AUTIŞTII CĂRŢILOR (11)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Bine, fiţi, vă rog, atent aici şi ţineţi mai aproape lumânarea, domnule secretar, n-aş vrea să pătez hârtiile cu cerneală! Am semnat contractul, mai rămâne să trec suma ce mi se cuvine şi pe care domnul marchiz a binevoit s-o lase necompletată. Voi trece o sumă mare în locul acela, pentru că aşa se cade; voi trece valoarea tuturor lucrărilor pe care le-aş fi putut realiza, dacă n-aş fi semnat acest document. Lucrări modeste şi folositoare, aşa cum sunt toate cele pe care m-am învrednicit să le fac până acum. A lăsat alb acest loc, deoarece crede că i-aş putea oferi iluzia vieţii. De aceea se cuvine să nu se tocmească şi să-mi dea tot… Mulţumesc, domnule secretar, puteţi lua hârtiile, am trecut pe ele tot ce se obişnuieşte.

– Şi eu vă mulţumesc, domnule arhitect! Să coborâm; s-a făcut răcoare. Domnul marchiz…

– Acum că ne-am ispitit, acum că am semnat contractul, să păstrăm o clipă de linişte. Am acceptat această înţelegere fiindcă, aşa cum a înălţat cineva primele cetăţi despre care mi-aţi vorbit, trebuie să fie cineva răspunzător şi pentru construcţia ultimei. Chiar dacă aceasta nu se va realiza niciodată. Dacă primele au rămas doar în amintire, poate va dăinui şi ultima, a cărei singură viaţă va fi doar legenda. Nu-mi fac nici o iluzie cu privire la numele meu, aşa cum nu şi-au putut face probabil nici umilii meşteri din adâncul veacurilor. Cât despre domnul marchiz, ei bine, să-l lăsăm să se amăgească oferindu-i contractul; amăgiţi-vă şi dumneavoastră, ducându-i-l! Iar eu, eu voi încerca zadarnic să mă alin cu gândul că i-am izbăvit sufletul. (Arhitectului i s-a părut că solemnul secretar i-a făcut cu ochiul, asemenea unui copil şmecher. Dar poate că doar i s-a părut.) Aveţi grijă, domnule arhitect, cum coborâţi scara, prima treaptă e ruptă!

Ghid de vizitare

• continuare –

Dar acum, gata! Aţi fost ascultători, aţi primit şi aceste explicaţii, pe care, deocamdată, le consideraţi inutile – absolut inutile! -, dar vreţi în turn! Vreţi în turn! Aproape că-l împingeţi pe ghid spre intrare.

Primul turn are prevăzută o poartă mare din fier masiv. N-ar putea fi mişcată decât de mai mulţi bărbaţi puternici. Dar nici nu e nevoie. Se spune că poarta nu va fi deschisă decât atunci când va veni Bărbatul aşteptat. Până atunci, accesul se face pe o uşă prevăzută cu sistem de siguranţă: biletul de intrare funcţionează ca un card, aşa că fiecare dintre voi, folosindu-l, păşeşte înăuntru individual. (Aceasta este şi garanţia că nu va pătrunde nimeni în turn, dacă n-a primit, în prealabil, avizul din Capitala istorică. Şi fiindcă obţinerea acelui aviz a fost atât de… atât de dificilă, însă voi aţi reuşit s-o primiţi, un sentiment de satisfacţie, chiar fără să vă daţi seama, vă inundă în clipa când aţi trecut de uşa fixată în poarta masivă, uşa care doar în faţa voastră s-a deschis. Această satisfacţie nefiind, aşadar întâmplătoare, mai aduce o dovadă cât de bine a fost gândit de veacuri rolul Capitalei istorice în viaţa noastră.)

Marea poartă nu prezintă nici un basorelief, nici o figură n-o împodobeşte, nici un nou înscris nu vă întâmpină, însă sobrietatea ei impune respect şi, ajunsă acolo, lumea, până atunci atât de gălăgioasă, nu mai îndrăzneşte să scoată nici un sunet. Venită absolut pe neaşteptate, emoţia învăluie întregul grup. Nici ghidul nu mai vorbeşte, doar supraveghează introducerea biletelor în poziţia cerută. De fiecare dată, uşa răspunde printr-un zgomot răguşit, dar prietenos.

 Uşa se deschide.

Primul turn

Primul turn se numeşte FORŢA, spune ghidul.

