Dialog cu Alexandra Nechita

„De acasă din SUA vin acasă în România“

Alexandra Nechita, o fată superbă care trăieşte ca o prinţesă

Drumul copiilor minune în artă e poate cel mai greu după începuturile încoronate de entuziasm, succes şi uimire în faţa creaţiilor preşcolarilor, şcolarilor, adolescenţilor dăruiţi cu un talent copleşitor. Normalitatea creşte firesc, nu are de-a face, de regulă, cu personajul din basme care creşte într-o zi cât alţii într-un an. Şi nici isprăvile normalităţii nu se petrec precum în basme, unde apar poduri şi castele de aur, peste noapte, păduri şi ape de netrecut ce salvează eroii de rău.

Dacă ar fi să rezumăm destinul tinerei artiste de origine română, Alexandra Nechita, considerată “revelaţia deceniului” de către presa americană, e imposibil să nu te gândeşti ce vei face, în anii următori după ce ai fost comparată cu Picasso. Când foloseşti acrilul şi uleiurile la vârsta de 23 ani, când nu ţi-e străină pictura abstractă ori pictura cubistă şi sari etapele de creaţie, precum un mânz năzdrăvan, hrănit cu jeratic, e limpede că acest destin strălucit are şi poverile lui. Ce urmează să mai inventezi mâine, încotro te poate purta acest talent care a fost privit drept mărturia unui geniu?

Văzând expoziţia de sculptură, ceramică şi metal din parcul Ateneului, vernisată la Bucureşti, nu de mult i-am luat un interviu tinerei artiste Alexandra Nechita, o splendidă femeie acum, de 32 de ani, căsătorită şi având o fetiţă, care deja ia şi ea pensulele, acuarelele şi culorile acrilice, molipsită de frenezia cu care pictează mama ei pânze mari, compoziţii energice, cu volumetrii serpentinate, profiluri umane prinse în vertijul cromatic, sub semnul figurativului şi non-figurativului. Sculptura şi ceramica definesc căutarea noilor orizonturi, pictura e continentul Alexandrei, deja explorat. Dar pictura şi, recent, sculptura ascund un drum al artistei spre arta monumentală, care să dea dimensiunea unui talent neîncăpător în sine, prolific, versatil, prodigios. Dialogul nostru a amânat începutul unei noi lucrări sau finalizarea alteia. În răgazul dintre întrebări şi răspunsuri, simţi că basmul Alexandrei Nechita se continuă, la o nouă vârstă, cu noi înţelesuri şi provocări.

“Tablourile mele din copilărie erau un amestec de joc, culoare, lumină, poveşti”

Iată că ne revedem după nişte ani de zile, de când am realizat un interviu cu tine. Erai o fetiţă, numită “Micuţa Picasso”, revelaţia de geniu în pictură, “diva artei”, atunci când ai trezit interesul întregii lumi cu picturile tale. Criticii ţi-au lăudat stilul, perspectiva abstractă şi proporţiile sofisticate. Ai fost selectată de Federaţia Mondială a Naţiunilor Unite pentru a conduce iniţiativa Artelor Globale, ce implică peste 100 de naţiuni. Ai titlul onorific de Ambasador al Păcii şi Bunăvoinţei în Arte. Ai fost onorată cu titlul Artistul Oficial de World Peace Music Award. Revista People te-a numit “unul dintre cei 20 de tineri care vor schimba lumea”. Care a fost primul lucru care te-a făcut să te apleci asupra picturii?

Pentru mine a fost o pornire organică. Aveam aproape 3 ani când am început să fac primele desene cu acuarele, cu creioane, pe pereţi, chiar. Lucram în creion şi în cerneală. Mă găseam eu pe mine însămi şi ăsta era un refugiu al meu. Nişte prieteni de-ai părinţilor mei, văzându-mi desenele, au spus: “Fata asta are talent!”. Apoi am început să iau ore de pictură. Cea mai mare plăcere era să fac ceea ce iubeam, să mă exprim aşa cum doresc. Pentru mine cea mai mare bucurie era atunci când puteam să pictez. Nu am făcut nicio şcoală de artă în acea vreme. Am reuşit până la vârsta de 10 ani să vând lucrări de 10 milioane de dolari. Erau foarte mulţi copii în cartier, dar eu nu voiam să mă joc cu nimeni, nici măcar cu păpuşile, pentru că voiam să desenez. Râdeau de mine pentru că desenam nişte imagini foarte ciudate, un monstru, ceva cu patru ochi, cu două-trei degete în loc de cinci. Îmi plăcea să fiu diferită de ceilalţi.

