A treia zi (24)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

Când fu întrebată de o vecină ce se mai aude cu bătrâna doamnă Gorunescu, Veta nici nu se mai obosi să-i răspundă. Era nervoasă și sătulă. Din oraș veneau tot felul de zvonuri chiar și până la ea. Se vorbea despre arestări, crime și dezordini, numai lucruri ce nu se puteau împăca nicicum cu atmosfera în care vegeta ea de atâta vreme și cu care adaptându-se, schimbările bruște îi produceau spaime. Deși nu obișnuia să citească din cale afară de mult, răsfoise totuși de câteva sute de ori calendarele vechi pe care le aveau în casă, precum și câteva volume disparate din TOLNAI VILAG LEXICON primite odată demult cadou. Din primele și mai ales din celelalte o întâmpinau poze cu tot felul de grozăvii și, deși nu citea ungurește, nu trebuia să-i explice nimeni că scenele teribile din acele poze reprezentau o lume apusă cu sute de ani în urmă și că secolul nostru nu mai cunoaște groaznicele execuții publice de pe eșafodurile și rugurile instalate în piețele din centrul localităților. Știa și ea că ticăloșiile au devenit mai subtile, le simțea zilnic pe pielea ei, dar cruzimea fără perdea în public, n-o mai putea concepe. Auzind despre tot felul de orori care cică se petreceau nu departe de casa ei, avea mereu în fața ochilor litografiile și desenele din acele cărți cu imagini din trecut, martirajele lui Doja, Horia și Cloșca și ale altora, știind exact la ce pagini se aflau și având mereu grijă să nu mai dea peste ele atunci când răsfoia acele file și când privea fețele cam arogante ale unor bărbați în zale și ale unor femei frumos înveșmântate sau scene bucolice.

Înspăimântată de tot și de toate, stinse lumina în cameră, dar încăperea rămase luminată în oglinda mare din fata ei, fără ca ea să poată sesiza măcar întâmplarea. Era obosită de atâta oboseală.

Da, acum și doamna Gorunescu a murit sau murise iarăși și probabil că avea să învieze din nou. Pentru prima oară nu se mai grăbea sa cheme un preot, fiind convinsă că tot nu mai avea niciun rost și că singura problemă rămâneai aceea că bătrâna risca să-i supraviețuiască și atunci cine o va mai îngriji? Pe urmă apăru și Duma să-și caute nevasta, numai că Duma era murdar și beat și abia putea articula câteva cuvinte, iar Vela se mai liniști simțind primejdiile vechi, spaima că ar putea fi surprinsă în casă cu acest dușman al bărbatului ei, spaima că Lazăr o să afle și o s-o bată și toate celelalte spaime ale spaimelor care o readuceau în vechile limanuri și o făceau să uite noile spaime pentru care era prea bătrână ca să se mai poată obișnui. Află de la Duma că Lazăr l-ar fi omorât pe fratele ei, pe Rusan, dar nu-l crezu și nici nu-i fu frică pentru Lazăr, știind ea bine că el nu va putea fi prins, un lucru de care era la fel de sigură ca și de faptul că doamna Gorunescu nu murise și nici nu v-a muri prea curând. Îl lăsă pe Duma în camera bunicii când auzi poarta și recunoscu pașii bărbatului ei. Lazăr se opri în prag și măsură curtea din priviri, apoi se uită și la ea și Veta își aminti că sperase ani de zile ca până la urmă și lui Lazăr să i se întâmple ceva conform unei justiții elementare, era convinsă că el este îngrijorat din cauza lui Rusan — cine știe? poate l-o fi omorât totuși — vru chiar să-l întrebe, dar se opri în ultima clipă, amintindu-și că n-are cum să-i spună de unde a aflat de acest eveniment, că n-are cum să-i spună că a vorbit cu Duma sau cu altcineva. Doar că Lazăr se gândea la cu totul altceva, poate voia să-și mai asigure casa cu o ieșire sau cu o ascunzătoare, poate că învățase ceva din faptul că biroul său de la depozit era atât de prost amplasat din punct de vedere strategic sau poate că era pur și simplu obosit și sta lăsându-și privirile să hoinărească singure. Numai că Lazăr nu era niciodată obosit și nici nu se gândea la lucrurile astea, sau mai bine zis nu se gândea la un anume lucru, ci la toate deodată și între timp își inspecta averea și încerca s-o cuprindă într-o singură privire. Făcea un nou bilanț al situației realizărilor sale și totul i se părea îngrozitor de puțin și de sărac, urât și. fără strălucire. Rodul muncii sale de ani de zile lucrate și luptate și nopți nedormite se înfățișa în fața privirilor sale asemenea acestei femei trecute, odinioară frumoasă ca și visele sale, nu mai folositoare astăzi ca orice alt obiect indispensabil din gospodărie, un mecanism minune care putea să îndeplinească o mulțime de îndatoriri, să păzească și casa în lipsa stăpânului, să se și smiorcăie și să și scâncească, un câine mare pe care-l hrănești, îl ții în lanț și-l dorești întotdeauna să-ți vină în întimpinare, atunci când intri pe poartă. O casă urâtă cu obiecte urâte, cu câteva ascunzători în care se află bani, nu foarte mulți, nici foarte cinstiți, dar bani care se puteau transforma oricând în altceva, nu în cine știe ce, pentru că erau prea puțini, bani care se aflau acolo ca un balsam de folosit la o nevoie disperată, un fel de icoană ascunsă în locuri numai de el știute, la care să te uiți cu speranța că într-o zi îți va îndeplini dorințele.