– Pentru a putea vizita fiecare etaj şi pentru a putea privi prin ferestre diferitele zări, va trebui să urcaţi multe trepte. Poate v-aţi mirat că, la intrare, aţi fost supuşi unui consult medical: acum vă puteţi da seama că persoanele care suferă de anumite boli ce nu le permit să facă eforturi fizice, nu sunt indicate să viziteze un turn fără ascensor. Da, pentru a putea vizita fiecare etaj şi pentru a putea privi prin ferestre, va trebui să urcaţi multe trepte, repetă ghidul. Dar nu este obligatoriu să ajungeţi până la etajul opt. Cine a obosit poate să rămână la ce nivel doreşte, iar noi îl vom recupera atunci când vom coborî.

Pe o masă se află teancuri de pliante viu colorate, asemenea celor risipite prin agenţiile de turism. „De unde vin?” scrie pe primul, „Trecutul întotdeauna eroic”, „Întrebările în gând” şi „ Apocrifele” pe altele.

– Luaţi, luaţi, vă îndeamnă ghidul. O să vă prindă bine mai târziu!

Nu ştiţi pentru ce „o să vă prindă bine mai târziu”, însă nu scăpaţi prilejul să vă luaţi din acele cartoane: sunteţi la începutul „itinerarului interior”, după cum aţi aflat că a fost numit demersul pe care vi l-aţi dorit atât de mult şi măcar drept amintiri tot o să vă bucure. (Câte asemenea pliante nu păstraţi acasă din excursiile de pe unde aţi fost!)

Înainte de a ajunge pe scări, treceţi pe sub un portal unde scrie: Vis consili expers mole ruit sua[1] – Nemo potentes aggredi tutus potest[2]. Ghidul se opreşte iarăşi pentru a vă traduce şi explica sensul acestor citate. „Nu vă duc cu gândul la Sisif aceste aserţiuni?” Ghidul este didactic şi a ajuns să vă enerveze de-a binelea.

– Nu suntem repetenţii şcolii, se revoltă un domn cu un aparat de fotografiat profesional.

– Să mergem mai departe, cedează ghidul, iar voi realizaţi că el nu-şi face decât datoria, pentru asta e plătit şi gândiţi că nici pentru el nu poate fi plăcut să repete zilnic şi cu aceleaşi intonaţii aceleaşi cuvinte. Totuşi, în loc să pară mulţumit că a scăpat de o parte din corvoadă, ghidul se arată nefericit. Probabil că e monitorizat şi riscă să-şi piardă slujba fiindcă n-a reuşit să capaciteze suficient auditorul. Să mergem mai departe, repetă ghidul cu o voce stinsă.

Începeţi să urcaţi scările spre primul etaj.

– Puţină istorie, mai îngână bietul ghid. Vă va ajuta să înţelegeţi…

Zidurile casei scărilor sunt decorate cu desene primitive. Emoţiile, nerăbdarea şi efortul urcuşului, chiar dacă vă aflaţi abia la început de drum, vă fac să nu daţi importanţă figurilor mai degrabă naive de pe pereţi. Păcat!

Ajungeţi într-o sală mult mai mare decât v-aţi aşteptat să existe în turn.

– Puţină istorie, mai îngână o dată bietul ghid. Vă va ajuta să înţelegeţi… (E limpede că el nu face decât să-şi îndeplinească rolul. Textul, scenariul aparţine unei alte minţi…) Sisif…    

Noi mesaje din epoca lui Bahadur I şi Ţunţi II

Pe vremea odiosului faraon Bahadur I şi a sinistrei sale soţii Ţunţi II, economia politică oferea o lecţie deschisă: „Relaţiile sociale într-un stat ultratotalitarist”. Epoca a fost, într-adevăr, interesantă pentru cercetătorii de peste secole, Bahadur I şi Ţunţi II nefiind decât excepţiile ce fac posibil studiul aprofundat al manifestărilor umane.

Referirile la acele vremuri ne-au parvenit nu numai de la specialişti, ci le găsim şi în memoriile diferiţilor oameni politici, actriţe sau pierde-vară celebri: peste tot dăm de numeroase cugetări în legătură cu veacul atât de copios blestemat şi atât de generos în interpretări. De pildă, în afara cunoscutelor şi atât de des citatelor expresii ajunse locuri comune – de genul: „Bahadur a fost căciula de pe Î mare din A – el este sfârşitul ascensiunii şi începutul inevitabilei căderi. De aceea ne este greaţă să utilizăm acea literă” (Desigur, Hasdeu). Sau: „Bahadur şi Ţunţi reprezintă litera f – singura care ajunge atât de sus, pentru a sfârşi atât de jos”[3] (Voltaire) – unii istorici studiind, alături de scriitori, manierele epocii, au reinventat oameni şi situaţii perfect plauzibile, exemplificatoare pentru ce ar fi putut să fi fost. Nu ne referim aici la biografii romanţate (cum ar fi „Strivit de colos” atribuită de unii lui Merejkovski ori atât de ciudata trilogie „Bahadur şi Ţunţi”, despre care Adam Wurm pretinde că ar fi fost scrisă de Emil Ludwig.) şi nici la romanele vulgarizatoare despre geamănul înlocuit sau despre „haiducii” vremii (Walter Scott sau Al. Dumas), ci despre acele mici nuvele care au fost apoi incluse în istorii, în încercarea iniţială de a se da o bază atestată unor personaje ipotetice, ca să nu spunem inventate. În privinţa aceasta, cel mai bun exemplu ni se pare lucrarea lui Arnold Mann „Prostănacul” şi strădaniile Şcolii de la Weimar de a reconstitui un fapt probabil, însă atât de nesigur.

