AUTIŞTII CĂRŢILOR (77)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

În rezerva nr. 19 se face linişte – o linişte atât de deplină încât, ca o ironie, nu se mai aude decât tic-tacul vechiului ceas cu arc DOXA de pe mâna medicului.

– Măsura timpului, mai repetă, după o vreme, nebunul. Înţelegi? Nu timpul, ci o însuşire a sa. O simplă însuşire între atâtea.

– Timpul însuşi nu este decât o însuşire, face doctorul.

– Chiar de ar fi aşa, şi însuşirile au însuşiri. (O scurtă pauză, încât nu mai e timp să se audă tic-tacul.) Dar nu e aşa! Timpul nu este o simplă însuşire!

– E ca şi cu un geam dintr-un compartiment de tren, prin care poţi vedea frânturi de lumi cu copaci şi stâlpi de telegraf ce zboară în direcţie contrară, în trecut.

– Trenul se opreşte câteodată şi atunci copacii încetează să mai zboare şi stâlpii se opresc şi ei şi stau pe loc. Şi tu stai pe loc.

Se înserează prin fereastra zăbrelită şi, în locul în care stă, lumina becului îi cade medicului direct în faţă.

– Când va ajunge alergătorul broasca?

Şi ceva se învârte în jurul său şi toată încăperea se învârteşte, iar unul dintre nebuni stă ţeapăn pe scaun, iar celălalt îl fixează cu coatele proptite de masă.

– O ajunge într-o infimă fracţiune de secundă. Atât de mică încât, practic, înainte de a fi ajuns broasca, a depăşit-o de acum.

– Cum vine asta? întreabă primul nebun. Şi, fiindcă medicul tace: Când va ajunge alergătorul ţinta? Măcar ţinta fixă, ţinta pe care să n-o mai şi depăşească…, încă înainte de a o ajunge? Ce prostie: „o depăşeşte încă înainte s-o ajungă!”

Încăperea se învârte tot mai repede în jurul medicului, iar el clipeşte din ochi jenat de lampa care-i sfredeleşte pupilele, pătrunzându-i în creier, năucindu-l, aşa că se desprinde de locul acela de la perete, locul unde a stat rezemat cu spatele. Şi lampa îl urmează şi ea. Şi-l arde în continuare.

– Ascultă, doctore! îl somează primul nebun şi celălalt zice:

– Tu nu ştii de cât timp are nevoie alergătorul pentru a ajunge din urmă broasca. Nu ştii nici când va ajunge atletul linia de sosire. Nu ştii nici măcar de cât timp ai nevoie pentru a-ţi duce propria ta mână până la nas…

– Lumina! urlă medicul. Stingeţi lumina! şi învârte el însuşi comutatorul. Mi-a sfredelit creierii!

O vreme e întuneric şi linişte, însă ochii se obişnuiesc repede cu mica geană ce se strecoară printre zăbrele şi în curând pot să deosebească iarăşi conturul obiectelor, iar obiectele, la rândul lor izbutesc să le perceapă zgomotele şi vorbele ce cad în mod regulat peste lucruri.

– Suntem înconjuraţi de sugestii şi mituri. Niciunde nu se întâlneşte atât de perfect sugestia cu mitul ca în ceea ce se cheamă „timp”.

Pereţii sunt întunecaţi, însă etalează pete albe, din loc în loc, pete albe, acolo unde se găseşte un grafic ori un afiş, din loc în loc, pete albe.

– Arătătoarele ceasului au proprietatea de a se modela timpului. Ele îl urmează fidele, îl aşteaptă răbdătoare şi-l întovărăşesc, când fuge într-o goană smintită. Îi sunt sclave supuse şi-l acompaniază mereu, neistovite. Şi, concomitent, timpul să pe tronul său ascuns de noi prin zeci de antecamere. Putem să-i vedem doar uşierii.

Brusc, medicul simte cum celălalt nebun, cel ce doar şezuse până acum ţeapăn pe scaunul său, brusc, îl simte şi i se pare că-l vede cum se apropie de el, îi percepe respiraţia gâfâitoare şi mirosul. Medicul se trage îndărăt.

– Vrei să ştii când ajunge alergătorul din urmă broasca ţestoasă?

Seara, la partida de bridge – dar acum nu mai are nici un chef să meargă seara la partida de bridge -, de data asta, seara la partida de bridge, n-ar putea să povestea despre timp, ei nici n-ar pricepe şi nici nu i-ar interesa. Sau noaptea, când vor stinge veioza şi ea îşi va aşeza capul pe pieptul său, nu-i va putea povesti nici ei, căci ea va fi adormit de mult.

