Un dialog subtil şi uman în pelicula „Diplomaţie”

Pelicula regizorului Volker Schlöndorff, premiată cu César pentru cel mai bun scenariu, o adaptare după romanul Diplomatie de Cyril Gely, rulează de astăzi pe ecranele româneşti. Filmul a mai fost distins la Festivalul de la Valladolid 2014 cu Premiile pentru Cel mai bun regizor şi Cel mai bun actor (Niels Arestrup).

25 august, 1944. Aliaţii intră în Paris. Cu puţin timp înainte de zorii zilei, Dietrich von Choltitz (Niels Arestrup), guvernatorul militar neamţ al Parisului, se pregăteşte să execute ordinele lui Adolf Hitler de a arunca în aer capitala franceză. Poduri şi monumente sunt deja pregătite să fie aruncate în aer şi, totuşi, Parisul nu e distrus. Din ce motive a refuzat von Choltitz să respecte ordinul Führer-ului, în ciuda loialităţii sale nesfârşite faţă de cel de-al Treilea Reich? Să fi fost Raoul Nordling (André Dussollier), consulul suedez la Paris, cel care l-a făcut pe general să se răzgândească? Cu siguranţă, trebuie adăugat şi faptul că von Choltitz, dincolo de datorie, dorea a-şi salva familia, care, dacă nu ar fi execuat ordinele, ar fi fost ucisă. Dar şi deziluzia lui în faţa decrepitudinii lui Hitler la sfârşitul războiului.

Andre Dussollier, un fin şi distins diplomat

Fără a fi un martir, departe de asta, von Choltitz a fost într-o situaţie dificilă: era unul dintre soldaţii loiali ai Führer-ului, se presupune că ar fi participat la masacrul evreilor din Europa de Est şi la distrugerea oraşului Rotterdam, care sunt crime de război în contradicţie cu tradiţiile soldaţilor prusaci. Într-adevăr, generalul întruchipează a treia sau a patra generaţie a unei familii de ofiţeri şi identitatea sa este exemplificată prin reguli militare cum ar fi supunerea – baza unei armate eficiente -, iubirea de ţară şi onoarea familiei. Atât de mult, încât, atunci când, în august 1944, deşi toţi generalii germani au încetat să mai creadă în victorie, von Choltitz, când a primit ordinul de a distruge Parisul, el a răspuns cu o criză de astm: era incapabil să execute ordinul, dar nu ştia cum să evite datoria. Era vorba de liberul arbitru, şi totuşi nu avea încotro. Ştia ce trebuia să facă, dar nu avea puterea s-o facă. Nu se putea hotărî şi atunci trupul său a luat locul voinţei.

În acel moment a venit consulul Nordling, aproape ca un salvator, chiar dacă generalul l-a considerat la început un intrus care s-a strecurat în apartament, ca un spărgător. Însă, de fiecare dată când consulul voia să plece, von Choltitz făcea o criză de astm, ca să-l reţină: era vocea subconştientului lui. Consulul voia să pună capăt războiului. Potrivit lui, orice era valabil pentru atingerea scopului şi, de altfel, metodele diplomaţilor nu sunt mai puţin nocive decât cele ale autorităţilor militare, deşi, desigur, nu sunt la fel de letale.

Niels Arestrup, distins cu Premiul pentru Cel mai bun actor la Festivalul de la Valladolid, într-un rol de neuitat

Iată ce spune istoria. În 1933, Hitler ajunge la putere în Germania. Bântuit de ranchiună şi de umilirea la care a fost supusă ţara sa prin Tratatul de la Versailles de după Primul Război Mondial, Führer-ul visează să-şi extindă puterea în toată Europa. La 1 septembrie 1939 invadează Polonia. Două zile mai târziu, Franţa şi Marea Britanie declară război Germaniei.

În iunie 1940, Mareşalul Pétain, erou din Primul Război Mondial, semnează armistiţiul cu Hitler, începând ocupaţia franceză şi colaborarea.

În acelaşi an, Hitler vizitează Parisul şi este vrăjit de frumuseţea sa, admirând în special Opera, Panteonul, Luvru, Palatul Justiţiei şi proporţiile clădirilor de pe Rue de Rivoli. Îşi împărtăşeşte entuziasmul cu Albert Speer, arhitectul său ales, şi îi cere să se bazeze pe armonia şi măreţia Parisului în planurile sale pentru un „Mare Berlin”.

