Bastonul contelui (3)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Între timp, după o scurtă selecţie, călugărul aşeză pe masă desenele copiilor din Han într-o anumită ordine.

– Ce înţelegeţi dumneavoastră din această succesiune de desene infantile?

Scribul luă, pe rând, în mână desen cu desen, foile alese de Barbă Roşie. „Mapa cu desene probabil n-a fost luată în seamă de cei care au vrut să şteargă urmele stăpânilor legitimi ai Hanului, altfel ar fi fost mutilată şi ea sau chiar distrusă. Mapa cu desenele copiilor a fost primul reper care l-a ajutat să găsească drumul.” îşi aminti scribul. Pe spatele primelor desene era trecut numele autorului şi data realizării. Pe ultimele, în ordinea în care le-a aşezat călugărul, aceste informaţii lipseau.

– Înseamnă că aceste desene au fost făcute după ce nora contelui Lorenzzi a fost obligată să părăsească, împreună cu fiul ei, Hanul, i-a ghicit din nou monahul întrebarea nerostită. După ce a plecat ea, rigoarea încetăţenită atâta vreme la Diavolul Argintiu a dispărut. Da, dar dacă disciplina se pierde mai uşor, obiceiurile mai persistă o vreme. Ca şi aceste desene – care au mai fost afişate, chiar dacă nimeni nu a mai indicat pe ele autorul şi data. Doar că sunt printre ultimele desene ne este foarte clar.

– Eu tot nu pricep ce legătură au desenele acestea atât de vechi cu scribul neştiutor de carte din sala mare.

– Sala mare…

– Mă rog, din sala de alături.

– Noi, cei care înţelegem limbajul literelor, am devenit sclavii lor. Cei ce văd în grafeme nu convenţia semnului desenat al unor sunete – ce le transmite un text scris?

– Cred că analfabetului dumneavoastră sensul a ceea ce copiază îi este total indiferent.

– Credeţi?

Scribul simţea că s-au îndepărtat din nou de scopul căutărilor sale.

– Poate dacă l-am întreba în mod direct… Spuneaţi că nu este retardat mintal…

– Credeţi că poate cineva să-şi cheltuiască atât de consecvent viaţa, fără să vadă un rost în ceea ce face?

Scribul şedea alături de călugărul cu barbă roşie la masa pe care acesta a rânduit desenele copiilor de la Hanul Diavolul Argintiu din Hanovra, iar succesiunea acelor hârtii se dovedea a nu fi deloc întâmplătoare. Deşi operă a mai multor autori, desenele păreau să urmeze un fir epic unic.

– Bănuiesc că ştiţi când s-a născut contele Lorenzzi.

– În 1613, cred.

– Exact. Barbă Roşie a întors un desen: pe spatele hârtiei scria „Walter, 14 martie 1613”.

– Cine a fost acel Walter?

– Un unchi al celui care va deveni mai târziu contele Lorenzzi. Fiul mijlociu al surorii mai mari al tatălui contelui. Pe vremea aceea, nici Walter n-a fost decât unul dintre copiii care învăţau cu un oarecare, Gabriel Köppel „rigidul şi atât de puţin simpaticul domn Gabriel Köppel – devenit tot mai acru pe măsură ce conştientiza că nimic din marile-i ambiţii nu s-a materializat”. Barbă Roşie parcă citea dintr-o carte. Priviţi atent desenul: este creaţia tipică a unui copil – o casă, un copac, câteva personaje realizate din cercuri şi linii drepte. În faţa casei desenate atât de schematic se află – vedeţi? – o pată roşie. Prin aceasta, casa primeşte personalitate. Acel Köppel nu le permitea elevilor săi să desene diavolul, aşa că acesta o fost înlocuit cu o simplă pată roşie. Aşadar, casa – care, altfel, ar putea fi orice casă – reprezintă Hanul. Personajele, la fel de copilăros redate, sunt membrii familiei. Câţi copii sunt aici? Cinci. Sunt cele două surori ale viitorului conte Lorenzzi şi cei trei verişori ai acestor fete. Buuun! Priviţi acum acest desen! Şi aici pata roşie este prezentă. Şi aici avem Hanul. Iată, pe spatele cartonului scrie „Walter, 17 mai 1615”. Acest Walter a mai crescut şi asta se vede şi din calitatea desenului. Liniile se prezintă mai ferme, iar personajele nu mai sunt redate doar din simple linii, ci au primit două dimensiuni. Şi câţi copii avem în această „poză de familie”?

