Axa lumii (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

ANEXĂ

Diavolul păcălit la Aachen

De mult ori, legendele – oricât de insolite – au proprietatea ingrată de a se plasa asupra altor legende, acoperindu-le şi suprapunându-se peste ele, astfel încât le fură până şi posibilitatea identificării. Este acelaşi lucru ca atunci când pictura murală mai recentă o acoperă pe cea anterioară, în cazul în care noua zugrăveală este realizată cu atâta măiestrie încât poate induce în eroare un specialist – or, cei ce decid restaurările nu sunt întotdeauna specialişti – încât nu mai este dorită îndepărtarea de pe zid a frumuseţii care se vede în folosul apariţiei la lumină a unor altor eventuale frumuseţi.

Desigur, unele legende sunt prea puternice spre a putea fi „acoperite” cu una cu două, mai ales atunci când fabula pe care se sprijină a fost multă vreme povestită de lungi generaţii de băştinaşi. Însă istoriile secrete ale faptelor ce nu trebuiesc şi nu pot fi spuse pe toate drumurile mor încetul cu încetul, ajutate de taina în care au fost atât de grijuliu învelite.

Când, în timpul celui de al doilea război mondial, o bombă a intrat printr-un vitraliu în Catedrala din Aachen, s-a izbit mai întâi de una dintre monumentalele coloane şi a ieşit, apoi, prin ricoşeu, printr-un alt vitraliu al vechiului octogon ce acoperă sâmburele sălaşului ridicat de Carol cel Mare, un nou mit s-a stabilit în jurul acestui dom. Bomba a explodat în piaţă, întregind distrugerea clădirilor din jurul Catedralei rămase singură şi nevătămată între ruine, sporindu-şi aureola zămislită cu peste o mie de ani în urmă.

Bineînţeles, întâmplarea, cu toate interpretările logice şi forţate care i s-au atribuit, nu a putut înlătura celelalte mituri ale legendarului loc înconjurat de mister, la fel cum, în decursul secolelor, uriaşul Dom din Kőln-ul vecin n-a putut distruge faima ctitoriei lui Carol cel Mare din Aachen.

Catedrala din Aachen a fost terminată în anul 800 şi Carol cel Mare îşi află aici mormântul din 814. Începând cu Otto I, treizeci de regi sunt încoronaţi (şi) în acest loc şi mereu fiecare dintre ei înzestrează lăcaşul cu unul sau mai multe daruri deosebite. De la uriaşul candelabru de aur dăruit de Barbarossa şi până la piesele tezaurului – care se spune că este cel mai bogat dintre toate câte se găsesc în bisericile de la nord de Alpi – Catedrala se bucură de o avere considerabilă. Ea poate fi vizitată după un orar afişat pe poartă şi trecut în ghidurile turistice, iar legendele o însoţesc cu fidelitate de veacuri, începând cu povestea zămislirii Domului şi terminând cu bomba care n-a putut exploda sub bolta ridicată pe vremea acelei zămisliri. Notorietatea legendelor se cimentează prin repetare – în vreme ce taina implicată se toceşte şi dispare.

Orice ghid îţi va povesti, astăzi, legenda zămislirii astfel: …după ce lucrarea a fost inaugurată, a început să se simtă tot mai acut lipsa banilor. Toate colectele anunţate s-au dovedit neîndestulătoare. Atunci, în disperare de cauză, s-a apelat la Diavol pentru a ajuta el la terminarea lăcaşului lui Dumnezeu. În schimb, Diavolului i se oferea primul suflet care va pătrunde în biserica terminată. Recompensă infimă, s-ar spune, pentru modul decisiv în care Diavolul trebuia să-şi înzestreze cel mai puternic şi totodată unic duşman cu un bastion de o amploare fără precedent. Dar… Dar nici măcar acest preţ derizoriu nu i-a fost atribuit fără o mică înşelătorie: oamenii au adus în biserica terminată un lup şi Diavolul, lacom, s-a năpăstuit nerăbdător asupra animalului, sfâşiindu-l pentru a-i smulge sufletul. Pe poarta mare a Catedralei se poate vedea şi astăzi capul lupului legendar şi, dacă te uiţi mai atent şi pipăi cu mâna, poţi remarca până şi degetul mare al Satanei, deget rămas în gura fiarei ce se apăra disperată în faţa sacrificiului.

