Arta, banii și cinismul

Corespondenţă specială de la Festivalul Internaţional al Filmului de la Valladolid

Puţine festivaluri cinematografice mai ţin să promoveze statutul de artă al filmului. Fără a arăta dispreţ faţă de industria, în spectaculos proces de diversificare, a audiovizualului, Festivalul de la Valladolid rămâne în continuare de partea autorilor cu discurs şi univers personal. Când printre laureaţii  celor 62 de ediţii precedente se numără Ingmar Bergman (omagiat special în acest an al centenarului său), François Truffaut, Andrzej Wajda, Federico Fellini şi alte personalităţi copleşitoare, programatorii conduşin de Javier Angulo îşi declară cu mândrie fidelitatea faţă de orientarea care a adus prestigiu festivalului din inima Spaniei. Primul semn de distanţare faţă de cultul celebrităţilor asociate cu succesul financiar e un simbol cromatic: aici invitaţii şi participanţii păşesc pe covorul  verde, nu roşu.

Angajarea faţă de un cinema preocupat în primul rând să transmită idei şi apoi să „distreze” se deduce, în programul ediţiei a 63-a, şi din tematica însăşi a filmelor. Un bun exemplu îl oferă coproducţia Argentina-Spania Opera mea de maestru (Mi obra maestra) de Gaston Duprat, o comedie cu accente feroce despre valoarea paradoxală de piaţă a artei. Un galerist celebru din Buenos Aires luptă cu manierele capricios-anarhice ale unui pictor în vârstă, un vechi prieten, care dispreţuieşte banul şi refuză să execute comenzile unor comanditari bogaţi. Ajuns în faliment, artistul morocănos şi sarcastic este salvat printr-o stratagemă a impresarului care îl declară mort, reuşind să ridice spectaculos valoarea operelor sale prezentate într-o expoziţie post-mortem. Dialogurile savuroase , scrise de co-scenaristul constant al lui Gaston Duprat, fratele său Andres Duprat, sporesc atractivitatea acestui film care confirmă vocaţia de critic inteligent al cinismului contemporan a regizorului, dovedită şi în filmul premiat într-o ediţie precedentă a Festivalului de la Valladolid, Cetăţeanul ilustru (El ciudadano ilustre,2016).

Luciditatea şi sarcasmul anti-pragmatic al dialogului din Mi obra maestra au mai fost egalate de replicile din lungmetrajul Căderea imperiului american (La Chute de l” empire américain) opera unui concurent şi mai celebru, canadianul Denis Arcand. Câştigător în trecut al unui Oscar pentru film străin cu Invaziile barbare (Les invasions barbares, 2004), Arcand propune acum un fals thriller despre un june doctor în filosofie care nu-şi găseşte de lucru decît la o companie de curierat, şi se vede implicat,fără voie, într-un jaf armat. Ajutat de întîmplare să se asocieze cu cine trebuie, el foloseşte pînă la urmă banii picaţi în mâna lui în scopuri umanitare. Spre deosebire de thriller-urile americane care fac uneori elogiul reuşitei amorale, comedia sumbră a lui Denis Arcand aruncă permanent săgeţi otrăvite contra principiilor cinice ale corporatismului şi regulilor bancare ale căror victime sunt întotdeauna cei săraci.

Şi tot un film despre artă aduce în competiţie italianul Paolo Virzi, de data aceasta o incursiune în istoria cinematografului italian. Cu acţiunea plasată în 1990, Nopţi magice (Notti magiche) este un fel de comedie tristă şi autoreflexivă  plină de referinţe la evenimente şi personaje reale ale acelui moment.

Un reper realist este meciul  pierdut de naţionala Italiei în faţa Argentinei, într-o seară în care majoritatea italienilor au rămas cu ochii aţintiţi asupra micului ecran. Este începutul declinului „marelui cinema italian”, când spectatorii încep să părăsească marele ecran pentru a privi la televizoarele de acasă episoade de serial. Povestea plasează în prim plan trei tineri scenarişti aspiranţi la Premiul Solinas, personaje ingenue şi impetuoase al căror drum se intersectează cu mari autori de scenarii pentru care sunt dispuşi să lucreze ca „negri”. Sunt menţionaţi marii regizori încă în activitate(Federico Fellini, Ettore Scola, Bernardo Bertolucci), actori (Marcello Mastroianni, Ornella Muti, care se joacă pe sine însăşi), producători (Franco Cristaldi, Carlo Ponti). Moartea unui producător imaginar, interpretat de Giancarlo Giannini, declanşează însă o investigaţie detectivă, care trimite atât la peliculele italiene angajate politic, cît şi la faimoase opere de cinematecă precum Bulevardul amurgului  de Billy Wilder. Regizorul Paolo Virzi povesteşte totul într-o accelerată derulare de evenimente şi analogii, recunoaşterea aluziilor devenind o adevărată plăcere pentru cinefili.

Prezentat în secţiunea Spanish Cinema, Yuli, noul film al regizoarei spaniole Icíar Bollain  întregeşte eşantionul de filme despre artă care marchează ediţia a 63-a a Festivalului de la Valladolid. Câştigătoare a unuia dintre Premiile „Spicul de onoare” acordate de festival în 2018, cineasta care a debutat aici, în 1996 cu Hola, estas sola? propune un film inspirat din biografia celui mai celebru balerin cubanez, Carlos Acosta. Bazat pe biografia publicată de Acosta, scenariul scris de Paul Laverty (premiat la San Sebastian) urmăreşte parcursul excepţional al tânărului de culoare plecat dintr-un cartier sărca al Havanei şi ajuns prim solist pe scena Royal Ballet din Londra, ocolind structura clasică a biopic-ului. Scene din trecutul eroului (interpretat de actori de vârste potrivite) alternează cu momente coregrafice inspirate din episoadele biografice cele mai dramatice.

Protagonistul acestor momente este chiar Carlos Acosta, a cărui sublimă evoluţie este expresiv pusă în valoare de regia lui Icíar Bollain.

Multe alte filme din festival (unde România este reprezentată doar de scurtmetrajul Totul e foarte departe de Emanuel Pârvu) merită comentate . Voi reveni.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.