– Şapte.

– Da, între timp s-a născut şi viitorul conte Lorenzzi, precum şi un alt verişor.

– Dar aici curtea e plină de „copii”, a luat scribul în mână un alt desen.

– Gabriel Köppel a respectat cutumele casei, după care toată lumea acceptată să trăiască în Han era privită la fel, fără nici o discriminare. După fuga precipitată a soţiei contelui, în Han s-au schimbat multe, însă, aşa cum am mai amintit, vechilor cutume le trebuie vreme îndelungată să se modifice. Copiii au învăţat şi în continuare, chiar dacă mentorii se mai schimbau. Şi au desenat indiferent în grija cui au fost daţi. Cel puţin încă vreo câţiva ani, cele mai bune realizări ale lor au fost păstrate. Prin cele două desene ale lui Walter, am vrut să vă arăt că, dacă ştim cum s-o privim, această mapă nu ne dezvăluie doar momentele statice şi destul de convenţionale ale imaginaţiei copiilor, ci şi o poveste în derulare. Şi acum să ne întoarcem la copistul nostru analfabet!

– Care trăieşte azi şi nu cu atâtea veacuri în urmă.

– Da, acesta trăieşte acum… şi nu cu atâtea veacuri în urmă. După cum ştiţi, Dumnezeu ne-a înzestrat cu o nebănuită capacitate de adaptare. Celor care le lipseşte un simţ, li se dezvoltă, parcă în compensaţie, alte simţuri. În lipsa văzului, se poate dezvolta mai mult ca la alţii auzul. Sau mirosul. Cu timpul, individul respectiv poate ajunge la performanţe remarcabile cu capacităţile compensatorii.

– Şi nu este vorba doar despre simţurile cunoscute şi îndeobşte numite.

– „Cele cinci simţuri”, pe când noi putem identifica încă multe, multe altele: simţul durerii, simţul oboselii, simţul timpului, simţul echilibrului… Bine! Să ne întoarcem la copistul nostru analfabet! Lipsindu-i acestuia posibilitatea de a le da sens grafemelor pe care ştie să le deseneze atât de exact, şi lui i se dezvoltă prin compensare alte capacităţi.

– Şi de ce nu învaţă de atâta timp să citească omul nostru?

– Specialiştii spun că e dislexic.

– Şi dislexia se poate trata.

– El a venit mai târziu la noi şi s-a opus oricărui tratament. Practic, eu cred că a refuzat să înveţe sensul literelor, fiindu-i frică să nu piardă ceea ce tocmai am numit „capacităţile compensatorii”. Nici nu vă poate trece prin cap câte lucruri sesizează el acolo unde noi nu vedem nimic deosebit!

Stăteau acum toţi trei la măsuţa de pe terasa înconjurată de nori. Barbă Roşie parcă s-a umanizat şi el. Cel puţin în comparaţie cu copistul analfabet… Deşi înzestrat cu o dicţie impecabilă – de mare actor! -, acesta, părând a putea avea orice vârstă, constituia o prezenţă profund neplăcută. Poate pentru că privea mereu oriunde altundeva decât unde te-ai fi aşteptat şi niciodată în ochii celui cu care vorbea, poate pentru că dialogul cu el era foarte obositor, întrucât remarcile sale păreau total deplasate, dar ofereau totuşi sens, dacă apucai să le analizezi. (Numai că într-o discuţie nu prea ai vreme să te opreşti prea mult asupra unui singur răspuns, astfel încât ţi se pare mereu că îţi scapă ceva din cele auzite.) Sau, poate, fiindcă personajul te întrerupea din vorbă, după ce a tăcut perioade lungi, iar întreruperile sale aveau suficientă putere de a te deruta şi de a te duce pe un alt drum decât cel pe care ai fost până atunci.

Era o zi extraordinar de senină, aşa cum doar anumite seri de pe terasa mănăstirii puteau oferi. Norii care îi înconjurau erau când opaci, când translucizi. Uneori dădeau impresia că formează o greoaie masă compactă, alteori se deplasau cu graţia unor balerine.

– Acolo, în Hanul din Hanovra, lumea trăia ca într-o enclavă de cristal în mijlocul unei lumi pline de grozăvii, spunea Barbă Roşie şi scribul îi era tot mai recunoscător pentru tot ceea ce făcea: acum încerca să-l aducă pe copistul analfabet să povestească ceea ce ştia.