Scenă de război pe străzile Parisului

Când Berlinul este distrus de Aliaţi, Hitler nu poate suporta ideea că Parisul – căruia îi spune „curva aia” – este încă în picioare. După ce a scăpat de complotul ofiţerilor Wehrmacht pe 10 iulie 1944, Führer-ul îl numeşte pe unul dintre puţinii generali în care mai are încredere, generalul von Choltitz, guvernator al Parisului. Îi ordonă să apere Parisul până la sfârşit sau să-i lase inamicului numai moloz.

Dietrich von Choltitz s-a născut în 1894 într-o familie aristocratică de ofiţeri prusaci. În1940 a comandat trupele care au cucerit Rotterdamul, provocând multe victime civile.

În iunie 1942 ia parte la bătălia de la Sevastopol, după care 30.000 de evrei au fost executaţi. Mai târziu s-a alăturat bătăliei de la Harkov şi a luptat pe frontul italian şi în Normandia. Deoarece nu a făcut parte din complotul generalilor împotriva lui Hitler, a fost numit guvernator al Parisului pe 7 august 1944. Capitulează pe 25 august, după ce refuză să distrugă oraşul. Închis în Anglia şi, mai târziu, în Statele Unite, este eliberat în 1947. Se întoarce la familia sa, care a supravieţuit în urma represaliilor împotriva naziştilor, şi moare în 1966.

În holul hotelului Meurice

Raoul Nordling s-a născut la Paris în 1882, dintr-o mamă franţuzoaică şi un tată suedez. Numit Consul suedez la Paris în 1926, ia parte la o serie de negocieri de pace între beligeranţii din al Doilea Război Mondial. Din 18 august1944 a negociat cu generalul von Choltitz eliberarea a 3.000 de deţinuţi şi, mai târziu, încetarea focului între Rezistenţa Franceză şi nemţi. Astfel, a prevenit bombardarea Prefecturii. A murit în 1962.

Cele două personaje se confruntă cu precauţie de parcă ar juca şah.

Este mai degrabă un meci de box în cinci, şase runde. Fiecare concurent îşi pregăteşte cu grijă lovitura următoare, dar nu există knockout-uri. ”Am împărţit scenariul în mai multe secvenţe muzicale. După o introducere andante, în care cele două personaje se măsoară ca să-şi dea seama cum ar reacţiona adversarul, intră furioso, tempoul creşte periculos, după care urmează momente mai calme. De obicei nu găseşti interpretări atât de convingătoare la actori care nu caută să-l depăşească pe celălalt. Dimpotrivă, Niels Arestrup şi André Dussollier şi-au folosit talentul şi abilităţile ca să deservească intriga”, mărturiseşte regizorul.

Niels Arestrup şi Andre Dussollier

De altfel, iată o parte dintr-un interviu cu Volker Schlöndorff.

Ce v-a atras la proiect?

Războiul pune oamenii în situaţii extreme şi scoate la iveală tot ce e mai bun şi ce e mai rău la umanitate. În ziua de azi, un conflict între Franţa şi Germania este atât de neconceput, încât mi s-a părut interesant să amintim relaţiile din trecut dintre cele două ţări. Dacă, Doamne fereşte, Parisul ar fi fost distrus, mă îndoiesc că legătura franco-germană s-ar fi format sau că Europa ar fi ieşit la liman. În plus, ceea ce m-a atras a fost să omagiez Parisul. Am colindat prin acest oraş de la 17 ani şi cunosc toate podurile şi monumentele – cred că, în acei ani, eram asistent de regie pentru Louis Malle şi Jean-Pierre Melville – şi am explorat mai multe străzi din Paris decât un şofer de taxi! În plus, îmi place Parisul şi, deoarece mi s-a cerut 50 de ani mai târziu să celebrez supravieţuirea lui, acesta a fost un adevărat privilegiu.

Soldaţii nemţi pregătindu-se să arunce în aer podurile din Paris

V-aţi documentat despre „întâlnirea” dintre consulul Raoul Nordling şi generalul Dietrich von Choltitz?

