AUTIŞTII CĂRŢILOR (76)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Un nebun stă şi-l calculează pe radical de 12 din 5. Celălalt urmăreşte privirea medicului.

Primul afiş:

Un om ce-şi scoate pălăria.

– Ce-i cu asta?

– Ce să fie?!

– Un om ce-şi scoate pălăria?!

– Sau unul care şi-o pune.

Al doilea afiş:

Titlu: „Proprietăţile mesei din rezerva nr. 19”.

Rubrici: „mărimea”, „culoarea”, „forma”, „felul scândurilor”, „numărul cuielor folosite”, „starea de agregare”, „genul gramatical”, „scopul pentru care stă în rezerva nr. 19” (aici liniatura cuprinde subdiviziuni necompletate încă), „preţul”, „uzajul”, „duritatea”, „tipul de mobilă” (în paranteză, „stilul”), „forma geometrică”, „în proprietatea cui se află”, „poziţia relativă”, „asemănări (în paranteză „confuzii”) posibile”, „utilizări posibile”, „transformări posibile”, „provenienţa”, „istoricul (în paranteză „biografia”) mesei” etc. Celelalte rubrici sunt gata pregătite, fără a fi deocamdată completate.

Al treilea afiş:

O coală de culoare galbenă. Pe ea sunt pulverizate puncte de culoare verde. Fără nici o liniatură şi fără nici un cuvânt.

Urmează o săgeată trasată pe perete până la canatul din lemn al ferestrei. Canatul este deschis şi săgeata şi-a răsfrânt vârful înapoi.

Un al patrulea afiş conţine o simplă numeraţie: „1,2,3,4,5,6…” Cifrele sunt scrise cu caractere tot mai mărunte, până ce dispar.

– Dacă vreţi să dovediţi infinitatea, nu este nevoie să realizaţi toate afişele voastre, depunând atâtea eforturi. Lucrurile o demonstrează cu prisosinţă prin ele însele.

– Noi nu vrem să demonstrăm infinitatea. Încercăm doar să ne umplem cât mai mult clipa. Şi, oricum, cantitatea pare investiţia cea mai sigură.

Medicul ia mâinile de la spate şi la bagă în buzunarele halatului. Apoi se întoarce cu faţa spre cei doi.

Nebunul calculează cu rigla radicalul de 15 din 5.

– De ce mai calculezi, dacă tot nu poţi trasa linia, mai încearcă o dată medicul.

– Dar de ce trasează liniile, întoarce, în loc de răspuns, celălalt nebun.

„Elocinţa, depinde doar de elocinţa mea!”

Medicul îşi curăţă o unghie cu agăţătoarea de la stilou.

– Vrei să dovedeşti inutilitatea? Inutilitatea vrei s-o dovedeşti?

– Eu nu vreau să dovedesc acest lucru. Şi nici el.

Seara va juca bridge. La cafeluţă va povesti despre… despre cei doi nebuni din rezerva nr. 19…, despre cei doi nebuni care… care…

Există întotdeauna un ceva ce le place oamenilor când le povesteşti asemenea întâmplări. Un ceva ce se destăinuieşte încă înaintea cuvintelor şi iradiază, probabil, din el însuşi, atunci povesteşte – poate fiindcă el cunoaşte continuare şi-l poate anticipa. Poate anticipa acel ceva. De altfel, s-a format deja apriori o atmosferă specială înaintea fiecărei povestioare pe care le-o istoriseşte, atmosferă ce pregăteşte oamenii s-o asculte în atmosfera necesară. Şi-a dat de mult seama, chiar dacă nu foarte conştient, că aceea este atmosfera resimţită şi de el, când este martorul direct al întâmplării propriu-zise.

„Să urmăreşti mereu ideaţia bolnavului”, gândeşte medicul, însă acum simte o neplăcere nedesluşită în starea sa.

– Şi ce vrei să-mi spui despre Zenon?

– Nu, nu despre Zenon. Despre broasca lui.

Istorioarele sale se termină, de obicei, cu o poantă. Obosit, medicul vrea să se aşeze pe scaunul liber.

