „Dacă vei fi medic, vei putea să scrii, dar dacă vei fi scriitor sau profesor la școală, nu vei putea practica medicina“.

Și cum se împacă poezia cu medicina?

Ele au crescut împreună. Nu am vrut să amestec vreodată reușitele din cele două domenii, pentru că altfel aș fi putut ajunge cel mai bun medic dintre scriitori sau cel mai bun scriitor dintre medici. Ceea ce nu mi-am dorit niciodată, chiar dacă la un moment dat riscă să se amestece. Dar nu într-o manieră desuetă, ci de succes în ambele cariere. Pot spune însă că uneori apar interferențe. Pentru că nu poți, pur și simplu, să-ți decupezi din creier toate informațiile de medic atunci când scrii și atunci, în felul acesta, ajungi la un moment dat să îmbini cultural domeniile.

Poate fi considerată poezia o formă de evadare?

A fost întotdeauna. A fost o formă de evadare... Pentru mine, din medicină, pentru majoritatea poeților, din realitatea distructivă.

Adică se poate compara cu perioada copilăriei, când ne refugiem în basme?

Mie mi-au plăcut basmele, poveștile, dintotdeauna. Și acum, în timpul puțin pe care îl am la dispoziție, sunt sedus să citesc câte un basm sau o poveste. De altfel, asta a și încercat să facă ultima mea carte, „Cartea dragostei“: să creeze niște povești într-o lume complet specială, inventată de mine, într-un mic univers, tocmai cu această plăcere a acțiunii fantastice din basme. Sigur că scrisul, de-a lungul carierei mele de medic, a fost un refugiu la un moment dat. Simțeam nevoia să ies cumva din tensiunea pe care, vrei, nu vrei, ți-o creează contactul cu pacienți în stare gravă, cu moartea adesea. Și am avut această șansă.

Vă considerați un norocos că aveți această șansă?

Probabil că fiecare medic evadează în ceva, până la urmă. Nu poate să stea captiv în această tensiune a dificultății de a vedea suferință, iar pentru mine, scrisul a fost o astfel de evadare, în care am știut că mă pot întoarce, unde basmele curg și metaforele îmi ușurează respirația.

Am putea spune că medicina salvează vieți, iar poezia, în cazul dvs, salvează medici...

Așa e, medicina încearcă să salveze vieți sau să amelioreze suferința, iar în cealaltă parte și medicul are nevoie de alinare la rândul lui. Pentru mine, scrisul și literatura mea sunt o astfel de alinare.

Spuneați mai demult că din orice se poate face poezie...

Da. Şi spun și acum. Până la urmă, ce înseamnă să faci poezie? Înseamnă să ai o altă viziune asupra acelorași lucruri pe care le vedem cu toții. Dar să le percepi în mod diferit. Metafora este o altă dimensiune a unui lucru pe care toți ceilalți îl văd, dar îl percep într-un mod obișnuit. Asta este o condiție a sincerității scriitorului. Scriitorul nu inventează neapărat, ci trăiește sau are viziuni asupra unor lucruri pe care le văd ceilalți, într-un mod propriu. Se deschid ferestre, se deschid universuri către alte moduri de a privi lumea.

„Mi-am decupat mult din timpul personal“

Ar fi corect să spunem că sunteți format din două jumătăți – neurologia și poezia – și că nu puteți trăi cu una fără alta?

Da, putem spune așa. Accept propunerea dvs, deși nu le-am măsurat să văd exact proporția (râde). Ele există, dar nu sunt trăite în același timp, nu sunt trăite în același mod și nu sunt trăite constant, fiecare dintre ele. Au fost perioade în care doar am scris sau perioade în care am fost doar medic. Dar cele două jumătăți nu au încetat să existe niciodată și sper să nu înceteze niciodată.

Ce a fost mai greu: prima carte sau primul doctorat?

