Stampe japoneze, statuete ale lui Buddha, sculpturi-efigie

Georges Clemenceau a reunit o colecţie de peste 3.000 de mici cutii de esenţe aromate, folosite în Japonia în timpul ceremoniei ceaiului. Ele sunt păstrate acum la Muzeul de Artă din Montreal. Pentru prima dată de la plecarea lor peste Ocean în 1938, 500 din aceste “kogo” revin în Franţa în cadrul expoziţiei “Clemenceau, Tigrul şi Asia”, de la Muzeu Guimet, deschisă până în 16 iunie.

Georges Benjamin Clemenceau (1841-1929) a fost om politic, preşedinte al Consiliului Municipal al oraşului Paris, deputat şi senator. A fost un apărător al amnistiei Comunarzilor şi un anticlerical convins, a jucat un rol activ în apărarea căpitanului Dreyfus.

Numit, în 1906, ministru de Interne, s-a calificat el însuşi drept “primul copoi al Franţei”. A fost supranumit în această perioadă “Tigrul”, pentru măsurile sale drastice.

Negociator la Conferinţa de la Versailles, numit şi “Părintele Victoriei”, a susţint atunci cauza României. Criticat atât de stânga, cât şi de dreapta, în 1920 s-a retras din viaţa politică.

Este cunocut ca fondator de ziare, ca mecena al artiştilor, mai ales al lui Monet. Era un apropiat al feministei Marguerite Duras, al scriitoarei Anne de Noailles, al actriţelor Sarah Bernhardt şi Cécile Sorel.

În cercul japonizanţilor

Cutia surmontată de Buddha în Nirvana de pe biroul colecţionarului

Clemenceau a început să fie interesat de kogo în anii 1880. Figură cunoscută în cercurile literare şi artistice pariziene, el îi frecventa nu numai pe Edmond de Goncourt şi pe Gustave Geffroy, dar şi pe experţii în artă japoneză, printre care Edward Sylvester Morse. S-a alăturat primilor japonizanţi, inclusiv influentului critic de artă Philippe Burty, câteva din kogo-urile acestuia ajungând în colecţia lui.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, majoritatea intelectualilor erau interesaţi de arta japoneză, de la stampe până la netsuke-uri. În anii 1890, interesul colecţionarilor, inclusiv al lui Clemenceau, s-a îndreptat mai ales către ceramică şi accesoriile ceremoniei ceaiului. Explicaţia stă în numărul mare de expoziţii de ceramică şi în eforturile negustorilor de artă japoneză. De la “Expoziţia Universală” din 1878, ceramica veche japoneză stă alături de produsele mai comerciale, cum ar fi porţelanurile emailate, dar atenţia cunoscătorilor francezi se îndreaptă mai ales către ceramică, şi nu către porţelan.

Numărul impresionant de kogo-uri achiziţionate de Clemenceau timp de 10 ani dovedeşte proliferarea acestor piese pe piaţa franceză. Realizate în lut ars, în gresie sau în porţelan, în miile de cuptoare de pe tot întinsul arhipeleagului nipon, aceste cutii exprimă dorinţa olarilor de a exploata materialele, glazurile şi formele. Animale, caricaturi umane, plante delicate, munţi, instrumente muzicale şi figuri mitologice sunt subiectul unor miniaturi în care se remarcă sensibilitatea şi gustul pentru “mignon” pe care îl regăsim astăzi în Japonia sub numele “kawaii”.

Ceainic tip boccaro, China secolul XIX

În mod tradiţional, kogo conţine substanţe aromatice care sunt arse în timpul ceremoniei ceaiului. Gazda pune pastile sau lamele de esenţă pe cărbuni pentru a purifica aerul. Chiar dacă nu sunt arse esenţe, se plasează un kogo corespunzând anotimpului, sau, uneori, cu un buchet de flori şi o caligrafie sau o pictură pe un rulou pentru plăcerea vizuală a invitaţilor. Materialele folosite variază de la ceramică la lac şi uneori la lemnul obişnuit, trecând prin scoici şi metal, în funcţie de anotimp. Astfel, iarna se foloseşte mai curând ceramica, lacul şi lemnul sunt pentru vară. Metalul şi scoicile, veritabile sau din porţelan, puteau fi utilizate în orice anotimp.