Și totul atât de imprevizibil, fără să te poți ține de nicio planificare, oricât ai vrea, oricât n-ai dorm și te-ai agita și ai suferi… Dar cum altfel? Cum să nu te încăpățânezi să planifici, să faci previziuni, să speri… că altcineva n-o va face pentru tine și nu oricărui om îi cad stelele singure din cer… Să nu poți prevedea nimic și să fi toată viața obligat să faci calcule…

Veta, care stătea și se uita la dânsul în timp ce el își privea curtea, casa și nevasta, începu să fie tot mai convinsă ca a obosit și el odată, că i-a venit și lui rândul să simtă sfârșeala, că a făcut o boacănă mai mare ca de obicei și că în sfârșit a început să se teamă. Aproape că-i venea să-l strige, să-l cheme să vină să plângă la pieptul ei…

— Ce caști ochii? Nu m-ai mai văzut?

— Dacă ți-e foame…

— Dacă mi-e? Sigur că mi-e…

Mâncă iar cu pofta-i dintotdeauna, dar îl enerva bucătăria curată și simplă, supa luată direct din oală, mirosul de prăjit, becul chior atârnat de un fir deasupra mesei. Și iar privi lung în jur, „iar inspectează”, gândi Veta crezând că el caută un motiv să-i facă o scenă. Nu era chiar atât de rău, e adevărat că-i bătea inima, dar nu mai tare ca altădată, iar lucrurile se petreceau mai civilizat ca în cărțile vechi. Numai că Lazăr n-avea timp de Veta mai mult ca de lucruri din jurul său, dacă ar fi vrut s-o bată acum, asta n-ar fi însemnat mai mult decât dacă ar fi început să lovească masa sau scaunele și să arunce pe geam oalele, sutele de oale îngrămădite de atâtea generații în gospodăria lui, unele mai ciobite și cu smalțul mai spart ca altele; nimic nu s-a aruncat, “orice mai poate fi folosit”, un depozit de lucruri inutile casa lui, era traiul lui, depozit de lucruri inutile strânse de o viață, strânse de generații întregi cu migală, încăpățânare și lipsă de curaj, pentru că numai lipsa de curaj i-a împiedicat pe acești strămoși care nici măcar nu știa dacă erau sau nu ai săi —, numai lipsa de curaj și conveniențele i-au împiedicat să dea dracului toate oalele astea și să pornească liberi spre adevărată perspective. La fel cum, trebuia să-și recunoască acum, prudența asta înnăscută l-a împiedicat și pe el să pornească, să facă ceva adevărat, să intre în vreo aventură reală cu unu la sută sorți de izbândă, dar măcar cu acel procent de1 speranță împotriva celor o sută de procente de rutină și urcuș singur spre niciunde. Numai lipsa asta de curaj l-a făcut să nu se dea cu legionarii, de exemplu… Pe dracu! Ăștia nu vor rezista nici până la sărbători… Da, dar până atunci, măcar câteva săptămâni, câteva zile, o oră… măcar o oră să reprezinte și el ceva! Dar nici în urma unuia ca Luca n-o să stea niciodată! Și, pe urmă, ce dracu mai reprezintă la ora asta să zicem Duma? Halal ideal pentru care să-ți sacrifici… Păi, da! Până la urmă asta a atârnat mai greu! Și fără să sacrifici… mai ales unu’ ca el, care întotdeauna și pentru toate a trebuit să jertfească…, pentru unu’ care n-a primit niciodată cadouri ca și…

— Ți-ar fi plăcut să mă vezi acum îmbrăcat în cămașă verde, umblând pe străzi, urlând și agitând pistoalele?