În continuare, un ghid conştiincios te va duce în afara oraşului şi-ţi va arăta un dâmb: legenda spune că, după ce şi-a dat seama de modul în care a fost tras pe sfoară, Diavolul s-ar fi întors la Aachen cu un sac uriaş plin cu nisip în spinare, în intenţia de a acoperi biserică şi oraş, pentru a-i distruge astfel pe cei ce l-au înşelat. În locul unde se află astăzi dâmbul, Diavolul ar fi întâlnit o bătrână, pe care ar fi întrebat-o dacă mai are mult de mers până la Aachen. Femeia l-ar fi minţit că mai are de făcut drum foarte lung. La care, Necuratul şi-ar fi deşertat acolo sacul cu nisip, obosit să-şi mai ducă povara mai departe, dând naştere acelui dâmb şi dovedind o proastă ţinere de minte şi orientare în spaţiu, dacă ne gândim că a mai făcut, cel puţin o dată, drumul până în oraşul pe care tocmai voia să-l nimicească – atunci când a fost să-şi ia răsplata cu care a fost înşelat. Până aici legenda despre Diavolul de două ori tras pe sfoară de către preacinstiţii constructori ai Domului din Aachen. Numai că o povestire duce către o altă povestire şi până la bomba care n-a explodat în incintă au mai apărut multe zale ale acestui lanţ câteodată înspăimântător, alteori hâtru, întotdeauna preocupat de partea lui de mister şi de faţeta sa de istorie.

x

x x

Având la dispoziţie atâtea date şi atâtea inscripţii ca la Domul din Aachen, scribului gândul i-a zburat înapoi, condus de un contrast izbitor: mulţi suveranii încoronaţi în ctitoria lui Carol cel Mare din Aachen şi-au aflat locul de veci într-un alt lăcaş de legendă, Domul din Speyer, acel oraş al Niebelungilor unde se găsesc criptele împăraţilor şi regilor intraţi şi ei în mit. Nici un înscris pe vechile morminte acoperite cu dale simple, nimic ostentativ precis peste stratul de „zugrăveală” iniţial. Acolo totul mai este posibil prin inefabil, aici, la Aachen, totul pare spus o dată pentru totdeauna.

Şi totuşi!

Teoria predestinării funcţionează foarte puternic la Aachen: de pildă, coloanele iniţiale au fost luate din Dom de către Napoleon şi transportate în Franţa. Fiind doar decorative, clădirea nu s-a dărâmat. Însă, aduse – cele mai multe – înapoi, ele au susţinut cupola pe vremea bombei – care s-a dovedit neputincioasă în lăcaşul lui Carol cel Mare.

Şi acesta este din nou doar deocamdată sfârşitul: legendele zămislirii abundă în coincidenţe şi numeroase explicaţii miraculoase au pătruns şi în sălile tezaurului: de la păstrarea intactă a unor moaşte până la prezenţa calotei craniene a ctitorului, sub coroana aurită a bustului său.

