După apariţia articolului nostru „Cătălin Cioabă a plagiat şi în antologia „Eminescu – Poezii” de la Humanitas”, am primit la redacţie un „Drept la replică” venit nu din partea autorului antologiei, ci de la… Ioan Milică, unul dintre comentatori! Să-l fi rugat Cătălin Cioabă pe Ioan Milică să reacţioneze în locul lui?
Unul dintre motivele pentru care îi răspundem, totuşi, lui Ioan Milică este faptul că ne-a furnizat o informaţie preţioasă pe care am omis-o în articolul nostru şi pe care vrem s-o prezentăm. Este vorba despre autorul unei fotografii pe care am preluat-o de la lansarea Antologiei lui Cioabă la Cluj, talentatul fotoreporter Dan Bodea, căruia îi mulţumim şi îi cerem scuze pentru omisiunea din acel articol.
Să trecem acum la conţinutul „Dreptului la replică” al lui Ioan Milică. El spune că am fi folosit un „stil rudimentar şi mâlos”, care n-ar ţine cont de „rigorile scrisului gazetăresc profesionist”, adăugînd că noi am fi făcut „afirmaţii şi comentarii nefondate”, cu un „evident caracter defăimător”. Drept urmare, Milică, eminescologul, s-a gîndit să ne pună la punct „ca reacţie legitimă față de acuzele nefondate ce mi se aduc și ca măsură de contracarare a invectivelor”. După care, riguros, Milică, eminescologul, o ia pe puncte. Le vom trece şi noi în revistă pentru că, după cum veţi vedea, omul pare a se băga singur în seamă, doar-doar o ieşi şi el în poza de grup.
Păi, bine, măi, Milică, să nu observi matale ce limbaj foloseşti la adresa noastră, tocmai atunci cînd te strofocai mai tare pentru că l-am fi supărat pe Cioabă? Uite cum stă chestiunea: un plagiat este considerat peste tot în lume un furt sau, cum recunoştea Gabriel Liiceanu, „un furt, furt”. Despre cei care comit astfel de hoţii nu poţi să vorbeşti strict academic pentru că şi-o iau în cap, aşa cum fac politicienii, precum Victor Ponta sau Gabriel Oprea, ori chiar scriitorii, precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Mircea Cărtărescu. În astfel de texte – cum să-ţi spun eu ca să înţelegi? -, nota polemică presupune şi o libertate a limbajului. Iar matale, care ţi-ai dat doctoratul cu „limbajul de argou”, ar trebui să fii mai puţin pudic; nu de alta, dar, dacă trebuie să le vorbeşti studenţilor despre „Orbitorul” lui Cărtărescu, trebuie să le spui şi ce i-ar face Reginei Angliei veşnicul pretendent la Premiul Nobel! Şi, ca să încheiem povestea cu limbajul, ai grijă ca, măcar atunci cînd vrei să-ţi vadă lumea fracul pe sub tricou, să nu mai foloseşti formulări de genul „plagiatul descoperit de Ion Spânu este plăsmuirea unui spirit suferind de fantezie în exces”! Nu de alta, dar în polemică este ca în grajd: nu se ştie de unde-ţi vine copita în frunte.
Trecînd la fondul problemei, iată ce crede Milică, eminescologul, că am făcut noi: „documentarea, elaborarea și editarea articolului… au fost realizate deficitar și au avut menirea nocivă de a-i păcăli pe cititori”. I-auzi brîul? Păi, dacă nu te conving nici fotocopiile care demonstrează cît se poate de limpede că Cătălin Cioabă (sic!) a plagiat în toate Notele de la sfîrşitul cărţii, atunci înseamnă că nici matale, Milică, nu i-ai citit nici pe Perpessicius, nici pe Murăraşu, altfel ai fi văzut imediat că toată contribuţia amicului matale se limitează la scoaterea unor cuvinte din textul original, în speranţa că nu se va mai vedea plagiatul. Se vede, Milică, se vede!
Pentru a nu relua acum demonstraţia din articolul nostru precedent, îi invităm pe cei interesaţi să revadă toate acele fragmente plagiate la adresa http://www.cotidianul.ro/catalin-cioaba-a-plagiat-si-in-antologia-eminescu-poezii-de-la-humanitas-263865/. Oricum, chestiunea nu are absolut nici o legătură cu Milică, eminescologul, decît dacă omul vrea să se afle în treabă. Ioan Milică a scris într-un cotidian din Iaşi o, să-i zicem, recenzie, despre care ne-am amuzat, e drept, în articolul nostru, căci ce altceva puteam să facem în faţa unui asemenea text: „Să nu uităm că cititorul e o instanţă exigentă şi capricioasă, o fiinţă adesea greu de mulţumit. De aceea îşi cheltuie editorii energia vitală şi talentul, să le fie pe plac cititorilor. O ediţie autentic prietenoasă cu cititorul indică un editor priceput, exersat în echilibristica de a mulţumi pe cineva”!
Milică, eminescologul, ar fi vrut să-i dăm un e-mail, să-l sunăm, să avem o conversaţie şi poate chiar să ne vedem la o cafea. De ce, maestre? Nu e de ajuns că am citat opinia matale? Am aflat ce trebuia să ştim, „că cititorul” (am citat!) e capricios şi, drept urmare, Cioabă face o echilibristică pentru a-l mulţumi! Bravo!