Mmm (râde), a fost mai greu primul doctorat, a fost și mai greu al doilea doctorat. Am avut acest dar de la Dumnezeu, de a nu mă strădui foarte mult să scriu. Deci atunci când am făcut-o, am avut șansa să scriu destul de ușor. În cazul ultimei mele cărți, am avut norocul să beneficiez de o bursă a Institutului Cultural Român din New York, plecând acolo timp de o lună, unde nu am făcut altceva, zi de zi, decât să scriu, de dimineața până seara. Doar în felul acesta a fost posibilă închegarea foarte bună a acestei cărți. Dacă nu aș fi beneficiat de o perioadă compactă în care să nu fac altceva decât să mă ocup de această carte, nu ar fi existat. La polul opus, sunt multe perioade în viața mea în care n-am scris nimic, am fost doar medic, când am consultat bolnavi sau am finalizat proiecte de cercetare.

Ați avut vreun moment în care ați vrut să renunțați la medicină în favoarea scrisului?

Nu, nu a existat un astfel de moment, deși prietenul meu bun și marele poet Aurelian Titu Dumitrescu (cel care a scris „Antimetafizica“ împreună cu Nichita Stănescu), la un moment dat, m-a avertizat că nu pot să le fac pe amândouă și că nu pot să fiu un scriitor până la capătul cuvintelor, dacă nu mă dedic complet scrisului.

Păi, și are el dreptate?

Sigur că, într-un fel, are și el dreptate. Indiferent cât de mult ai munci, cât de mult ai trăi, una este să faci două cariere, în paralel, și alta este să-ți dedici energie uneia singure. Dar ceea ce lumea nu înțelege este că mi-am decupat foarte mult din timpul personal. Astfel că în prima parte a zilei sunt medic, iar seara sunt scriitor. În felul acesta, au încăput cele două jumătăți.

„M-a pasionat sistemul nervos“

Să ne întoarcem atunci în prima parte a zilei, cum ar veni, și vă întreb: de ce ați ales neurologia?

Ei, asta e o întrebare foarte bună. Calculul pe care l-am făcut la sfârșitul facultății, când a trebuit să aleg specialitatea, a fost destul de pragmatic. În sensul în care, în facultate, intrasem de multe ori în sala de operație, ba chiar și participasem la unele intervenții, și pentru mine devenise foarte clar că nu aș fi vrut să fiu chirurg. Nu mi se părea că mi se potrivește foarte bine.

De ce?

Pentru că, din partea specialităților medicale, m-a pasionat foarte mult sistemul nervos, pentru că, sigur, creierul este cea mai complicată structură a organismului uman și, în plus, am avut și o rațiune să aleg neurologia gândindu-mă cât de multe probleme sunt nerezolvate sau care așteaptă o rezolvare în diagnosticul și terapia bolilor creierului. A fost un „boom“ al cercetării în acest domeniu, care continuă și acum. Am avut posibilitatea, ca tânăr medic și cercetător, să mă implic în proiecte generoase în care să pot avea o contribuție la dezvoltarea neurologiei prin cercetare. Ceea ce, din fericire, s-a și întâmplat. Trebuie să spun că și în cercetarea din neurologie și în literatură ai nevoie de creativitate și pentru mine a existat această emoție a creativității, a dorinței de a găsi lucruri noi.

Citesc deseori despre cazuri de tineri care se îmbolnăvesc cu afecțiuni ale bunicilor: Alzheimer, atac vascular-cerebral. De ce se întâmplă asta?

