Veți fi recunoscut desigur că m-am inspirat pentru titlul meu din celebra scriere a Hannei Arendt „ Banalitatea răului ”.
Nu suntem însă, departe de așa ceva, într-un timp al prăbușirii în cele mai negre abisuri a principiilor elementare ale umanității. Dar suntem, cred, într-un moment în care în societatea noastră politică necinstea e cam peste tot și domină felul de a face politică. E absolut dăunătoare și nu i se opune o reacție sinceră și credibilă, care ar fi normal să vină dintr-un vast sentiment popular de indignare. Sentimentul există, dar lehamitea împletită și cu lașitate îi anulează forța. Astfel necinstea a devenit banală. Poate fi necinstea o normalitate? Sau mai rău, un fel de nou adevăr? În ale sale „Eseuri morale”, Petru Creția scria: „ (Ei) se află printre noi, mișună și făptuiesc, sunt în fruntea bucatelor, ne otrăvesc viața și ne corup sau ne batjocoresc copiii. Pe ascuns sau pe față, vor să ne stăpânească, reducându-ne la condiția de simple instrumente ale lor. De cele mai multe ori nu avem ce să le facem, pentru că știu să lucreze în cârdășie, să se înhăiteze...Nu au nimic sfânt”. Într-un asemenea climat încărcat de necinste, politica e un permanent război. Cine să mai accepte dreptul la existență al unui argument și al unei opinii dacă nu mai există cinstea de a recunoaște măcar și o fărâmă de adevăr, acolo unde el există?
Dezbaterea intensă și absolut necesară despre cum se face și cum nu se face dreptate în țara noastră a plecat din dezvăluirea unor mari abuzuri. Protocoalele secrete în care a fost angajată întreaga credibilitate a înaltelor instituții ale justiției au creat sentimentul că justiția poate funcționa după bunul plac al unor magistrați.S-au produs încălcări dintre cele mai grave și mai respingătoare ale procedurilor și normelor legale. Omul legii trebuie să fie nepărtinitor și incoruptibil- și inamovibil. Atunci el poate și merită să fie independent. Statornicirea minuțioasă a adevărului, al unui transparent echilibru în cântărirea faptelor și circumstanțelor conduc la aplicarea cu dreptate a legii. Dar, cei care au gândit și instalat acel mod de supunere a justiției la cheremul lor, s-au considerat invulnerabili. În setea lor bolnavă de putere au fost siguri că cel mai bun lucru e să nu dea socoteală nimănui. Până acum le-a reușit.
Principiul fundamental potrivit căruia fiecare persoană posedă o inviolabilitate întemeiată pe dreptate a fost cu bună știință ignorat și urma apoi să fie și înlăturat. Din păcate, nu dintr-un act de curaj venit din rândul magistraților s-a ajuns la dezvăluirea sistemului ocult- atât cât cunoaștem – și încă nu avem un tablou clar și complet al abuzurilor comise. De aici nu înseamnă că poate fi admisă nerespectarea legilor bune sau atât de bune cât pot fi în acest moment. Dacă susținem că este inacceptabilă sacrificarea destinului câtorva prin acte abuzive din justiție pe altarul luptei anti-corupție, nu rezultă că putem susține că întregul sistem al funcționării justiției este delegitimat de abuzurile constatate în unele acte ale justiției.
În societățile civile democratice, faptele prezentate de specialiști, economiști, juriști, statisticieni, reporteri de presă sau oameni de știință, au o mare calitate: asigură liniștea publică în măsura în care avansează în societate o realitate palpabilă comună. Asupra acestei realități putem să cădem de acord cu toții. Așa arată cinstea. Faptele înlătură îndoiala asupra adevărului și astfel asigură politicii un teren de exprimare și activitate comun. Încă o dată: cu condiția să predomine cinstea. Politica actuală însă nu mai admite decât o singură normă, aceea a lui NU. A spune nu la orice nu produce niciun fel de proiect și trădează doar impotență și incompetență. Necinstea a proliferat cu repeziciune fiindcă pentru (aproape) orice poziție publică sau administrativă au fost promovați fără scrupule oameni necorespunzători din punct de vedere profesional (nici cu pregătire adecvată, nici cu experiență în domeniu). A funcționat numai instinctul de partid. Cum s-a ajuns aici, rămâne, cel puțin pentru mine, de neînțeles. Dar rezultatul e evident. Nu mai e vorba în politică despre vreo ideologie, vreo gândire profundă cu scopul de a construi un viitor mai bun ci de sentimentul că singura virtute e aceea de a fi la putere. Gândirea se transformă în lozinci. S-a ajuns ca adevărul însuși, care nu are drept de vot, să fie supus la vot și cu ajutorul lașității să fie înlocuit cu „ce vrea șeful”.
Timpul pune la încercare tot și toate: credințe, obiecte, relații între oameni, întâmplări. Încercarea de acum, la care este supusă națiunea română și fiecare membru al ei, mă îndeamnă să adopt optimismul lui Noica: „ Când însă te întrebi dacă lumea aceasta românească, așa cum s-a împlinit ea, poate pluti pe apele repezi ale istoriei de astăzi, cuvintele ei vin să-ți răspundă: nu numai că poate pluti- vâslește.”
Dar cand erati vazut la aeroportul din Cluj sosind de la Bucuresti cu avion privat si cu valizele doldora de bani pentru a ii depune, printr-o intrare discret amenanajata, la caseria Caritasului,despre ce fel de banalitate era vorba?
De cand escrocul asta a afirmat, la televiziune, ca ,,industria romaneasca este o gramada de fier vechi”, anuland astfel, intr-o clipita, munca de 30 de ani a unei generatii sub Ceausescu care a asigurat tarii independenta economica, nu mai este credibil!
Vorbiti frumos d-le Roman dar, cei care eram destul de maturi prin anii 90, nu prea punem mare pret pe ele.Pe vorbe zic!Ati fost partas la toate cele descrise.Nu stiu masura!