— Ai omorât pe cineva? încercă timid Veta.

— N-am omorât pe nimeni. Tâmpito! Și-și aminti că pe vremuri, când făcea armata și venea acasă în uniformă, Veta numai că nu se topea de plăcere, văzându-l. Tâmpito!

Și, din impulsul său de a se autoflagela inspectând nenorocitul său de avut, singura lui măsură pentru câte a realizat în viață, începu să cutreiere casa cu Veta după el, ca un câine. Ea, cu simțul ei de câine, adulmecă primejdia și era convinsă că Lazăr știa de la început că Duma se ascunde în camera bătrânei, dar nu-l împiedică să meargă drept încolo, spre „bunica” pe care n-o mai vizitase de atâta vreme.

Intrară în încăperea doamnei Gorunescu și Veta mai apucă să spere într-un moment de nebunie că Duma a sărit pe geam, că a dispărut sau s-a topit. Dar Duma stătea în mijlocul încăperii, murdar și mahmur, puțind a băutură și prostie. Lazăr îl luă de revere, îl ridică de pe pământ și-l cără afară. Veta, rămasă pironită pe loc, asculta cu urechile ciulite, dar nu auzi niciun alt zgomot decât cel făcut de pașii bărbatului ei care se opintea să ducă o povară grea. O clipă avu impresia că el s-a oprit pentru a-și pune greutatea jos ca să se mai odihnească, apoi îl auzi iarăși și-l văzu trecând prin curte cu un Duma paralizat de spaimă în brațe.

După o vreme nu mai auzi nimic, se uită la patul bătrânei și aceasta stătea nemișcată, cu un rânjet pe fața cu pleoapele semiînchise de sub care ochii râdeau — îi curgeau lacrimi de râs și iată că din nou nu murise.

Când se întoarse Lazăr în odaie, nevastă-sa aproape că uitase de el și de primejdia care o păștea, privea la bătrână și se minuna cum îi curgeau lacrimile din ochii aproape închiși, întoarse capul cu totul spre pat și atunci Lazăr o apucă și pe ea de haine, ca pe Duma, o ridică în sus, dar se răzgândi, o înșfăcă de braț și o târî după el afară.

— Dacă vrei să mă scoți și pe mine din curte ca pe Duma, o să… Nu știa ce să spună și nu știu ce sa facă nici atunci când bărbatul o scoase într-adevăr din casă, numai cu ce se afla pe ea. Lazăr încuie poarta pe dinăuntru și ea rămase ca prostită și după aceea începu să bată cu pumnii în scândură, să strige n-avea curajul. Visă cum o va bate Lazăr și cum o va lăsa apoi în pace o vreme. Dar se sperie și mai tare atunci când el descuie mai repede decât îndrăznise ea să spere, când o lăsă să intre și când, după ce încuie din nou poarta, o lăsă acolo în mijlocul curții și intră singur în casă.

Între timp se întunecase, ea nici nu văzuse când, dar Lazăr nu se mai ivise nici după ce ea spălase vasele și aștepta în bucătărie s-o judece, să mănânce sau să spună ceva.

„Vremuri grele, își zicea Lazăr, vremuri grele și nu te poți lipsi nici de o nevastă muncitoare pe așa vremuri, pentru că nu știi dacă poți să ții acum alta. Și aceasta este nenorocirea cea mai mare și să bată Dumnezeu această porcărie să nu te poți lipsi niciodată de nimic și tocmai pentru că nu te poți lipsi de nimic, te lipsești de tot și de toate.” Dar să fi lăsat acum femeia afară să înceapă să urle și să ridice cartierul în picioare nu era momentul, pur și simplu nu se mai putea pentru că atunci când trebuia s-o facă n-a făcut-o. Acum nu mai poate, să facă nimic și nu mai poate să înceapă nimic, acum stă toată ziua și cârpește în dreapta și cârpește în stânga ce a mai rămas de cârpit și mai avansează un centimetru și mai îmbătrânește cu cinci ani și în vremea asta se duc o mie de ani de posibilități și mai rămân doar câțiva în care ai mai putea pune ceva la cale sau poate că n-au mai rămas nici anii aceia puțini. Și, la fel de posibil, poate că toți acești ani mai sunt totuși la îndemână, numai că n-ai curajul s-o mai crezi și te minți că ei au trecut pentru că… pentru că acum n-ai nicio posibilitate nici măcar să-ți arunci nevasta afară din casă! Să te îmbraci, să pleci și să iei totul de la capăt ar fi nedrept, o porcărie întreagă, adică degeaba toate chinurile și nopțile și luptele? Și să-i rămână tâmpitei totul pentru că tu nu mai poți să continui aici atât de repede pe cât ai dori, pe cât ar fi drept și cinstit, pe cât te lupți… Sau să dai foc, să ardă tot în vreme ce ai pleca și ai lua-o de la capăt? Numai așa! Dar s-o iei de la zero este curată prostie când tu nu te mai afli de mult la zero!