Ioan Milică este nemulţumit că l-am făcut „părtaş la furtul intelectual” comis de Cătălin Cioabă. Noi? Doamne fereşte! O spune chiar Cătălin Cioabă în „Prefaţă”: „Multe dintre aspectele atinse în „Note” au fost discutate împreună cu dnul Iulian Costache (Universitatea din Bucureşti). Dna Lucia Cifor şi dnul Ioan Milică (Universitatea din Iaşi) au însoţit, cu sugestii utile, acest proiect. Le datorez, tuturor, calde mulţumiri”! Şi o spui chiar matale la începutul recenziei din „Ziarul de Iaşi”: „Am legat cu editorul lucrării o corespondenţă care s-a transformat încet şi sigur într-un şir de destăinuiri ce au rodit mai întâi în planul colaborării profesionale”. Adică, atunci cînd te-a băgat în seamă Cătălin Cioabă şi te-a menţionat în Prefaţă erai tare mîndru, iar acum, cînd ai aflat că a plagiat, dai bir cu fugiţii? Păi, e frumos, domnul Milică?
Excelenţa sa, Milică, eminescologul, scrie că „furtul intelectual nu există decât în intelectul semnatarului”, adică al meu. Domnu’ Milică, ia ascultă aici: nu crezi matale că, înainte de a polemiza cu mine, ar fi mai bine să pui mîna pe carte şi să vezi singur că toate Notele lui Cioabă sînt, în cel mai fericit caz, nişte pastişe după Perpessicius şi D. Murăraşu? Pentru cineva care a citit măcar aceste contribuţii esenţiale în eminescologie, plagiatul lui Cioabă este evident! Ce dracu’, eşti şi tu profesor, Milică! Se poate?
Şi, aşa, pentru cultura matale generală, să ştii că însuşi Cătălin Cioabă a apreciat ajutorul pe care i l-am dat, renunţînd în acest al doilea volum despre Eminescu să-l mai externeze pe poet în 15 august 1883, aşa cum scrisese în volumul cu „Memoriile…” Matale de ce nu i-ai atras atenţia? Sau nu ştiai?
După cum se vede, Milică, eminescologul, este total în afara subiectului. Cu toate acestea, în „Dreptul său la replică”, îşi trage pe faţă un aer de superioritate, fără să-şi dea seama că, de fapt, tocmai a emis o flatulenţă. Mărturisesc că îmi stăpînesc cu greu cuvintele pe care le-ar merita Milică, eminescologul, însă mă gîndesc că doar tinereţea îl împinge spre acest risc enorm de a polemiza pe subiecte atît de grele, despre care nu are habar. Un avertisment, totuşi, i-aş da: fii atent, Milică, eminescologia nu este doar dificilă, ci şi extrem de periculoasă! Mai ales cînd nici matale, Milică, nici Cătălin Cioabă nu aţi scris vreo carte despre Eminescu.
Dar iată care sînt reperele lui Milică, eminescologul, în materie de Eminescu: Marius Chivu (periecul care l-a batjocorit pe Eminescu în „Dilematica”), Cristina Beligăr, Dan Moșoiu şi, evident, Ioana Both. La textele lor ne trimite Milică, eminescologul, pentru a-şi justifica prezenţa pe terenul eminescologiei! Şi, ca o ultimă demonstraţie despre periculozitatea eminescologiei, să-i urmăm sfatul şi să intrăm pe unul dintre site-urile indicate în „Dreptul la replică”, http://radiocluj.ro/2015/01/17/cartea-de-weekend-mihai-eminescu-poezii/, unde găsim opinia Ioanei Both: „Ceea ce dăunează în receptarea lui Eminescu e tocmai coaja aceea de care pomeneam. Ea este îndepărtată în ediţia aceasta şi, dacă o veţi parcurge, veţi descoperi un poet al secolului XXI, cum ar zice studenţii mei, iertaţi-mi vorba, de-a dreptul mişto”. Şi, vorba ceea, „Nimic nu este mai mişto decît să te fuţi”! Nu te speria, Milică, ăsta este un vers al lui Cărtărescu din vol. „Nimic”, p. 17! Nu e „mişto”? Păi aşa se vorbeşte despre Eminescu, domnule profesor Ioan Milică, la mişto? Adică, într-un pur limbaj academic, nu?
Iar acum, cînd am luat în serios „Dreptul la replică” pe care ni l-a trimis Ioan Milică în numele lui Cătălin Cioabă (!?), trebuie să spunem că în tot textul său nu există nici măcar o tentativă de a demonstra că noi nu am avut dreptate cînd am probat plagiatul! Nici măcar o silabă, doar cuvinte înşiruite „rudimentar şi mîlos”, cum zice chiar Milică, deşi era atît de simplu să deschidă ediţia Perpessicius pentru a constata adevărul spuselor noastre. În articolul nostru am publicat 11 facsimile cu textele faţă în faţă, iar Milică, eminescologul, are impresia că se bate pe burtă cu noi, poate-poate l-o băga în seamă Cioabă şi, la următoarea carte, îi va scrie mai mult decît cele 3 cuvinte („dnul Ioan Milică”) pe care i le-a adresat în Antologia despre care vorbim.
P.S. Milică, eminescologul, ne trage de urechi pentru folosirea cuvîntului „superficialism” pe care l-a căutat în DEX. Nu e? Atunci ia tu, Milică, iniţiativa să fie trecut, aşa încît să putem traduce şi noi titlul cărţii „Superficialism in Ontology”, pe care John Hawthorne a publicat-o în 2009! Şi, ca o concluzie: Milică, Milică, fă lampa mai mică! Eminescu nu e chiar la îndemîna oricui.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.