Ceramicile “Shino” şi “Oribe”, din secolul al XVII-lea, provenite din regiunea Mino, porţelanurile emailate din Kyoto din secolul al XIX-lea, exemplarele semnate de maeştri ca Ogata Kenzan şi Eiraku Hozen sunt mărturii ale diversităţii colecţiei lui Clemenceau.

Valoarea kogo-urilor depinde de legătura lor cu un maestru al ceaiului sau de colecţionarii celebri cărora le-au aparţinut. În Occident, ele sunt apreciate mai mult pentru valoarea lor estetică, decât pentru cea istorică. Potrivit legendei, Clemenceau obişnuia să ia cu el unele piese, ascunzându-le în buzunare. E greu de ştiut dacă pasiunea lui era motivată de fineţea execuţiei, de multitudinea formelor, de frumuseţea neobişnuită, de dimensiunile miniaturale sau de caracterul lor exotic. Indiferent de motiv, el a reuşit să adune cea mai mare colecţie de acest gen din lume. Spre deosebire de alte obiecte folosite în “chanoyu” (ceremonia ceaiului), cum ar fi bolurile şi ceainicele, kogo-urile, dat fiind rolul lor modest în ceremonie, sunt realizate într-o mare varietate de tehnici de forme şi de motive decorative.

Stampă japoneză din epoca Edo

La moartea marelui om politic, familia sa a moştenit colecţia, pe care a vândut-o amatorului din Quebec Joseph-Arthur Simard, în 1938, printr-o tranzacţie misterioasă, pentru că nu există niciun act scris sau cel puţin niciunul n-a ajuns până în zilele noaste. Fiul lui Simard, Leon, povesteşte că, în timpul vieţii tatălui său, un colecţionar de artă european a fost sfătuit de asociatul lui francez, Eugène Schneider, să-l ajute pe fiul lui Clemenceau să găsească un cumpărător pentru colecţia de kogo-uri. Este posibil ca Simard să fi fost cucerit de micile cutii, dar, desigur, el a văzut în această tranzacţie şi o afacere profitabilă. Colecţia a fost păstrată, timp de 20 de ani, într-un depozit din Montreal, până când Cleveland Morgan, directorul Muzeului de Artă, l-a convins pe omul de afaceri s-o doneze muzeului cu prilejul centenarului acestuia din 1960. Abia în 1970, specialistul în artă asiatică Zutaka Mino a redescoperit-o în depozitul muzeului. Intrigat de cutiile aşezate pe rafturile superioare, le-a deschis şi a descoperit miile de kogo-uri ascunse în ele de peste 40 de ani. Piesele şi-au găsit locul ce li se cuvenea în muzeu, înainte de a fi expuse în Japonia şi în Canada. Colecţia este acum o sursă de neocolit pentru studiul ceramicii din epoca Edo.

China, India şi grădinile orientale

Cutie de esenţe, China Dinastia Qing

În 1900, Clemenceau a compus “Le Voile du Bonheure”, piesă într-un act însoţită de muzică de scenă compusă de Gabriel Fauré. Unică în cariera lui Clemenceau, această piesă a fost concepută într-un moment al istoriei gândirii şi gustului din Occident, marcat de orientalism şi pozitivism.

Sub acoperirea exotismului – un mandarin chinez orb îşi regăseşte vederea graţie îngrijilor unui medic occidental –, piesa este plină de critici la adresa Secolului Luminilor. Autorul exprimă şi întrebări mai personale, legate de esenţa fericirii şi de valorile care îi pot permite omului, chinez sau european, să o atingă.

Dacă în Franţa acelei epoci Clemenceau a cunoscut momente de neînţelegere care l-au făcut să evadeze către o Asie visată, orizontul de libertate pe care îl reprezenta China pentru filosofii secolului al XVIII-lea european a avut repercusiuni şi asupra modei şi artei. Chinezăriile au invadat toate momentele vieţii cotidiene şi mondene. Grădinile sunt chinezeşti, ceaiul se bea în ceşti de porţelan cu decor “au chinois”, pictat uneori de Watteau sau de Boucher, mobilierul, ţesăturile, hârtia pictată sunt şi ele influenţate.