Ce a generat pictura cubistă pe care ai abordat-o, în stilul Picasso, îmbinată cu culorile vii ale lui Matisse, care aminteşte şi de Chagall, şi care ţi-a adus şi denumirea de “Micuţa Picasso”?

E vorba mai degrabă de imagini abstracte, deşi, atunci când am început să pictez, nu-i văzusem niciodată picturile lui Picasso. Dar cu siguranţă aveam instinctul culorilor. De mică desenam foarte curios, aşa cum v-am spus. Aveam acest impuls de a reprezenta lucruri cât mai ciudate. Cu cât am făcut practică mai mult, cu atât am început să înţeleg formele, suprafeţele, ce înseamnă compoziţie, ce înseamnă îmbinarea culorilor. Apoi, am început, datorită alor mei, să descopăr plăcerea de a merge la galerii de artă, la expoziţii.

Când crezi că te-ai lansat?

Ce să vă spun, poate la prima mea expoziţie, pe care am avut-o, la 8 ani, în Biblioteca Municipală din Los Angeles, datorită profesorului meu, care m-a împins. Am prezentat 60 de tablouri micuţe. A venit într-o zi un domn la mine şi m-a întrebat: “Cât costă?”. Am avut senzaţia că mă insultă. I-am răspuns că toate sunt ale mele şi că rămân ale mele toată viaţa. Primul meu contract l-am semnat la vârsta de 10 ani. A fost un succes neaşteptat. Pentru mine, frumuseţea reprezenta procesul de execuţie al acestor picturi. A fost o realizare şi faptul că îmi depăşisem condiţia mea, de fată ciudată, care se retrăgea într-un colţ şi picta. Era un amestec de joc, culoare, lumină, poveşti. În scurt timp, am atras atenţia criticilor de artă, care au început să scrie despre maniera abstractă, unică. Am început să fiu comparată şi cu un fel de “Mozart cu pensulă”. Apoi, pe parcursul anilor, mi-am dezvoltat limbajul vizual atât prin picturi, dar şi prin sculptură, sticlă şi metal. Îmi găsesc întotdeauna înăuntrul inimii mele. În anul 2008 am absolvit UCLA, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din lume.

Mă uit la tine şi observ cât de frumoasă eşti, cum gesticulezi, cum te mişti… Nu te-ai gândit să abordezi şi actoria?

Sunt convinsă că o voi face şi pe asta. Le admir pe Angelina Jolie, pe Cate Blanchett.

Vorbeşte-mi despre oraşul în care trăieşti. Cum te-ai acomodat?

Sunt de la un an şi jumătate în Los Angeles şi iubesc foarte tare acest oraş, plin de viaţă, cu un spirit foarte deschis.

Nu ai avut un impresar care să se ocupe de organizarea expoziţiilor tale?

Sigur că da. Am o echipă de management, care se ocupă de prezenţa mea în expoziţii, muzee şi de vânzările lucrărilor. Lucrările mele se găsesc în zeci de muzee din lume, din America până în Italia, Spania, Anglia, Singapore, Noua Zeelandă, dar şi în colecţia de artă a Vaticanului, până la colecţii particulare renumite.

Ele au fost cumpărate la nişte preţuri exorbitante de diferite personalităţi care ţi-au îndrăgit opera, apreciate în expoziţii de artă pe toate meridianele, iar printre admiratorii tăi declaraţi se numără Regina Angliei, Împăratul Japoniei, fostul prim-ministru Tony Blair, celebra realizatoare de televiziune Oprah Winfrey, Larry King, Phil Collins, Catherine Deneuve, Charlize Theron, Celine Dion, Lionel Richie, Calvin Klein, dar şi preşedinţi ai Statelor Unite, printre care George Bush, Bill Clinton, Barack Obama. Ce te-a impresionat la aceste personalităţi?

