Vrajbă peste toată țara

Decenii la rând, vechiul îndemn „dezbină și stăpânește“ a reprezentat principala doctrină politică a regimului comunist. Regim bazat pe teroare, justificată prin „lupta de clasă“, care împărțea societatea românească în două tabere distincte: „poporul muncitor“, aflat într-o veșnică luptă cu „burghezo-moșierimea“, dușmanul care trebuia exterminat, cu orice preț. Război cumplit care, în doar câțiva ani, a umplut pușcăriile cu sute de mii de deținuți politici, dintre care mulți n-au mai ieșit în viață de acolo.

Tradiția a fost continuată și după decembrie 1989, când, imediat după preluarea puterii, FSN condus de Ion Iliescu și-a bazat activitatea și acțiunile publice tot pe dezbinarea societății românești. Dar, dacă atunci, la scurt timp după prăbușirea regimului comunist, „poporul muncitor“ rămăsese „eroul pozitiv“, rolul fostei „burghezo-moșierimi“ a fost preluat de intelectuali.

„N-au mâncat salam cu soia!“

23 ianuarie 1990, momentul în care, încălcându-și promisiunile, Frontul Salvării Naționale a anunțat că va participa la primele alegeri libere și astfel a declanșat o serie de proteste ample, atât în Capitală, cât și în restul țării. Abia reveniți din exil și la scurt timp după ce au reînființat partidele de opoziție, moștenitoare și urmașe ale „partidelor istorice“, Radu Câmpeanu și Ion Rațiu, precum și Corneliu Coposu, au fost acuzați de toată lumea că „n-au mâncat salam cu soia!“. De fapt, atunci, înlocuind vechiul simbol proletar „Secera și Ciocanul“, salamul cu pricina a fost principalul argument al luptei contra politicienilor proaspăt reveniți din străinătate. Iar următoarea afirmație, la fel de categorică, adresată tot partidelor de opoziție, a fost „Nu ne vindem țara!“.

„Moarte intelectualilor!“

Dar cea mai cumplită deviză, cea care a împărțit România în tabere care se dușmăneau pe viață și pe moarte, a fost „Moarte intelectualilor!“, intelectuali care, alături de străini, erau considerați, toți la grămadă, „dușmanii poporului“, așadar sursa tuturor relelor din lumea mioritică. Dar, atunci, momentul suprem de maximă dezbinare a românilor a fost cumplita Mineriadă din 13-15 iunie 1990. Câteva zile dramatice în cursul cărora îndemnul a fost pus în practică, în cel mai dur sens al său, de ortacii aduși din Valea Jiului și din alte bazine miniere, cei care scandând „Noi muncim, nu gândim!“ au marcat cea mai dramatică dezbinare politică a românilor de atunci. Iar mulțumirile pe care Ion Iliescu le-a adresat, atunci, minerilor au fost expresia concretă a urii viscerale pe care o parte consistentă a poporului român o nutrea contra celor care nu împărtășeau convingerile politice ale FSN.

Băsiști contra anti-băsiști

După zilele din iunie 1990, în care românii au fost împărțiți clar în tabere care se urau aproape până la moarte, peste România s-a instaurat „liniștea“ pe care Ion Iliescu a dorit-o și a cerut-o atât de mult.

În cele peste două decenii care au urmat de atunci, circa trei milioane de români au ales să plece în străinătate. Cei rămași aici, acasă, nu s-au mai împărțit în tabere antagoniste decât cel mult în cursul campaniilor electorale. Singurul care a reușit să „revitalizeze“ vechea vrajbă românească a fost Traian Băsescu. Un personaj politic excentric și nonconformist, care, în cursul celor două mandate ale lui, a reușit să împartă, din nou, societatea românească în cei care-și spun cu mândrie „băsiști“ și adversarii acestora, așadar, „anti-băsiștii“. Dar confruntările dintre aceștia au rămas doar la nivel verbal și niciodată n-au mai atins vehemența celor din primii ani de după Revoluție.