– Nu, scaunul acesta e ocupat!

– Ocupat? Pentru cine?

– Pentru Zenon.

– Îl cunoaşteţi? Tonul doctorului e profesional, dar medicul e tare obosit. Şi mai urmează să-i conducă şi pe studenţi…

– Tu… tu crezi că alergătorul va ajunge vreodată din urmă broasca?

Celălalt nebun se opreşte din calculatul lui radical de 20 din 5 şi-şi propteşte coatele pe masă. „Să pătrunzi ideaţia bolnavului!”, însă, fără să vrea, spune altceva.

– Bineînţeles.

– Când?

Sprijinit cu spatele de perete, medicul închide ochii.

– Astea-s speculaţii. În felul acesta, nimeni n-ar putea ajunge niciodată pe nimeni. Şi, totuşi, viaţa socială există.

– La ce te referi?

– Un accelerat ajunge din urmă un marfar, un glonţ îşi atinge ţinta, chiar dacă aceasta fuge de el, o mamă reuşeşte să-şi mai prindă odrasla evadată din cărucior.

– Da, dar când? Chiar tu ai întrebat: „Când?” Să revenim la alergătorul nostru! Când va ajunge el broasca din urmă? Şi nebunul reia ca pe o poezie: Nu peste o secundă, pentru că va mai avea un handicap de un centimetru de refăcut, nici peste următoarea sutime de secundă, pentru că va mai avea o distanţă de o miime de milimetru de parcurs.

– Sunt obosit, spune medicul… („Asta nu se recunoaşte în faţa suferinzilor!”) În ultima vreme, a avut mai multe intervenţii decât de obicei, şi internări, şi conferinţe, şi consultaţii, şi examene cu studenţii, şi pojarul fetiţei, şi vizita de o săptămână a cumnatului cu familia. (Când a trebuit să fie tot timpul disponibil, politicos şi zâmbitor.) Ca un mecanism stricat i se învârte mereu prin creieri: „Să pătrunzi ideaţia bolnavului!” Asta se face cam aşa: el spune ceva, tu spui „Da”, îi cânţi în strună şi vezi ce urmează. În caz că mai urmează ceva… Când mai sunt şi studenţii de faţă, eşti puţin ironic şi râzi pe sub palma ce-ţi acoperă discret gura, râzi alături de ei. Câteodată încerci într-adevăr să înţelegi firul – poate că şi reuşeşti o dată, însă n-ai să afli în veci când s-a întâmplat asta -, câteodată, din plictiseală ori dintr-un zel spontan, eşti cinstit, întrebi şi chiar gândeşti ce întrebi, îţi notezi şi compari – odată ţi-ai apărut ţie însuţi în rol de comisar de poliţie -, câteodată îţi aduci aminte de o seară blândă de iarnă, când, întorcându-te de la o plimbare, ţi-a venit o idee, gândeai în seara aceea că numai atunci vei şti cu precizie între tine şi un nebun care este cel normal, numai atunci vei şti când vei avea argumente suficiente pentru a-ţi putea impune punctul de vedere, punctul tău de vedere. Şi îţi aminteşti că în seara aceea ai decis să te faci medic. (Ca un fel de autoapărare pentru a primi o certitudine, pentru a te linişti. Atunci, însă, încă n-ai avut conştiinţa că normalitatea nu este decât cenuşia medie a contrariilor…) Eşti de mult medic şi seara aceea blândă de iarnă a rămas în urmă. Întrebi:

– Deci recunoaşteţi şi voi că alergătorul va ajunge totuşi din urmă broasca. Recunoaşteţi asta?

– Da, dar când? Când va ajunge alergătorul broasca din urmă? Când îşi va atinge glonţul ţinta.

– Ţinta care aleargă în aceeaşi direcţie cu glonţul, completează medicul.

– Nu! Orice ţintă. Chiar şi una care stă pe loc ori vine în întâmpinarea plumbului.