E greu de dat un răspuns. Trebuie să nu uităm că speranța de viață, la nivel global, a crescut. Dar cât a crescut grație medicinei sau grație altor factori, cum ar fi creșterea puterii economice sau a tipului de viață pe care-l ducem? E un fel de paradigmă într-un paradox. Adică, pe de o parte, vedem boli care apar la vârste din ce în ce mai tinere, dar pe de altă parte, speranța de viață a crescut. Deși apar afecțiuni la persoane mai tinere decât se întâmpla înainte, există posibilitatea de a diagnostica și de a trata aceste afecțiuni mult mai bună decât exista în urmă cu 20-30 de ani. Și asta ar putea să explice acest paradox. Un rol foarte important îl joacă stresul, care nu este o cauză pentru o boală în sine, dar este un factor favorizant și care vine peste factorii genetici, factorii de mediu înconjurător și comportamental, care sunt decisivi pentru dezvoltarea unei boli. Dacă ești foarte stresat, poți să faci aceste afecțiuni mai repede pe fondul tău de risc. Este însă foarte greu să găsim o singură cauză, imensa majoritate a bolilor cronice sunt multifactoriale.

Studiile costă

Există o evidență a bolnavilor de Alzheimer la noi în țară?

La noi nu există o evidență. Este Societatea Română de Alzheimer, condusă de doamna profesor Tudose, care are o serie de date, dar nu există date neuro-epidemiologice. Adică nu avem date decât de la Casele de Asigurări care decontează anumite medicamente pentru pacienții cu Alzheimer, și nu un studiu epidemiologic care să evalueze prevalența.

De ce nu se poate face și la noi un astfel de studiu?

Pentru că el costă (râde). Ca la noi. Se pot face studii, dar trebuie bugetate.

Pe ce treaptă am putea plasa neurologia la noi în țară?

Dacă ne uităm la numărul de neurologi la suta de mii de locuitori, suntem pe la mijlocul cifrelor în Europa, deci nu suntem codași. Avem un număr satisfăcător de neurologi raportat la întreaga populație. Problema este că ei sunt grupați foarte mult în centrele mari (București, Iași și Cluj), iar în zone mai puțin „atractive“ densitatea este mult mai mică. Dacă vorbim din punctul de vedere al performanței în neurologie, sunt anumite domenii în care, practic, avem disponibile în România aceleași intervenții ca și în străinătate. Posibilitățile terapeutice pentru tratarea bolilor neurologice și experienţa medicilor sunt similare cu cele din lume.

Și din punctul de vedere al cercetării?

Aici nu ne putem compara cu alte state din Europa de Vest. Avem câțiva cercetători care reușesc să aibă o performanță, dar aici ar mai fi mult de lucru și asta s-ar putea realiza numai prin investiții în cercetare, programe și fonduri de cercetare care să ne împingă înainte.

Cât de mult sau, mai degrabă, cât de puțin se investește în cercetare la noi?

Mult mai puțin decât în Europa de Vest. Aceeași poveste este și cu bugete de cercetare și de sănătate. Dacă vrem să comparăm PIB al României, care este mult mai mic decât unul din Germania, spre exemplu... dar nu numai că este mai mic, dar și procentajul din PIB alocat pentru cercetare-dezvoltare este mai mic. Adică la ei este 4-5%, deși ținteau spre 8%, iar la noi este 1-2%, dintr-un PIB mult mai mic. Până la urmă, în cercetare este o concurență. Capacitatea de a descoperi lucruri noi ține nu numai de inteligența cercetătorului, dar și de posibilitățile de infrastructură materială de a avea bani și de a putea să-și dezvolte ipotezele.

„Avem o problemă de sistem“

Ce programe naționale credeți că ar trebui făcute?

De exemplu, pentru Alzheimer ar fi nevoie de investiții în spitale pentru bolnavii în stadiu terminal de demență, când cineva trebuie să-i îngrijească. În toate țările există ideea de instituționalizare, adică, pur și simplu, muți pacientul la spital, pentru că e clar că de aici încolo până la sfârșitul vieții el va avea nevoie de asistență permanentă de bolnav cronic. Noi, din păcate, nu avem astfel de instituții care să-i găzduiască. Există doar private, dar nu toată lumea își permite. În alte state există două feluri de îngrijire: pentru cel bolnav în stadiu moderat, când rămâne acasă, dar are un îngrijitor pe perioada când familia nu este acasă, și în fază avansată, când este îngrijit în instituții specializate și care reprezintă maniera cea mai civilizată de îngrijire în astfel de situații.