Mihai Eminescu: „Individualismul este tatăl înflorirei şi al decăderei, justiţiei şi al injustiţiei“

„Istoria dinlăuntru a popoarelor este o luptă între ideea statului şi individualism. Ce este individualismul? Fiecare fiinţă organică e pentru sine lucrul principal, semenul său lucru secundar. Dorinţele şi aspiraţiile oricărui individ omenesc sunt nemărginite, încât funcţiunea principală a vieţei, a inimei sale, este nu realizarea unei dorinţi ci dorinţa, voinţa ca atare. De acolo proverbul: toată lumea să peară, numai Manea să trăiască. Acest element e şi periculos şi folositor. Periculos, dacă o putere mai mare nu-i pune margini, folositor, dacă în margini legiuite el caută a-şi realiza prin muncă aspiraţiile sale, şi precum soarele este tatăl luminii şi al umbrei, tot aşa individualismul este tatăl înflorirei şi al decăderei, justiţiei şi al injustiţiei, binelui şi răului. Faţă cu această iluzie a inteligenţiei şi a inimei individuale, care e cauza că om pe om se exploatează, om pe om se nimiceşte, faţă cu acest bellum omnium contra omnes, un ochiu mai limpede zice: Stai! Nimicind pe vecinul tău, tu loveşti în tine, căci puterile, care exploatează natura brută, s’au împuţinat, TU eşti mai sărac cu o sumă oarecare de puteri. Deci vecinul să trăiască. El produce grâu, el are trebuinţă de mine, eu de el, nimicirea sa ar fi o pierdere vădită pentru mine, care nu mă pot ocupa cu toate celea. Va să zică interesele individuale sunt armonizabile. Iată dar ideea statului: ideea armoniei intereselor.“

Emil Cioran: „Ţările fără o axă istorică îşi pierd conturul prin democraţie“

Febra omului politic este ura. (…) Voluptatea omului politic este adversarul. Cu cît el este mai mare, cu atît el îşi creează mai mulţi. Acest lucru este tot aşa de valabil pentru un ministru în democraţie, cît şi pentru un dictator. (…)

În democraţie statul are un caracter neutru, societatea este totul. De aici distincţia atît de categorică între societate şi stat, specifică ideologiei democratice în genere. (…) Ţările fără o axă istorică îşi pierd conturul prin democraţie. Acesta este cazul României. Ea n-a avut niciodată o formă, iar democraţia nu i-a dat-o. Ea este prea mult politică şi prea puţin istorie. Nenorocirea regimului democratic este că în el omul politic nu poate face nimic. Şi cum o să facă, atunci cînd ascensiunea în democraţie se bazează pe o şansă, iar puterea are caracterul unei durate efemere?! Dictaturile au toate un caracter de răscruce şi de gravitate. Nu este caracteristic că războaiele cele mai multe se fac de regimurile dictatoriale? Încordarea excesivă şi anormalul ritmului numai în război îşi află o ieşire, afară de tiranie, care naşte revoluţia. În perioada democratică a unei ţări, o revoluţie n-are un sens măreţ şi nici o dimensiune monumentală. Numai întru cît sfarmă tradiţia unei tiranii, primeşte un caracter de întorsătură istorică. („Schimbarea la față a României“)

Constantin Rădulescu Motru: „Ești din același grup, atunci lauda nu mai are margini; ești din celălalt grup, atunci ocara nu mai are margini!“

„Absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Ești din același grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; ești din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini! Iată un redactor curajos în tot cazul, îți zici! Ei bine, te înșeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbește cu el între patru ochi și vei constata că nu-și aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toți românii sunt buni și patrioți…“

„La război ne luptăm voinicește, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenți, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii. Nu avem curajul părerilor noastre, când este să ni le apărăm fiecare în parte, dar suntem poporul cel mai susceptibil, când este să ne rostim în grup, și ca grup. Ne aprindem ușor ca un foc de paie, dar ne și trece ușor aprinderea, cum trece și focul de paie, fiindcă sufletele noastre luate în parte sunt prea puțin personale ca să opună rezistență, și o dată ele aprinse au prea puțin substrat propriu ca să nu se și stingă ușor. (…) Dacă sufletul nostru ar fi mai puțin gregar, noi am fi mai consecvenți în idealurile noastre naționaliste și, mai ales, în dușmăniile noastre.“ („Psihologia poporului român“)

Dezbinarea ca traumă istorică

Oricât de inteligenți, de patrioți sau de buni politicieni au fost, de-a lungul istoriei, conducătorii românilor nu au reușit să înfrângă demonul dezbinării. Motivele zaverei au fost dintre cele mai diverse: interesele politice, economice sau simplul orgoliu. Pierzându-se astfel în tot felul de sterpe lupte interne, au ratat importante momente istorice, ajungând uneori aproape de disoluția statului.

Pus pe tron în 1457 de Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare reușește să se certe și să se împace cu acesta de mai multe ori de-a lungul vieții. În cazul lor, mărul discordiei a fost Cetatea Chilia, pe care în 1462 Ștefan o asediază, iar după ridicarea asediului oastea moldoveană a intrat să jefuiască în Țara Românească.