Am fost învăţată să nu fac deosebirea între oameni. De altfel, asta se întâmplă şi în Los Angeles, unde ai ca vecini mari regizori, mari actori, scriitori… Dar eram copleşită când venea şi un om simplu ca să îmi vadă lucrările într-o expoziţie. Mi-aduc aminte că, atunci când trebuia să fiu primită de Împăratul Japoniei, eram copil, erau atâtea reguli, atâta protocol încât emoţia cea mai mare era aceea că trebuia să mă supun uzanţelor. Totul era foarte complicat, trebuia să ştiu câţi paşi să fac în stânga, câţi în dreapta, până unde trebuie să mă aplec. Un moment impresionant a fost întâlnirea cu Sanctitatea Sa Papa la Vatican. De la aceşti oameni puternici cred că îmi extrag uneori şi energia.

Cum îţi găseşti echilibrul în viaţă, să ai timp să şi lucrezi, să fii şi mamă?

În ultimii doi ani am luat un fel de pauză din activitatea mea pentru a mă ocupa de cea mică. Acum, o ducem la o grădiniţă specializată în educaţie artistică.

De unde te-ai inspirat în alegerea numelui ei de Tevva?

În limba ebraică înseamnă natură. Tevva este cea mai bună operă de artă a mea. Ea m-a învăţat adevăratul sens al altruismului. şi ea, la doi ani, mâzgăleşte şi pictează toată ziua. Mi-ar fi plăcut să îi pun un nume de copac. Prima dată, şi mama mea a vrut să îmi pună numele Leila, numele unei fete care îşi căuta dragostea şi pe care niciodată n-a găsit-o. Atunci când am devenit cetăţean american, mi-a scos acest nume. Am fost crescută de mică să fiu influenţată de lumea poveştilor. Am ţinut un consiliu de familie când i-am dat numele, pentru că voiam ca acesta să reprezinte şi forţă. Ca părinte, te îmbarci într-o călătorie plină de sacrificii. Eu am nişte relaţii puternice cu bunica mea, la fel şi soţul meu cu bunicul lui, care ţine foarte mult ca relaţiile evreieşti să fie respectate şi transmise din generaţie în generaţie. Soţul meu, Dimitri Tcharfas, este un designer ucrainean. Avem o casă frumoasă în Beverly Hills, unul dintre cele mai selecte cartiere din Los Angeles. El îl respectă pe bunicul lui pentru cultura sa, pentru tandreţea pe care i-a oferit-o.

Cum decurge o zi din viaţa ta?

Vă pot spune că îmi permit să mi-o fac aşa cum îmi doresc. Lucrez zilnic şi în special noaptea, după 9 seara. Mai bine zis pot spune că nu dorm. Sunt zile uneori când nu prea fac nimic, ascult muzică, citesc, răsfoiesc albume, merg la expoziţii. În alte zile, în schimb, am un spor extraordinar şi lucrez încontinuu. Atunci poate mă atinge îngerul cu aripa lui şi sunt ca băgată în priză şi lucrez atât de mult încât uneori sunt epuizată, sunt ca o nălucă.

Mi-ai vorbit foarte mult despre mama…

Pentru mine, mama e cea mai frumoasă femeie. Dar pentru mine contează foarte mult şi bunica. Visul meu a fost întotdeauna ca atunci când voi fi mare să fiu şi ca mami, şi ca buni. Ele reprezintă pentru mine noţiunea de femeie, sunt elegante, frumoase şi au o bunătate extraordinară. Mama şi bunica mea mi-au inspirat dragostea faţă de limba română, pe care o vorbim şi în casă. Am învăţat-o şi pe Tevva, căreia îi citesc basme populare româneşti.

l.Forever Happy

Ai trecut de la pictură la sculptură. Ce te-a determinat să faci acest pas?