Buddha aşezat, Gandhara

Piesa “Voile di Bonheure” este montată într-un decor lipsit de autenticitate, dovedind că gustul pentru China începuse de-acum să decadă. Victor Hugo avea să scrie: “Arta are două principii. Ideea, care produce arta europeană, şi Himera, care produce arta orientală”. Din China, Clemeneau a cumpărat mai mult piese agreabile decât opere de artă.

În timpul călătoriilor în Asia, “Tigrul” a fost atras mai ales de grădini. La Singapore a vizitat grădina zoologică în 1920, în Java s-a dus la Buitenzorg, unde se găseşte “cea mai frumoasă grădină zoologică din lume”, în Ceylon a admirat grădina botanică de la Peradeniya, cu palmieri gigantici şi bambuşi enormi şi cu o colecţie extraordinară de orhidee. Era fascinat de arbori nu numai pentru frumuseţea şi vitalitatea lor, dar şi pentru simbolistica pe care au generat-o de-a lungul secolelor în diferite mitologii.

Ecran cu dragon

În America de Sud, în 1911, vizitase grădina botanică, dar şi pe cea zoologică, ţinută de un italian, Clemente Onelli, care îi oferise lebede negre ce s-au alăturat animalelor pe care le avea deja: păstrăvi, nisetri, un măgar, vaci şi o curte de păsări. Interesul său pentru păsări este vizibil şi în operele ce s-au păstrat şi astăzi în locuinţele sale. La Paris, în apartamentul din rue Franklin, o pictură care reprezintă un şoim pe un pin este etalată în sufragerie, în timp de la Saint-Vincent-sur-Jard, în Vendeea, un minunat păun printre arborii de piper, desenat cu măiestrie în tuş negru, este suspendat în camera de oaspeţi, mărturisind gustul lui pentru arta japoneză.

Dormitorul lui Clemenceau de la Saint-Vincent-sur-Jard

Obiectele din lac, cum ar fi cabinete în lac aurit, mărturisesc, de asemenea, preferinţa lui pentru reprezentările delicate ale naturii, ce amestecă pudra de aur şi lacul vegetal în compoziţii dinamice şi contrastante. Această atracţie poate fi regăsită şi în corespondenţa sa, mai ales în scrisorile către Marguerite Baldensperger, căreia îi scrie de la Bélébat în 1926: “Avem un mic şi drăguţ cuib de mierle în tufişuri, cu doi pui abia apăruţi”, iar într-o altă scrisoare: “Liniştea, florile, cerul, marea vapoarele…”. Ceea ce Clemenceau căuta în primul rând într-o grădină era sentimentul pe care îl trăia la schimbarea anotimpurilor sau la deschiderea unui boboc de floare. El se înscrie în concepţia extrem-orientală despre natură, care nu produce doar o plăcere vizuală, ci se adresează tuturor simţurilor, ghidând spectatorul prin trecerea anotimpurilor, a timpului, a ciclurilor vieţii. Florile, păsările, peisajele sunt elemente întâlnite des în arta japoneză şi chineză, şi deci şi în colecţia lui Clemenceau, cum ar fi cea de porţelanuri chinezeşti cu decor fin sau micile kogo, care reprezintă întregul bestiar şi varietatea florei extrem-orientale.

Kogo reprezentând un actor de dramă No

Clemenceau şi-a decorat casa din Saint-Vincent-sur-Jar cu obiecte pe care le-a păstrat până la sfârşitul vieţii. Vulpi din bronz pe care le-a plasat la intrarea în camera sa, ca la sanctuarele shinto, statute ale lui Buddha, stampe delicate japoneze, ceşti chinezeşti de tip “bocaro” din care îi plăcea să bea ceai, pielea unui tigru pe care îl vânase în India sau crapi japonezi, dăruiţi de ambasadorul Japoniei, pe care îi creştea în grădina sa. Îi plăcea să culeagă flori pentru a le pune în micile vaze japoneze, ca o experimentare originală a ikebanei. Această pasiune pentru natură a făcut de altfel obiectul unei bogate corespondenţe cu Claude Monet, care îl sfătuia în materie de grădinărit. În lucrarea sa despre nuferi, Clemenceau considera grădina de la Giverny ca o operă de artă, “O prelungire a atelierului în aer liber”.