Tratați pe nedrept în fugă de manualele de istorie, Matei Basarab și Vasile Lupu sunt alte exemple ale dezbinării românești. Unii dintre cei mai longevivi domni ai Țării Românești și ai Moldovei nu au reușit să-și armonizeze demersurile politice și economice. Motivele politice i-au determinat pe cei doi domni să se lupte. Atacurile au fost pornite de Vasile Lupu, care a încercat în mod repetat să-l detroneze pe voievodul muntean pentru a-i lua locul. Disputa s-a dus diplomatic la Constantinopol și chiar militar în țările române. Acest război a fost, de altfel, unul dintre puținele lupte din cei 26 de ani de domnie ai lui Matei Basarab.

Rivalitatea dintre Brâncoveanu și Cantemir a ajuns chiar și subiectul unei lucrări a domnului moldovean, „Istoria Ieroglifică“. Adversitatea celor doi a fost motivată politic mai ales extern. Conflictul diplomatic și politic a devenit unul deschis, militar- în timpul războiului ruso-turc din 1710-1711, când cei doi domni s-au aflat în tabere adverse.

Ion Antonescu, Mișcarea Legionară, PNL, PNȚ și Regele Mihai nu au găsit pe parcursul a patru ani punți de legătură pentru a asigura unitatea țării în perioada celui de Al Doilea Război Mondial. În urma refuzului PNL și PNȚ de a-l sprijini Antonescu, vine la guvernare Mișcarea Legionară. Dar după doar un an, este scoasă din joc în zilele „Rebeliunii din ianuarie 1941“. Până la final nu reușește să colaboreze cu Regele Mihai, care îl înlătură pe mareșal de la conducerea statului pe 23 august 1944.

Interviu cu Vasile Morar, profesor universitar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, despre ură și dezbinare și despre faliile existente între guvernanți și guvernați

– Cum comentați faptul că acum, la aproape 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, s-a revenit public la atmosfera de ură și dezbinare caracteristică începuturilor revenirii la democrație din anii 1990, ca și cum ne-am afla în preajma declanșării unei noi revoluții?

– Sunt aproape trei decenii de la cotitura-ruptură din ‘89. Nu sunt multe momente de acest fel în istoria românilor. Semnificația lor este puțin cercetată, deși s-au scris nenumărate cărți, studii, articole pe această temă. Unele încărcate de atâta subiectivitate plină de hybris, încât aproape nimic nu poate fi degajat ca sens substanțial al istoriei. Altele pline de grafice și documente care dau, nu rareori, doar impresia obiectivității, încât și ele rămân să fie privite cu destul dubiu cartezian. În fapt, merită să ne întrebăm: nu aşa a fost mereu în istoria universală, când rupturile au fost radicale? Tocmai de aceea, atmosfera de ură și dezbinare, despre care vorbiți că ar fi „caracteristică începuturilor revenirii la democrație din anii ‘90“, se cuvine să fie pusă în relație și cu ceea ce se întâmplă acum, ca repetiție. Se repetă doar acum? O simplă privire asupra celor 27 de ani ne arata că un nucleu de neînțelegeri, conflicte, dezbinări, zavistii, răzbunări în spațiul public a traversat întreaga perioadă.

– Faliile existente în societatea românească par a se fi adâncit și mai mult, mai ales cea dintre guvernați și guvernanți. Care sunt motivele?

– Faliile instituite între guvernanți și guvernați nu sunt nimic altceva decât expresia rupturilor dintre grupurile și comunitățile din societate. În ceea ce mă privește, voi repeta până voi obosi, asupra acestui fapt ușor constatabil: mai ales după 2004 s-a produs un fenomen de asmuțire la conflict între toate grupurile ce alcătuiesc corpusul social ce constituie țesătura vieții de relație dintr-o societate normală. Se poate vorbi în deceniul toxicității psihologice generalizate despre o veritabila bătălie provocată prin îndemn instituțional între angajați și angajatori, între tineri și bătrâni, între părinți și copii, între salariaţi și pensionari, între bărbaţi și femei, între mame (cu fii – fiice) și cele fără copii, între pensionarii satelor și cei ai oraşelor, între cei „de aici“ și cei „de afara“ etc., etc. N-aş putea să nu-l amintesc în acest context pe James Madison, cel de-al treilea președinte american, care în Federalist 10 atrăgea atenția asupra pericolului ca „facțiunile“ să nu se urască între ele atât de mult, încât să fie periclitată, pentru totdeauna, pacea socială într-o democrație. Or, din păcate, „facțiunile din pasiuni“ sunt cele care nu se mai sting, cam de multă vreme, în societatea românească. Sunt pasiuni frenetice, ireconciliabile, în care grupurile doresc să „aibă dreptate, o dată pentru totdeauna“. Adică se ajunge la patologia relației iubire – ură, și nu la o mediere rațională a celor două forţe aflate în orice ființă umană. N-aş vrea totuși să discutam în termeni psihopatologici, pentru că aceasta ar însemna să nu mai credem în virtuțile alegerilor raționale din societate și nici în forța democrației (capabile să-și stăpânească fragilităţile sale inerente).