Întâlnirea pe care am filmat-o nu a avut, de fapt, loc. De fapt, Nordling şi Choltitz s-au întâlnit de mai multe ori, o dată la doar cu câteva zile înainte de 24 august, la ”Meurice Hotel” şi la comandant, ca să negocieze un schimb de prizonieri politici germani, în schimbul unor prizonieri francezi din Rezistenţă. Şi întâlnirea a mers foarte bine. Pe de altă parte, între 20 şi 24 august, cei doi au fost de acord cu un fel de încetare a focului. Luptătorii din Rezistenţă au reuşit să invadeze sediul poliţiei din Paris, dar se temeau că germanii aveau să riposteze, deoarece încă mai aveau trupe în teritoriu. Consulul şi generalul au negociat un armistiţiu ca nemţii să poate călători prin Paris, fără să cadă în ambuscade, iar luptătorii din Rezistenţă se puteau reorganiza şi ei. În timpul întâlnirii s-a vorbit de asemenea şi de frumuseţea Parisului şi de pericolul iminent al distrugerii sale.

Există biografii ale celor doi, scrise în anii ’50, care includ mărturii personale în care fiecare caută să-şi facă rolul jucat să dea bine sau, în cazul generalului, să-şi spele numele, mărturii ce trebuie înghiţite cu puţină sare.

În timpul filmărilor

În ce moment a devenit filmul ficţiune?

Ficţiunea joacă un rol important în film. Asta m-a interesat cel mai mult. Cu toate acestea, un element este istoric şi Cyril Gely l-a folosit ca punct de plecare: cei doi s-au cunoscut şi au vorbit despre soarta fatală a Parisului. De aceea Aliaţii s-au folosit de consul, cerându-i să ducă o scrisoare generalului, probabil scrisă de generalul Leclerc, care a inclus o propunere pentru von Choltitz, să se predea şi să elibereze oraşul fără să-l distrugă. Aşa cum se arată în film, generalul ar fi respins ultimatumul. Ne-am bazat povestea pe aceste câteva fapte istorice şi am încercat să ne dăm seama care a fost starea de spirit a generalului german. Camera cu un pasaj secret şi o scară ascunsă, prin care amanta lui Napoleon al III-lea se presupune că intra în hotel, este pură invenţie. Mi-au plăcut comicul şi dialogul plin de umor.

Spaţiul închis indică o situaţie fictivă. Nu am vrut să respect istoria. Cu toate astea, pe ecran, spre deosebire de scenă, îţi trebuie un punct de vedere, trebuie să se ştie cine spune povestea şi de ce o spune. În acest caz, nu putea fi decât consulul. De aceea am început cu el, umblând pe străzile Parisului, noaptea, bântuit de imaginile distrugerii Varşoviei şi obsedat de o întrebare sâcâitoare: cum să-l fac pe general să nu respecte ordinul sumbru dat de Hitler cu o zi înainte, iar perspectiva noastră narativă a fost cea a consulului care încheie povestea, când pleacă cu portarul, după trădarea generalului, pentru a salva Parisul. Fără să stea pe gânduri. Dacă Parisul este în pericol, se acceptă orice.

Cum ai dezvoltat personajele?

Prin urmare, scopul meu a fost de a aduce un omagiu curajului, dedicării şi artei acestui diplomat de succes, adevăratul erou al filmului. El este întruchiparea valorilor umane, care depăşesc legile statului.

Cei doi actori reiau pe ecran rolurile pe care le-au interpretat de peste 300 de ori în teatru

Filmul a avut parte de o presă extraordinară.

„Această realizare extraordinară de teatru filmat este plină de răsturnări de situaţie şi intrigi secrete care arată cum istoria se află uneori în mâinile câtorva oameni şi într-un pahar bun de Chardonnay”, apreciază The Hollywood Reporter.

„Un joc diplomatic de manipulări riscante salvează Parisul de la distrugere iminentă în drama istorică stilată, interpretată superb, a lui Volker Schlondorff”, consemna Variety.

„Motivul pentru care nu încetează să convingă este nu numai talentul actorilor, ci şi un fel de dialog provocator şi profund care caracterizează lupta intelectuală de un nivel mai înalt”, nota Los Angeles Times.

„Valoarea filmului Diplomacy este faptul că stârneşte la fel de multă tulburare, câtă linişte, convingând spectatorul să rămână bântuit de gânduri de coşmar a ceea ce s-ar fi putut întâmpla”, scria cronicarul de la New York Times.

Intensitatea este permanentă şi propunerea este servită de doi actori excepţionali: André Dussollier şi Niels Arestrup. După ce au figurat amândoi şi pe afişul piesei de teatru, şi acum practică un joc de-a şoarecele şi pisica care ar fi amuzant, dacă nu ar fi dramatic. Această relectură istorică te lasă cu gura căscată, trăind cu strania senzaţie că Parisul a avut şansa să fie salvat într-o noapte.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.