De la un anotimp la altul

Grădina lui Clemenceau de la Saint-Vincent-sur-Jard

Puţine civilizaţii au celebrat spectacolul naturii, în aspectele sale cele mai umile şi în cele uimitoare, cum au făcut-o japonezii. De la o pădure de bambus la cireşii în floare, trecând prin baletul neîncetat al anotimpurilor, nimic n-a scăpat penelului marilor maeştri niponi. Ignorând tradiţionala ierarhie occidentală în genuri majore şi genuri minore, japonezii au pictat la nesfârşit arborii şi florile, munţii şi câmpiile, păsările şi fluturii. Fără îndoială, Clemenceau, care avea în bibliotecă lucrări savante despre arta asiatică, a perceput dimensiunea spirituală a acestor microcosmosuri, fie că era vorba despre kogo-uri, cabinete şi chiar “necessaire”-uri pentru picnic, al căror decor cu peisaje era adesea inspirat de locuri celebre.

Destinate unei noi burghezii a perioadei Edo, amatoare de lux şi de distracţii, aceste accesorii fermecătoare, dotate cu multe compartimente, aliau esteticul şi funcţionalul. Realizate în lac aurit, decorul unora dintre ele atingea culmi de virtuozitate, reflectând bogăţia şi statutul proprietarilor. Dincolo de somptuozitate, aceste mobile în miniatură vehiculau aforisme şi proverbe cântând nestatoricia dragostei şi scurta durată a vieţii.

În biroul său din rue Franklin

Celebru pentru ateismul şi anticlericalismul său virulent, Clemenceau a căzut totuşi pradă mesajului lui Buddha, pe care-l considera o doctrină superioară din multe puncte de vedere creştinismului. El îl numea de altfel pe Buddha un “Christ fără Golgota”.

El a colecţionat cu fervoare sculpturi-efigie ale lui Buddha. În apartamentul din rue Franklin, care a fost ultima locuinţă pariziană a lui Clemenceau, o cutie japoneză din aramă, surmontată de Buddha “adormit în pacea Nirvanei”, decora întotdeauna biroul “Tigrului”. Alături de ea stăteau câteva cărţi care au fost ultimele lui lecturi şi printre care figurează “Sur les traces du Bouddha”, de René Grousset, operă apărută în 1929.

Întâlnirea lui Buddha cu Apollo

Kogo din China, Dinastia Qing

“Ceva din Grecia trăieşte încă şi va trăi mult timp în azilul inviolabil al emoţiilor noastre”, scria Clemenceau în testamentul său literar şi spiritual, “Au soir de la pensée”. Pentru acest îndrăgostit de arta antică, nu exista nicio îndoială că frumoasele statui în şist, dezgropate la graniţele Afganistanului şi Pakistanului, în vechea provincie Gandhara, păstrau încă ceva din cavalcadele descendenţilor lui Alexandru cel Mare şi pecetluiau osmoza între idealul elenistic şi credinţa budistă. În timpul unui periplu de şase luni în 1921, “Tigrul” a vizitat oraşul Peshawar şi bogatul lui muzeu în care abundau capete ale Fericitului Buddha, cu surâsul inefabil şi coafura lui Apollo. A mers, de asemenea, la situl arheologic de la Taxila. Dar a fost atras şi de regiune şi de locuitorii ei.

Kogo-uri pe biroul colecţionarului

Abia în 1927, Clemenceau a donat “Muzeului Guimet” patru frumoase piese de la Gandhara, piese cu atât mai preţioase cu cât, în acel moment, această “provincie artistică”, un fel de punte între Occident şi Orient, nu era încă prea bine cunoscută. Câţiva ani mai târziu, un alt om politic a căzut şi el pradă acestei arte senzuale şi metisate: André Malraux.

Cunoscând lupta lui Georges Clemenceau pentru laicitate, contemporanii au fost uimiţi să-l vadă participând la ceremoniile budiste de la Muzeul “Guimet”. Întrebat la ieşire de un ziarist, el a răspuns: “Ce vreţi, sunt budist!”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.