– Ce părere aveți despre faptul că scăderea accentuată și substanțială a gradului de toleranţă la corupție al populației pare a nu fi percepută corect de clasa politică?

– Corupția este, cu certitudine, un fenomen pe care oamenii îl consideră ca fiind detestabil. Nu de azi, nu de ieri. Există și un grad destul de crescut de acceptare a corupției, „dacă ea nu face rău evident, incontestabil“. Există un relativism al judecății și pentru că oamenii prinși în chingile existenţei lor instituționale sau cotidiene sunt nevoiți să accepte „mica corupție, corupția ușoară“. S-o accepte și să admită că și ei sunt parte a micilor compromisuri corupătoare (dar în chip benign, se amăgesc oamenii). Aici cred că trebuie căutată cauza pentru care oamenii nu agreează ipocrizia lansată de un partid politic (PNL) care proclamă că alții – ceilalți – PSD, partidul concurent, reprezintă „axa răului“, „partidul corupților“. Sancțiunea electorală din 11 decembrie aduce cu sine și o judecată de ordin moral: nu pozați în puri și duri. Mai bine aţi fi onești și nu ne-ați mai da lecții de morala“.

– De ce ignoră politicienii semnalele transmise de cetățeni? Care pot fi consecințele menținerii neschimbate a acestei atitudini?

– Politicienii minori ignoră semnalele venite dinspre cetățeni, pentru că, minori fiind, nu pot înțelege că politica nu este despre cum ne chivernisim noi și cum ne facem că-i reprezentăm pe cei care ne aleg. Nu există în percepția publică un sens al gravității faţă de această ecuație simplă și fundamentală: un veritabil om politic spune ceea ce face și face ceea ce spune (cu rare și motivate excepții). Exista, de asemenea, o confuzie asupra a ceea ce trebuie să fie demnitarul și omul politic responsabil. În spațiul acestei confuzii își găsesc sălașul toate promisiunile populiste, toate îndemnurile amăgitoare ale demagogilor. Priviți, vă rog, fără sonor, multe dezbateri exhibiționiste și vă veți convinge singuri de goliciunea personajelor. Este un paradox demn de a fi examinat: mincinosul prin vorbe se deconspiră mai mult când îi vezi doar mimica și gesturile.

– Care este, după părerea dumneavoastră, soluția optimă care ar putea contribui la solidarizarea guvernanților și guvernaților pe obiective naționale comune, general agreate?

– Soluția nu poate fi nici simplă și nici nu constă într-un singur lucru. Nu este simplă pentru că trebuie luate măsuri legale și administrative pentru toată societatea. Ca un ansamblu coerent. Nu constă într-o „singură soluție“, cum se repetă mereu. De unde ar trebui totuși să se plece? Voința politică ar trebui să nu uite scopul: o societate de oameni liberi, curajoși, demni, prosperi, responsabili, fericiți. Într-un cuvânt, o societate în care elementele de moralitate să fie prezente când trebuie, cum trebuie și unde trebuie. În ceea ce mă privește, împărtășesc înfrățind ideea lui Kant cu propunerea lui Jonathan Haidt: anume că nu există morală, ca organizare pacifică a relațiilor dintre toți oamenii, dacă nu sunt întărite fundamentele morale ale psihologiei umane. Nu insist, dar cred că spațiul public autohton nu întărește încă, în suficientă măsură, cupluri precum grija vs vătămarea, corectitudinea vs înșelăciunea, loialitatea vs trădarea, autoritatea vs subversiunea, libertatea vs opresiunea și sfinţenia vs degradarea. Prin urmare, dacă se poate să ținem seama de îndemnul înțelept al lui Solomon Marcus: să ne străduim să nu eșuăm în educație. În educația pentru un om întreg. Acesta nu este omul rebel fără de cauză, nici orgoliosul și vanitosul care consideră ca istoria există pentru că el există, nici cel care se războiește fără de noimă pentru mize penibile, legate doar de bani, de putere, de influenţă și de avere.

Vasile Surcel, Simona Popescu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.