– Acolo? Acolo! arătă copistul analfabet către un nor.

– Era o vreme când cea mai importantă artă era cea a supravieţuirii, continuă Barbă Roşie. Se spune despre Sfinţia Sa, cardinalul Robert Plocker că, în anul 1666, văzând mizeriile urmărilor bătăliilor dintre olandezi şi englezi, ar fi spus – şi este confirmat şi în volumul de „Cugetări” – că i se pare mai lesne să explici tainele alchimiştilor decât să înţelegi cum poate să ajungă la adânci bătrâneţe un om într-o astfel de lume. Sfinţia Sa avea pe vremea aceea 47 ani şi îi mulţumea zilnic Domnului că l-a lăsat să trăiască atâta timp printre oamenii năpăstuiţi, murind ori fiind ucişi şi la vârste fragede. Printre câte cadavre de tineri a trecut el doar în acele zile?

– Acolo! Arătă nerăbdător copistul analfabet.

– Cucernicul cardinal Robert Plocker a murit la venerabila vârstă de 104 ani.

– Acolo! le arătă copistul analfabet: ca într-o oglindă întoarsă, pe unul dintre nori se puteau desluşii mai multe vaci păscând la poalele muntelui. Copistul analfabet le indică vacile desenându-le contururile cu degetul prin aer. Da, „Acolo!” se afla o turmă de vaci la păscut.

– N-aş fi descoperit singur aceste animale, recunoscu scribul, însă de ce ţi se pare atât de important să le desluşim?

Copistul analfabet părea fericit cu revelaţia sa, iar scribul constată că până atunci omul acela fără vârstă nu i-a răspuns la nici o întrebare.

– Nu-i numai dislexic, îi şopti el călugărului bibliotecar, în primul rând e abulic. E autist.

– Nu trebui să vă feriţi! Într-adevăr, rar poate fi atras într-o discuţie. Nu ştiu dacă nu percepe ceea ce se vorbeşte sau dacă pur şi simplu nu-l interesează. Pe terasă se lăsa răcoarea şi scribul se întrebă ce rost avea să-şi piardă vremea cu bietul fericit. Uneori, totuşi poate fi atras într-o discuţie. Norii deveniră din nou opaci, fiind gata să-i înghită şi pe cei trei bărbaţi de pe terasă. Brusc, copistul analfabet se sculă şi se îndepărtă în tăcere, dar cu paşi hotărâţi.

Când trecu iarăşi prin sala mare, prima sală a bibliotecii, scribul îl văzu la pupitrul său, lucrând cu mereu aceeaşi figură preocupată.

Fără s-o spună în mod explicit, Barbă Roşie mai aranjă câteva asemenea întâlniri în trei pe terasă. La a patra sau a cincia dintre ele, copistul analfabet s-a apucat să vorbească.

Ceea ce s-a întâmplat în continuare reprezintă, poate, cel mai straniu moment întâlnit de scrib în lungul său demers în căutarea Celor O Sută, poate cel mai straniu moment întâlnit de scrib în întreaga-i viaţă.

Fără să-i privească pe cei doi interlocutori de pe terasa din anticamera cerului, copistul analfabet a povestit ceea ce a văzut el şi ceea ce a văzut predecesorul său în albumul cu desenele copiilor din Hanul Diavolul Argintiu din Hanovra. Şi iată că acest copist analfabet din secolul XXI a avut un corespondent cu veacuri în urmă şi s-a dovedit că, aşa cum doar nevăzătorii simt ceea ce noi nu vedem ori cum doar surzii identifică multe dintre cele pe care noi nu le auzim, aşa şi cei ce scriu fără să cunoască sensul convenţional al literelor desluşesc înţelesuri ale celor aşternute pe hârtie, pe lângă care, de asemenea, noi, cei mulţi, trecem fără a le da importanţă.