Presupun că ați avut ocazia să rămâneți să lucrați în străinătate...

Bineînțeles, au fost oferte de a rămâne în Suedia, sau de a pleca în Canada, SUA sau Marea Britanie. Eu am considerat că este important să mă întorc și să mă străduiesc să dezvolt aici neurologia românească, cercetarea românească. A fost o provocare pentru mine. Dacă aș fi optat pentru o carieră în străinătate, țintele ar fi fost altele. Adică să obțin performanțe personale într-un sistem care funcționează cvasi-impecabil pentru că totul te ajută să obții rezultate. Dar nu îmi pare nicio clipă rău, mă bucur de apreciere și la noi în țară, am ajuns profesor universitar, șef de clinică de neurologie, ceea ce mă onorează, evident.

Ce s-a deteriorat în mentalitatea cu care sunt priviți medicii?

Ar trebui să vedem ce stă în spatele acestei percepții. Până la urmă, cred că sistemul medical poate fi mult îmbunătățit. Pe acest fond, cu multe spitale nedotate, deteriorate, cu condiții precare pentru medici, dar și pentru bolnavi, ce se poate genera, dacă nu nemulțumire? Și această nemulțumire se întoarce inerent împotriva partenerului de dialog, adică a medicului. În plus, mai există și cazuri în care unii colegi nu au avut cea mai bună atitudine. Avem o problemă de sistem, adică modul în care este gestionată conducerea sistemului medical. Și cred că acolo trebuie modificate lucrurile pentru a reuși să reașezi medicii într-un peisaj de calm, performanță normală și comunicare foarte bună cu pacientul.

În acest context, care credeți că este cea mai mare bubă a sistemului medical?

Este o problemă de organizare până la urmă și de finanțare nu în ultimul rând. În primul rând, bugetul ar trebui să fie unul generos, adică de cel puțin 6% din PIB, dacă nu mai mult. Și ca folosirea banilor să fie cât mai eficientă, adică să răspundă nevoilor sistemului. E foarte simplu: dacă într-o regiune nu ai tomograf, acolo trebuie să ai unul, nu trebuie să iei un alt aparat cu care nu faci nimic.

Andreea TudoricăPublicat Sâmbătă, 07 ianuarie 2017
3995
 | 8
 | 2
+Adaugă
Comentarii
2000
Trimite
SOBOLANU
+2
FELICITARI PENTRU DUMNEAVOASTRA DOMNULE DOCTOR !!!!!!!ASA SA VA AJUTE DUMNEZEU !!!!!!!!
Publicat Sâmbătă, 07 ianuarie 2017
+Răspunde
anado tauriga
0
o formă de evadare nesanctionată de codul penal ( incă )....
Publicat Sâmbătă, 07 ianuarie 2017
+Răspunde
Recomandate
Cum s-a dus o senatoare în Parlament
Publicat acum 6 ore şi un minut
Femei frumoase pe funcții superbănoase
Publicat acum 8 ore şi 40 minute
Real Madrid, de neoprit
Publicat acum 11 ore şi 13 minute
Centrul Atenţiei
alarm off
Cotidianul cititorilor
17 articole/ Actualizat Sâmbătă, 12 august 2017
alarm off
Fotografiile bunicilor
30 articole/ Actualizat Sâmbătă, 05 august 2017
alarm off
Antiştirile Cotidianul
6 articole/ Actualizat Duminică, 09 iulie 2017
alarm off
NUMAI DOUĂ ÎNTREBĂRI
142 articole/ Actualizat acum 11 ore şi 12 minute
Andrei Marga

Cum cei mai mulți se consideră creștini, se poate spune că, în Europa, creștinismul este mai mult decât viziune - este însuși mediul formării și referința fundamentală. Pot fi însă luate în serios partidele și persoanele care-și afișează adesea cu emfază afilierea?

Andrei MargaPublicat acum 21 ore şi 54 minute