– Vrei să ştii cum se face că poţi să-ţi duci mâna la nas? Că ai timp să te mişti? Vrei să ştii? Vrei?

Biblioteca mare, dulapul în perete, rafturile ticsite, dezordinea lucrurilor aruncate ordonat pe diferitele măsuţe, scrumierele, pipele şi ţigările de foi, cărţile, peste tot cărţile, fotoliile moi, tablourile şi portretele, colecţia de desene de schizofreni, desenele infantile, covoarele, covorul mare în care ţi se afundă picioarele, perdeaua verde, grea de la ferestre, romul şi canapeaua, biroul masiv, sculptat, cu cele două sertare, candelabrul şi aplicele, lămpile cu abajururi din pânză de China, din porţelan, din simple sticle retezate pe care au fost lăsate etichetele băuturilor şi lampa lungă cu picior, şi acel Press-papier dintr-un craniu veritabil. Nu, nu vrea să ştie. Nu vrea să ştie! Nu vrea să ştie! Nu vrea să ştie!

Nebunul împrăştie un miros neplăcut. Îl priveşte prin întuneric. Medicul nu vrea să ştie şi nebunul spune:

– Timpul, timpul care se ascunde, este o simplă secundă ce se dilată ori se restrânge, după bunu-i plac. Uneori dispare complet. Atunci se sfârşesc toate acţiunile. Pentru că, altfel, timpul nu le-ar permite niciodată să se termine. Dar, uneori, timpul îşi întoarce faţa de la noi.

Medicul răsuceşte comutatorul. Două perechi de ochi îl privesc încordat.

– Aş vrea să mă aşez.

– Scaunul acesta este ocupat.

– Pentru cine?

– Pentru Zenon.

Pe lumină, lucrurile par mai simple. Medicul îşi ridică dreapta şi şi-o duce la bărbie. Apoi la şold, apoi atinge cu vârful degetelor peretele. Concomitent, ceasul de pe mâna sa îşi bate biruitor tic-tacul.

A avut mult de lucru, în ultima vreme. A avut mult de lucru şi e surmenat. Acesta este motivul pentru care se scrântesc psihiatrii. Acesta şi nu contactul permanent cu nebunii. Ar însemna ca profesorii să dea în mintea copiilor, iar lăcătuşii să-şi deşurubeze tot căminul. Ei sunt doi, el doar unul, însă, de data asta, trebuie să demonstreze că nu cei mai mulţi reprezintă normalitatea.

– Zenon e mort de mult. De… de câteva mii de ani. Nici nu ştiu exact de câtă vreme… Oricum, de câteva mii de ani…

– Nu există mii de ani!

În vreme ce se obişnuieşte iar cu lumina, îi reapar şi vechile obiceiuri, vechile gânduri. „Să te transpui în ideaţia bolnavului!”, dar acum nu poate, acum trebuie să-şi dovedească adevărul, să-şi demonstreze că el are dreptate, că nu el este cel nebun.

Un zâmbet ironic îi răsare pe buze:

– Nu?!

Dar zâmbetul încremeneşte atunci când Zenon intră în încăpere şi se aşează pe scaunul ce-i fusese pregătit.

Şi medicul îl priveşte şi doreşte să-l atingă, şi se apropie de el, şi merge, şi, pe măsură ce se apropie, află că nu-şi va găsi liniştea decât atunci când va izbuti să pună mâna pe Zenon, când va cunoaşte certitudinea existenţei acestuia. Şi oboseşte şi mai tare.

Sună şi un infirmier îi aduce un scaun, cel de al patrulea scaun din încăpere, şi medicul se aşează. (Infirmierul s-a purtat firesc, prezenţa lui Zenon nu i-a produs nici o uimire.)

După un timp, medicul se scoală şi mai parcurge un metru şi îi mai rămâne de parcurs doar o jumătate din distanţă, apoi doar jumătate din jumătatea distanţei parcurse, şi jumătate şi din această jumătate.

Oboseşte şi infirmierul îi împinge scaunul puţin mai aproape – ca să se poată odihni. Mai are de parcurs doar o porţiune, însă nu mai are deloc siguranţa că o va parcurge – poate doar dacă Timpul îl va uita şi pe el -, se scoală în picioare şi merge şi mai pune un picior înaintea celuilalt, şi mai străbate un segment – şi în toată vremea asta simte patru ochi ficşi pironindu-l; ochii unui nebun, Dan, aşezat ţeapăn pe scaunul său şi ai altui nebun, Adam, stând cu coatele proptite de tăblia mesei.

Şi medicul îşi continuă drumul…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.