Dar – oricum – cel mai enigmatic rămâne Diavolul care, într-un fel, a fost şi el ctitorul acestei străvechi biserici! Ceea ce, crede scribul, s-ar fi putut întâmpla şi aşa: se ştie, Carol cel Mare şi-a construit imperiul prin supunerea unor vaste teritorii şi prin creştinarea (şi) cu argumentul săbiei a numeroase populaţii: necredincioşii, păgâni de tot soiul, diavolii, roiau în jurul stăpânirii sale. Nu toţi au fost ucişi: unii – puţini – au fugit, alţii au reuşit să-şi cumpere, pentru un timp, liniştea. Cunoscuţi aceşti păgâni sub numele tutelar al stăpânului sau căpeteniei lor, necredincioşii se confundau cu acel fruntaş. Păgân fiind, acesta devine Diavolul însuşi. Tolerant în neputinţa sa – lucru care pentru acele vremuri nu reprezintă o tautologie – Diavolul respectiv acceptă să colaboreze la opera lui Carol cel Mare, atâta vreme cât el poate să rămână la vechile-i convingeri. Deocamdată, pentru că, după aceea, va mai vedea el. Însă pentru a face acest lucru, pretinde şi el garanţii. Doar că, în locul ostaticului promis, i se oferă tot un pui de diavol, un lup – acel posibil simbol al păgânităţii¹.

Plauzibil până aici, nu? Că acest „lup” s-a opus şi cei care l-au „reprezentat” au reuşit să-i producă şi ei pierderi Diavolului este posibil, iar degetul rămas în gura „fiarei” se pretează uşor la asemenea explicaţii. Că acest „lup” a fost unul sau mai mulţi ostatici ori că a reprezentat un rival sau o formaţiune rivală şi anume acela (aceea) care să vie să ceară protecţie Împăratului, cel ce l-a (i-a) vândut din prima clipă pare să încline spre prima variantă: Carol cel Mare, personalitatea dominantă a evului mediu timpuriu, a înşelat oricum – fie că a dat un păgân în locul ostaticului promis, fie că l-a vândut pe cel ce a venit la el să ceară ocrotire. Însă doar în primul caz supărarea Diavolului pare justificată.

Apoi căpetenia barbară, văzând că nu şi-a căpătat răsplata convenită, asta după ce s-a îndepărtat de Aachen cu falsa garanţie şi s-a dumirit abia atunci (prin cine ştie ce întâmplare), s-a întors cu gânduri de răzbunare spre ctitoria la care a colaborat. Abia în clipa aceea, Diavolul a devenit cu adevărat duşmanul şi de aceea identitatea sa devine mai polivalentă: el a fost cel ce nu s-a supus dogmei în numele căreia s-a ridicat biserica, el a reprezentat şi solii care au venit după răsplată, soli înşelaţi şi probabil pedepsiţi la rândul lor pentru aceasta de către căpetenia tutelară (fapt care ar explica absenţa lor la revenirea războinică spre Aachen, absenţă ce l-a făcut pe stăpânul lor să nu aibă cunoscători ai drumului), el a fost şi conducătorul păgân şi armata lui venită să distrugă lăcaşul construit din ajutorul unor bani păgâni împotriva credinţei păgâne.

Recapitulând, legenda ar suna cam aşa: Împăratul n-a mai dispus de fonduri pentru a-şi termina ctitoria şi a apelat la un conducător vecin. Acela l-a ajutat material, însă n-a primit, în schimb, garanţiile promise. Campania pornită împotriva Aachenului s-a oprit brusc şi într-un mod atât de fericit pentru oraşul lui Carol, încât faptul n-a putut fi perceput decât drept sfânt miracol.

Dar… Istoria, ca şi literatura, are proprietatea de a încerca să fie cât mai logică în povestirea unor fapte în care firescul se ascunde, de multe ori, sub aparenţe înşelătoare. Ceea ce duce, de obicei, la ideea că logica avută la îndemână trebuie să constituie rama, iar tot ceea ce nu încape în acest cadru să fie îndepărtat. Uzurpând astfel, logica noastră rămâne singurul lucru credibil şi atestabil în realitatea păstrată după această reţetă. Da, o sumedenie de convenienţe, devenite cu timpul legi, vin să întărească logica pe care au impus-o.

Domul din Aachen, bântuit de legende, rămâne un exemplu despre felul cum lăcaşurile de rugăciune n-au fost întotdeauna doar opera unor enoriaşi preacuvioşi şi cum Diavolul însuşi a colaborat dintotdeauna cu sârg la propria sa excomunicare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.