Un vechi tonomat, Victor Ciutacu, reconciliat cu mitocănia şi otrava ”naşului”, alături de insipidul Hoandră şi de eunucul Orcan nu contenesc să-i facă lui Băsescu respiraţie artificială, neapelaţi de serviciul 112, ci doar aşa, din oficiu şi din preaplinul disponibilităţii lor pentru spectacole ieftine, eşuate în ridicol.
După ultima apariţie tv, am trăit s-o vedem şi s-o auzim şi pe asta: dintre toate scamatoriile practicate, dintre toate cărţile palmate ori scoase din mînecă în două decenii de carieră a politrucului, numai asta îi rămăsese lui Băsescu nedecartată – cartea umilinţei! Motivul umilirii, acuzaţia de spălare de bani, clară ca lumina zilei chiar şi pentru un preşcolar isteţ, este numai unul din multele dosare penale cu care justiţia ar fi nu doar îndreptăţită, dar şi datoare să-l ”umilească” pe fostul cu atîţia ani de odihnă penitenciară cîte zile ar mai avea.
Evenimentul în care invocă umilirea te-ndeamnă să-ţi faci cruci mari şi să te-apleci la icoane, iar dacă nici aşa nu-ţi trece uimirea, atunci nu-ţi rămîne decât să te ciupeşti zdravăn ori pur şi simplu să-ţi dai palme. La o asemenea gogoaşă greu digerabilă, mai teribilă decît zborul lui Munchausen pe ghiulea, nu poţi decît să intri în jocul umilitului, cu speranţa că este ultimul din bagajul de fantasme manipulatorii, nu înainte de a-i reaminti trei dintre adevăratele motive pentru care ar fi trebuit să se simtă umilit, dar nu i-a păsat, lăsînd povara umilinţei reale pe seama ţării şi-a cetăţenilor ei: 1. Felul în care la toate reuniunile la nivel înalt ale Consiliului Europei partenerii l-au tratat cu dosul, ca pe un rătăcit, nici el nu ştie de ce, în peisaj. 2. Afrontul din dialogul mîinilor, cu Sarkozy, cînd puţin a lipsit ca acesta să ordone gărzii de corp: Luaţi-l de pe mine! şi 3. Modul covîrşitor şi ferm cu care, în 2012, electoratul i-a strigat: ”Pleacă!”.
Într-adevăr, istoria de „umilinţe” a personajului este pe cît de veche, pe atît de cuprinzătoare şi consistentă.
Da, cu multă umilinţă ne-a scăpat de povara flotei pierdute printre strîmtori, pavilioane de complezenţă şi inginerii financiare cu neînfricarea unui mare lup de mare. Cu umilinţă a dat cale liberă minerilor să vină în Bucureşti la plantat „panseluţe”. Cu umilinţă a subminat Convenţia Democratică, a pus gînd rău ţărăniştilor şi tot cu umilinţa şantajului l-a debarcat pe Victor Ciorbea. Cu umilinţă l-a declarat pe Petre Roman cel mai bun democrat după care, cu umilinţă, desigur, i-a tras scaunul de sub el. Cu multă umilinţă scăldată în lacrimi i-a luat „faţa” lui Stolojan chiar pe ultimii metri ai cursei. Cu umilinţă şi cu mare sfială şi-a semnat actul de donaţie al casei din Mihăileanu. Cu umilinţă a mascat spălarea de bani şi păcate în tranzacţii imobiliare şi vînzări anterioare. Cu mare umilinţă le-a făcut cu ochiul şi cu apostila băieţilor deştepţi pentru ca nu cumva să rămînă lipsiţi de vlagă şi „energie”, după care, tot cu imensă umilinţă, i-a uşurat pe mesagerii ruşi de greutatea în dolari a comisionului. Numai din umilinţă a jucat alba-neagra cu criza: că nu e, că vine, că nu vine, că dacă vine ce mare scofală, nu îndatorează el ţara, cu umilinţă, pentru cel puţin o generaţie de-acum încolo? Din umilinţă şi pentru nimic incriminator în justiţie i-a săltat pe Atanasiu şi Păcuraru din scaunele de miniştri fără să spună măcar „pardon”! Din umilinţă n-au vrut muşchii lui s-o numească pe Nicolai ministru şi gata! Din umilinţă extremă şi-a trimis odrasla în Parlamentul European să-i admire străinii şiragul de perle lingvistice, cacofoniile şi orgia agramatismelor. Cu umilinţă a jucat scena bădăranului de apă dulce la inundaţii şi pe cea a Ţaţei Încotrocenite, cu poalele date peste cap, la toate conferinţele de presă. Din umilinţă a băgat mîna adînc în buzunarele bugetarilor şi tot din umilinţă a lăsat pacienţii să moară la uşa spitalelor închise, cu lacăt pe ele. Cu nesfîrşită umilinţă s-a prins în hora interlopilor coloraţi cărora, în schimbul mahmudelelor şi-a purcoiului de dolari, le-a conferit înaltul ordin ”Ţeapa de Aur”.
Din umilinţă i-a reevaluat pe Oprea şi Meleşcanu după lungi reprize de bălăcărit şi scuipat în obraz. Cu sinceră umilinţă a impus traseismul politic şi trădarea de partid strigînd umil electoratului: ”Bă, linişte, votul vostru nu contează!”. Cu nemărginită umilinţă a mîngâiat jurnaliştii cu eufemismele „ţigancă împuţită” şi „găozari”. Cu umilinţă ne-a „ciuruit” într-o noapte de decembrie părîndu-i un fleac. E drept că între timp a mai pălmuit un copil, a mai dat cîte un cap în gură vreunui arab atunci cînd nu l-a făcut „nevăzut”, dar toate acestea numai şi numai din preaplinul ”umilinţei” sale.
Asocierea ideii de umilinţă cu persoana Băsescu este de-a dreptul un sacrilegiu şi arată ca două paralele ce se întîlnesc doar în infinitul slugărniciei studiourilor tv. Altfel, este cît se poate de clar că, intenţionat ori dintr-o jenă trucată, confundă umilinţa cu umilirea, singurul domeniu în care a performat. Doar pe aceasta din urmă a practicat-o cu consecvenţă şi voluptate. A umilit din greu şi din toate poziţiile; a umilit în dreapta şi-n stînga; a umilit de-a lungul şi de-a latul tuturor categoriilor sociale fiind gata, astăzi, ca din excedentul resurselor sale să-şi rescrie biografia eşecului pe nervii şi răbdarea noastră. După tot răul făcut societăţii româneşti, după zece ani trăiţi în infernul discreţionar al bunului-plac prezidenţial, al abuzului, arbitrariului şi dispreţului pentru soarta milioanelor de suflete abandonate sărăciei şi raptului economic, individul acesta nu se sfieşte să invoce şi să incrimineze lipsa recunoştinţei naţiei, victimizându-se şi, din postura de produs expirat, să se propună, fără ca cineva să-i fi cerut, drept alternativă viabilă şi credibilă. Curat tupeu, curată neruşinare!
Poate că vina ar trebui împărţită cu prietenul său Liiceanu, care nu l-a avertizat niciodată că “umilirea este cel mai teribil atentat la adresa libertăţii!”. Ori şi-o fi spus că n-are rost să-şi “bată” gura degeaba.
După atîtea exerciţii de umilire a poporului român, doar de o singură umilinţă îl cred capabil pe Băsescu: umilinţa în faţa paharului, dar vindecabilă şi ea: cu sifon! Cu mult sifon peste whisky!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.