A fost tot instinctul. A fost extraordinar de uşor să îmi vizualizez lucrările în spaţiu. Aveam această abilitate de a privi din alt unghi. Am început să lucrez cu ghips, cu bronz. La început am făcut nişte lucrări mai mici, din tablă pictată, ca să încerc să găsesc un echilibru între pictură şi sculptură. Am vrut să îmbin tot timpul aceste două noţiuni. Acum, venind la Bucureşti, am încercat să fac altceva. Am lucrat în România cu o energie extraordinară şi cu multă emoţie. Şi cu o echipă de nota 10, şi s-au aşezat lucrurile atât de frumos ca într-o poveste, ca notele pe un portativ. Am avut noroc de oameni foarte buni, foarte entuzismaţi, foarte înţelegători. Erau extraordinari şi cel care programa maşina ca să îmi taie plăcile de aluminiu, şi băiatul care suda, şi cel care şlefuia. Apoi, veneam eu şi pictam aceste părţi îmbinate. Este complet diferit de ceea ce am făcut până acum. Datorită domnului Mihai, plăcile de aluminiu au luat formele pe care mi le-am dorit, incluzând multe elemente de fantezie. După 10-12 ore de lucru, simţeam o oboseală intensă. Există o contradicţie între ideile mele în aceste opere, există o dualitate. Există un fluid între mine şi materiale. Dar, dacă ar fi să mă întorc, aş lua-o de la început, pentru că nu-mi consider niciodată creaţiile terminate. Mi-a plăcut foarte mult cum au fost luminate sculpturile mele, iar seara, în parcul Ateneului, erau ca o pădure luminată feeric.

Într-adevăr, cele opt opere prezentate în expoziţia “Grădina cu sculpturi” sunt încântătoare. Ce se va întâmpla cu aceste lucrări?

Ziua vernisajului m-a găsit încărcată de emoţii. Aş vrea să îi aduc mulţumiri doamnei Mihaela Geoană, care prin Fundaţia Renaşterea mi-a dat posibilitatea să lucrez cu oameni extraordinari un proiect drag sufletului meu. Am iluminat, la 1 octombrie, alături de domnia sa, în culoarea speranţei, două clădiri moderne: Globalworth Tower şi Sky Tower. Este prima oară când expun un ansamblu de sculpturi aici la Bucureşti, unde sunt cunoscută mai degrabă ca pictoriţă. Este un joc cu natura şi cred că cel mai bine ar fi ca ele să rămână în aer liber. Lucrările sunt realizate din materiale locale şi am vrut ca ele să fie accesibile publicului, într-un spaţiu neconvenţional. În fiecare dintre noi există o conversaţie permanentă între realitate şi fantezie, suntem bântuiţi de întrebarea shakespeariană – a fi sau a nu fi. Este şi tema acestui ansamblu de lucrări. Această expoziţie a fost un cadou şi pentru sufletul meu, şi pentru oameni. Cel mai important lucru a fost căutarea. Lucrările vor rămâne până spre sfârşitul anului la Bucureşti. Ele m-au făcut într-o lună de zile să îmi descopăr rădăcinile, să aflu cine sunt eu ca român. Am plecat de acasă şi am venit acasă. Poate vi se par vorbe goale, dar atunci când sunt aici, simt că trăiesc. Aceste lucrări mi-au fost inspirate şi de muzica lui Enescu, mai ales că am lucrat în timpul Festivalului care i-a fost dedicat, iar seara auzeam sunetele acestei muzici divine. Sunt fericită şi mândră de ceea ce am realizat. Poate că nu ştiu prea bine să mă exprim în cuvinte, dar o fac prin linie şi culoare.

“Vreau să văd cum poate funcţiona arta ca terapie”

A fost odată Micuţa Picasso

Acum, că te întorci în America, ce urmează?

Voi lucra foarte mult, pentru că am nişte expoziţii antamate în primăvară. Am şi început nişte mici lucrări şi am deja vreo 40 de colaje îmbinate, încărcate de fantezie, pentru că aşa îmi place să lucrez. Sunt vreo 60 de lucrări noi pe care trebuie să le termin. Sunt pasionată în această perioadă de ceramică şi de sticlă. Lucrez în sticlă de vreo 15 ani şi am deja nişte proiecte în acest domeniu. De altfel, m-am specializat în acest domeniu lângă Veneţia, la Murano. Apoi, vreau să îmi cer iertare faţă de nişte oameni pe care i-am neglijat în ultimul timp. Sunt o persoană destul de dificilă, iar atunci când lucrez, aş vrea ca cei de lângă mine să nu se plângă şi să înţeleagă de ce nu ne putem întâlni. Îmi place să fiu singură cu arta mea. Această profesie nu se poate face decât cu un mare respect faţă de creaţia ta. Vreau să văd cum poate funcţiona arta ca terapie.

Am înţeles că eşti pasionată şi de opere de binefacere. Cu ce te poţi lăuda în acest sens?