Pentru cititorii mai tineri, vom face câteva precizări preliminarii elementare: Bahadur a fost al şaptelea faraon cu acest nume, însă fiindcă, în paranoia sa, se considera cel mai mare, a decis că el este cel ce trebuia să poarte apelativul „Întâiul” şi, drept urmare, a stabilit că numerotarea se va face nu de la primul la ultimul, ci în ordine inversă a succesiunii cronologice. (De aici şi numele ironic de Bahadur Zero dat de Emil Ludwig [?] fiului tiranului.) Pe de altă parte, încă Sigurjonson a stabilit că înaintea soţiei odiosului dictator n-a existat nici o altă regină pe care s-o fi chemat Ţunţi, însă că ea fiind a doua persoană în imperiu, nu putea leza majestatea lui Bahadur, aşa că s-a mulţumit cu acel II pus pentru vecie după numele ei. De altminteri, lucrul este perfect posibil, dat fiind faptul, de asemenea ştiut, că Bahadur a poruncit să fie distruse toate înscrisurile pe care azi le-am numi cărţi de istorie, toate cele ce se refereau la o perioadă anterioară urcării sale pe tron şi le-a cerut scribilor imperiali să rescrie un trecut în oglindă, adică plecând de la contemporaneitate spre începuturi. (Metoda nu este nouă: în fond, în subconştient întotdeauna s-a procedat aşa, doar că nimeni nu a mers atât de departe încât să recunoască – şi chiar cu voce tare! – o asemenea privire asupra evenimentelor.) Numai că, în felul acesta, se ajunge ca bunicul să se tragă din nepot, iar tatăl să fie un produs al fiului. (În celebrul său studiu „Despre urmaşii noştri, străbunii”, Willy Roch, unul dintre discipolii iconoclastului Freud recunoaşte cu multă ironie penetraţia de neşters a acelei metode până şi asupra gândirii contemporanilor săi. „Păi, nu facem acest lucru în modul cel mai firesc, atunci când numerotăm invers anii de dinainte de Christos?” se întreabă, pe bună dreptate, acelaşi Willy Roch.)

În „Prostănacul”, Arnold Mann povesteşte despre avatarurile unui funcţionar de rang municipal, decăzut din punct de vedere social din pricina ospitalităţii sale: ori de câte ori îi călca cineva pragul, în casa Prostănacului, individul era servit cu mâncare, chiar şi în perioada când toată ţara flămânzea şi nimeni nu mai era obişnuit cu o asemenea generozitate. Până ce un musafir prea vorbăreţ şi-a pus întrebarea de unde are un slujbaş, fie şi de rang municipal, atâta încredere în viitor, încât să-şi permită să nu se gândească la ziua de mâine şi să ofere de mâncare şi unor străini, chiar dacă aceştia nu erau invitaţi în mod special la masă. (Lucru categoric interzis printr-un decret-lege promulgat de Bahadur I, spre a scuti supuşii de situaţii penibile.) Naraţiunea avansează, apoi, pe linia decăderii Prostănacului, ajungându-se la ostracizarea întregii sale familii, la ruperea logodnei fiicei din pricina firii risipitoare a tatălui, la excluderea din armată a fiului şi, în final, la uciderea personajului principal chiar de către familia disperată şi la reabilitarea morală şi administrativă a rudelor, după ce au dat dovadă de atâta fermitate. Într-un scurt epilog, autorul ne dă de înţeles că viaţa Prostănacului n-a fost inutilă şi că toţi ai lui, în urma crimei, au apucat să fie foarte apreciaţi şi să parvină până în cercurile apropiate tronului, Ţunţi II socotind că asemenea oameni merită să fie daţi drept exemplu pentru întreaga naţiune.

[1] Forţa lipsită de chibzuinţă se prăbuşeşte prin propria ei pondere (Horaţiu)

[2] Nimeni nu se poate apropia în siguranţă de cei puternici (Seneca)

[3] Vezi şi blestemul lui Ef (Chlorus, Al Treizeci şi nouălea)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.