Nu, nu este un act de mare curaj să riști totul! Asta n-o pot face decât cei care n-au luptat atât ca tine pentru fiecare centimetru, pentru fiecare salut al unui cetățean onorabil! Numai aceia care au câștigat totul datorită întâmplării sau a unor împrejurări favorabile, numai cei care nu s-au trudit, numai aceia pot dărui fără să le pese, pentru că ei nu dăruiesc odată cu lucrurile și ani din viața lor. Toate astea-s limpezi, își spunea Lazăr, toate astea-s limpezi pentru unu’ ca mine și minciuni pentru unu1 ca Luca, pentru că acesta nu poate pricepe și nici nu vrea și nici n-are de ce! El crede că toată lumea trăiește în condițiile în care trăiește el și sigur că nu poate pricepe cum cineva nu-i capabil să-și bată joc de propria-i muncă.

Lazăr își aminti cum, cu puțină vreme în urmă, individul ăsta, Luca, numai că n-a jucat la cărți jumătate din averea Lugojului, vârând mâna în buzunarele celor care l-au ridicat și cum, fără să clipească, le-a dat un picior acelora și și-a găsit în foarte scurtă vreme alți protectori, cărora nu le păsa că el n-a fost cinstit și probabil că n-o să fie cinstit nici în continuare, că nu se pricepe mai la nimic și că nici nu se va pricepe vreodată. Da, dar Luca se pricepe să găsească fraieri care să creadă în el!

Lazăr începu să se învârtească iarăși prin casă. Nu-i plăcea nimic din ea. Foarte multe obiecte nu le alesese el, ci le moștenise. Niciodată n-a avut timp să se ocupe prea mult de gospodăria sa și rezultatul era urât, lipsit de gust și de pretenții. Numai cămăruța de la depozit și-o aranjase după plecarea lui, după cum văzuse că stau oamenii cei mai înstăriți din oraș. Acasă mai avea o simplă locuință de târgoveț. Dacă ar arde n-ar fi nicio nenorocire pentru omenire… Numai că el nu va găsi niciodată ca și Luca o casă nouă, gata mobilată, în schimbul celei distruse prin risipă și orgoliu. Luca da, ăsta dacă și-ar da foc la gospodărie, ar găsi imediat o altă casă care l-ar aștepta cu fotolii de piele, un perete de cărți frumos legate pe care nu le-ar citi nimeni și o vitrină cu multe; cristaluri și bibelouri, toate șterse perfect de praf și de amintiri. Și dacă ar face zob și locul acela, peste alte câteva zile i-ar sări în brațe o duduie cu un castel! De ce? Doamne!…

Nevastă-sa îl găsi în cămară, căznindu-se să dea jos niște lucruri vechi și de zeci de ani nefolosite, aflate pe raftul cel mai de sus al unei etajere. „Ce faci”, ar fi vrut să-l întrebe și „Să mai încălzesc mâncare”?, dar văzându-i fața, se sperie și tăcu din gură.

— Iar te uiți la mine de parcă nu m-ai mai fi văzut niciodată! Tu iar n-ai treabă?

— Am vrut să știu dacă să-ți mai încălzesc mâncare.

El nu-i răspunse și scotoci mai departe printre boarfele vechi. Le lua una câte una și le arunca jos — ce se spărgea, se spărgea. Oalele și cratițele cădeau făcând zgomot.

—- Ai să trezești vecinii!

— Am să dau foc la casă. Știi că am să dau foc la casă?

Ea îngenunche și începu să aleagă ce se mai putea alege din grămada de lucruri aruncate de bărbatu-său. Nu dădu nicio importanță vorbelor lui. Să dea foc la casă, el, care nici măcar n-a bătut-o după ce a prins-o că l-a ascuns pe Duma în camera bătrânei! Cine să creadă că el va da foc propriei sale case și cine a mai pomenit vreodată așa ceva?