Am făcut dintotdeauna acte caritabile, pentru că am fost crescută cu ideea că, dacă tu ai reuşit să ai, trebuie să oferi şi altora. Dacă dispui de bani, de ce nu ţi-ai crea propriul Paradis cultural? Modelul de a da s-a schimbat, nu mai este ca acum câţiva ani când semnai numai un cec. Azi, cred că timpul pe care îl acorzi unor oameni este mult mai important. În ultima vreme am lucrat foarte mult cu copiii. Am creat un atelier de lucru special pentru copii între 2 şi 12 ani, care să le ofere posibilitatea de a intra în expoziţii şi de a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Aşa a fost la Millan Gallery din Texas. Le povestesc despre viaţa mea şi încerc să le imprim o mai mare încredere în viaţă, chiar şi celor care nu au posibilităţi. Încerc să le spun că există cineva acolo sus care îi va ajuta, dacă muncesc mult şi sunt cinstiţi în viaţă. Îmi place să le ofer speranţă. Le-am demonstrat că, atunci când crezi în vise, acestea se vor îndeplini. Printre altele, la Vaslui, există o şcoală care îmi poartă numele, unde am donat lucrări de-ale mele şi îi ajut şi financiar atât cât pot pe aceşti copii.

Crezi în destin?

Da, dar cred şi în puterea omului, iar destinul e doar o hartă, un ghid, ţine de dorinţele tale. Vorbind despre destin, vreau să vă spun că am fost impresionată de cum a părăsit tatăl meu România. Şi-a cusut toate documentele în haina lui, în căptuşeală. Lăsând-o pe mama aici, care era gravidă. Şi-a riscat toată viaţa lui pentru mine şi pentru fratele meu. Mama trimitea scrisori de la Vaslui la Ambasada Americană pentru a reuşi să părăsească şi ea România. M-a impresionat modul în care au reuşit să izbutească într-o altă ţară, unde nu aveau nimic. Azi, părinţii mei au o afacere prosperă în domeniul imobiliar. Desigur, destinul a jucat un rol. Poţi să te zbaţi ca peştele pe uscat, dacă nu e menit să se întâmple. Consider că fiica mea face parte din destinul meu.

Ce te deranjează în jurul tău?

Ipocriţii şi mincinoşii. Oamenii pe care îi respect sunt la fel ca mine. Cred foarte mult în bunul-simţ. Sinceritatea este lucrul suprem pentru mine.

Ce-ţi încarcă bateriile?

Călătoria, umorul, abilitatea de a fi şi munca, şi mai ales speranţa, optimismul. Iubesc foarte mult umorul, râd de mă prăpădesc de dimineaţa până seara. Sunt o fire extrem de optimistă. Am foarte mulţi prieteni buni. Îmi place moda, sunt foarte cochetă, exact ca mama.

Alexandra Nechita şi Mihaela Geoană de 1 octombrie, ziua luptei împotriva cancerului la sân

Care sunt designerii de modă preferaţi?

Tot ce înseamnă Gucci. Îmi place calitatea de la Loro Piano. Iubesc taioarele de la Channel. Moda este, după mine, un mod de a te exprima.

Dar scriitorii?

Oscar Wilde şi Rimbaud. Întotdeauna mi-a plăcut poezia.

Parfumurile…

Cele puternice, gen bărbăteşti. Seducătoare, care îţi trezesc enigme. Lumea parfumierilor este foarte interesantă, şi ea, plină de mister. Este o lume care mă atrage.

Care sunt locurile în care îţi place să evadezi?

Îmi place Italia la nebunie. M-am încărcat vizitând lumea. Am lipsit 4 luni de şcoală plecând în Europa şi cutreierând muzeele. Despre aceste întâlniri am început să şi scriu. Am terminat un volum, Mâini şi porumbei.

 

Ai vreun artist vizual care-ţi place mai mult?

Sunt foarte mulţi artişti contemporani care mă impresionează. Îmi place dansul pe care-l face Ghenie cu culoarea. Există o mişcare frumoasă şi gălăgioasă în acelaşi timp. Dar cred că în spatele lui există şi acea ştiinţă de a vinde artă, un business…

La ce visezi?

Aş vrea să fiu de folos. Să fiu o persoană care poate ajuta lumea, să rămână ceva în urma mea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 74
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

5 Comentarii

Comentariile sunt închise.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.