Acum vorbeşte şi celălalt nebun:

– Nu vă daţi seama că e acelaşi lucru? Că nu e nici o diferenţă? Să presupunem că glonţul a străbătut jumătatea drumului spre ţinta mobilă. Să presupunem că a mai parcurs încă o jumătate din restul rămas de parcurs.

„Cei doi nebuni gândesc la fel! Ei sunt doi. De obicei, fiecare om gândeşte orice problemă prin el însuşi. La bolnavii mintali acest lucru se accentuează până la dimensiuni caricaturale. Însă, iată, cei doi par să fi ajuns la aceeaşi caricatură. Şi, ciudat: în acelaşi loc, doi oameni gândesc la fel, în acelaşi timp, doi oameni au ajuns la aceleaşi aberaţii! Aberaţii? În acelaşi timp şi în acelaşi loc…”

– Dar, în felul ăsta, chiar dacă n-o recunoaşteţi, nu faceţi decât să încercaţi să demonstraţi infinitul. Sau… sau că totul face parte dintr-un şir ce tinde spre infinit.

Un nebun şede ţeapăn pe scaun, celălalt stă cu coatele proptite de tăblia mesei.

– Ţi-am mai spus că nu vrem să demonstrăm infinitul! Noi nu vrem să demonstrăm nimic… Iar infinitul nici nu se mai cere a fi demonstrat… Nici măcar pentru voi…

– Pentru care noi?

Cei doi nebuni schimbă – cred ei că pe furiş – priviri grăitoare. Apoi, un nebun rămâne ţeapăn pe scaun, iar celălalt cu coatele proptite de tăblia mesei.

De data asta medicul vrea sincer să fie cinstit. Mai mult chiar, atât de cinstit încât îşi aminteşte de seara aceea blândă de iarnă şi de argumentele necesare spre a-şi dovedi sieşi, pentru a-şi dovedi de care parte se află nebunul.

– Sunt obosit… (Iarăşi? Asta chiar n-ar fi trebuit s-o recunoască în faţa lor.) Uitaţi ce e: eu ştiu că… admiţând… chiar dacă n-am asistat niciodată la o cursă de urmărire între un alergător şi o broască ţestoasă… ştiu, totuşi… am văzut de nenumărate ori o minge care, pornind de la piciorul unui sportiv, a ajuns la altul, la fel cum a ajuns şi la sportivul cu pricina. Ăăă… Nu ştiu dacă sunt destul de clar. Vreau să spun că am văzut şi că văd mereu lucrurile pe care voi le contestaţi aici.

– Noi nu contestăm aceste lucruri. Noi te-am întrebat doar când… după cât timp va ajunge alergătorul broasca ţestoasă sau după cât timp, dacă vrei, după cât timp va ajunge mingea de la un sportiv la celălalt.

– Asta se poate măsura! Faţa medicului se luminează: Există cronometre ultrafine folosite în alergări. Se poate dovedi… se poate măsura cu precizie timpul în care un alegător parcurge o bucată de drum până la ţintă. Iar ţinta-i un punct fix.

S-a înfierbântat. Întotdeauna ştie să ducă impecabil o discuţie, dacă-l interesează, bineînţeles. Atunci devine locvace, sprinţar, convingător, temperamental. Îi place să vorbească, să-şi savureze propriile-i cuvinte. Se opreşte şi se uită triumfător la cei doi nebuni. Unul şede ţeapăn pe scaun, celălalt îşi propteşte coatele de tăblia mesei.

– Cronometrul tău s-ar putea să fie bun. S-ar putea chiar să fie atât de bun încât să fie capabil să măsoare şi cele mai mici diviziuni ale timpului. Cu toate că, în viaţa reală, aşa ceva nu poate exista şi nici n-o să existe vreodată.

– Plus că nici n-ar fi nevoie de aşa ceva, completează celălalt nebun.

– Evident! aprobă primul şi subliniază: nici n-ar fi nevoie de aşa ceva. Dar chiar de ar exista un cronometru ultrafin, nici el n-ar fi capabil să arate măsura timpului. Măsura timpului!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.