Iar Lazăr gândea la rândul lui că dacă acum și-ar da foc la casă, ar trebui s-o șteargă imediat, să fugă din oraș ca ultimul hoț, pentru că n-ar reuși să facă altceva decât să atragă atenția asupra sa într-un moment când toată lumea îl pândea — sau cel puțin așa credea el — și să-și aprindă adăpostul unde ar putea să se mai ascundă. Nu putea să-și dea foc la casă acum și nu va găsi vreodată momentul s-o facă, pentru el nu exista niciodată un asemenea moment și asta îl enerva tot mai rău, se bâțâia pe scaunul pe care se cățărase și arunca cu tot mai multă furie de pământ tot ce i se nimerea în mâini.

— Și totuși am să dau foc la casă pentru că vreau ca nimeni… pentru că nu vreau să fie cineva care să se bucure de pe urma mea, eu, care niciodată n-am primit ceva de la alții.

— O să te ducă? îl întrebă femeia cu teamă.

Nu se bucură, e capabilă să creadă o prostie ca asta și totuși nu se bucură, constată Lazăr cu mirare.

— N-o să mă ducă nimeni! Numai că nu-mi mai place casa asta.

— La vârsta ta…

— La vârsta mea… Dar nu mi-a plăcut niciodată.

— Atunci de ce m-ai luat?

— Am greșit. Și pe urmă eu casa am luat-o de nevastă?

Veta îl privi cu gura căscată, nu mai pricepea nimic, dar se feri să-l mai întrebe ceva, era clar că el vorbea despre lucruri care n-o priveau, n-avea acum nimic de împărțit cu ea și altceva nici n-o interesa. Lazăr venise acasă și n-avea nimic cu ea. Nici n-o bătuse, deși îl prinsese pe Duma în casa lor. Probabil că era altceva la mijloc pentru că era vreodată o zi în care să nu aibă Lazăr ideile și furiile lui în legătura cu cineva sau ceva? O să-i treacă și se va descurca așa cum s-a descurcat întotdeauna. Lui nu trebuie să-i poarte nimeni de grijă.

În seara aceea lui Lazăr îi purtă totuși cineva de grijă, pentru că atunci când simți că-l va lua dracu dacă nu va pleca imediat și pentru totdeauna de acasă și tocmai atunci când încerca să facă un foc în pivniță pentru ca să aprindă casa din interior, de la bază, asta în afară de faptul că, mai voia să facă și alte focuri în alte părți ale casei, încât atunci când toate s-or uni să nu mai poată nimeni stinge vâlvătaia, tocmai când se apucase de treabă, convins că nelăsând nimic în urmă nu va mai avea de ce să se cramponeze șl va putea să-și ia zborul fără să aibă picioarele legate cu greutăți care să-l țină mereu pe doc, tocmai atunci își spuse că poate ar fi totuși mai bine să pună totul pe numele Vancu, să-și lase o ușiță de întoarcere. Să mai aibă tot ce are acum, măcar să-și facă averea praf într-o petrecere, atunci când această casă cu tot ce se afla acum în ea nu va mai reprezenta nimic pe lângă toate ce le va agonisi.

Unde mai pui că dacă și-ar fi ars acum casa și dacă ar fi plecat oriunde, toată lumea ar fi spus că dușmanii lui i-au făcut-o și că el a trebuit să fugă înfrânt și nu era el omul care să fie înfrânt așa cu una cu două și nici să le facă plăcerea unor ticăloși obișnuiți să le cadă toate mură în gură nu era obișnuit să…

Nu mai dădu foc casei, ieși în curte, dar nu putu să zboare, abia se ridică deasupra casei și simți cum totul îl ține pe loc, greutățile de la picioare se aflau fixate ca de obicei, degeaba se gândea că la ora aceea oamenii săi de încredere trupele lui i-or fi pândit și i-or fi aranjat pe derbedeii care i-au călcat în dimineața aceea pragul depozitului, băgându-i pentru câteva săptămâni în spital, degeaba își imagina scena și ca să se înfurie și mai tare își amintea ce s-a petrecut înainte de masă, când l-au atacat, abia se ridicase câțiva metri și căzuse deja înapoi în mijlocul curții. Se uita în sus și nu putea să-și ia cu adevărat zborul mai înalt de acoperișul casei, mai înalt de turnu’ bisericii, atât cât să nu mai vadă aceleași mutre, suferea îngrozitor, decât să dea din aripi pentru același decor mai bine să se lase păgubaș, mai sus nu putea, îl durea dar n-avea ce-i face.

El nu avea ce-i face!

Și nici nu l-a văzut nimeni în cele câteva clipe cât zburase la câțiva metri de pământ.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.