Cu dicţia sa impecabilă de actor de tragedie antică şi privind peste balustradă în interiorul norilor, copistul analfabet declamă, asemenea un aed, o epopee, epica ascunsă din succesiunea vechilor desene ale copiilor. Prin 1677, un descendent al lui Walter a ajuns la conducerea a ceea ce a mai rămas din afacerile Hanului. Dar nici acel rest nu mai era sigur. Aşa că omul a adunat cele mai importante documente şi le-a dat la copiat, pentru a avea, la nevoie, dovezile necesare, dacă i-ar fi fost puse la îndoială drepturile. Acelui descendent al lui Walter îi era cunoscut că nu există copişti mai precişi decât cei ce nu ştiu să citească, întrucât aceia nu se lasă influenţaţi de ceea ce cred ei despre textul avut în faţă şi nu-l „corectează” după cum bănuiesc ei că ar trebui să sune înscrisul. Şi mai era ceva: acel urmaş al lui Walter nu era interesat ca şi altcineva să afle toate amănuntele din acele documente. Nici măcar copistul.

Copistul analfabet din secolul al XVII-lea nu înţelegea ceea ce punea pe hârtie, însă înţelegea desenele copiilor. Din care a aflat că mama Celui de Al Optzeci şi şaptelea a plecat iniţial la vechea posesiune a Hanului, Castelul Obersdach, dar că acel loc, pe vremuri inexpugnabil, după ce a fost distrus de către mercenarii lui Wallenstein, nu mai oferea nici cel mai redus confort şi, cu atât mai puţin, refugiul aşteptat. Aşa că şi-a continuat drumul mai departe, împreună cu fiul ei, până ce au ajuns la proprietăţile din Alsacia, acolo unde stăpânii Hanului credeau că se vor putea retrage în vremuri de restrişte. De aici, lucrurile au început să se lege, iar scribul a putut să-l recupereze pe Al Optzeci şi şaptelea.

Cele două exemplare ale documentelor Hanului au fost, apoi, despărţite: unul a fost ascuns la un om de încredere din fostele întreprinderi din răsărit¹, iar celălalt a fost trimis în Franţa. (După ce şi acel descendent al lui Walter a trebuit să fugă din Hanovra, împins din spate de un nou pretendent la şefia Diavolului Argintiu², a mai administrat, o vreme, fostele domenii din Polonia şi din Ţările Baltice, iar fiii săi le-au mai stăpânit pe cele din Franţa. Ba, mai mult, una dintre cele mai cunoscute firme franceze de astăzi se trage din acele fărâmituri desprinse din Hanul din Hanovra.)

Straniul acelei convorbiri de pe terasa dintre nori i-a rămas scribului în amintire ca un vis, drept ceva ce poate că s-a întâmplat, poate nu. Oricum, glasul copistului analfabet s-a înfipt puternic în memoria scribului şi, din când în când, acesta parcă aude din nou vocea de actor ieşind din norii cerului care ne acoperă. Oriunde am fi…

Greu se reînnoadă, câteodată, continuitatea şirului!

Registrul contabil, completat atât de neregulat după plecarea Celei de a doua Marie, a devenit un fel de jurnal de zi – nu se mai treceau în el intrările şi ieşirile valorilor, ci cele mai importante evenimente desfăşurate în Han. La o primă vedere, acest lucru ar fi trebuit să-l ajute mai mult ca orice pe scrib, doar că numeroase referiri erau fie „codate”, fie făcând trimiteri la fapte ce nu-şi trădau relevanţa, după atâta vreme. Înainte de a pleca la Ferme zu Chiuso, scribul a pierdut multă vreme, în disperarea sa, încercând nu numai să descifreze foile pline de ştersături şi etalând caligrafii diferite, ci şi importanţa celor notate. (Poate că ştersăturile se datorau tocmai acelor interese divergente ale celor care au ajuns să scrie în continuare în registru, întrucât, de multe ori, ceea ce era în interesul unuia, nu se mai dovedea a fi oportun din punctul de vedere al celui ce i-a urmat la conducerea Hanului. Pentru că nu putem trece cu vederea că aceste succesiuni abrupte s-au produs cu mijloace nu foarte ortodoxe…) Şi nu numai că a pierdut atâta vreme de pomană cu acela hârtii – care nu mai ţineau de destinul Celor O Sută -, dar a şi cheltuit mulţi bani pentru a plăti ajutorul unor specialişti. Cu profesioniştii aceia cu tot, scribul a trecut de cine ştie câte ori pe lângă ceea ce a căutat: urmele Celui de Al Optzeci şi şaptelea.

După miraculosul ajutor dat de scribul analfabet, aflând că A doua Marie, împreună cu fiul ei şi-au căutat refugiul în Alsacia, şi unele însemnări din registru au început să dezvăluie alte înţelesuri. De pildă, propoziţia „În Alsacia, recolta strânsă pe jumătate”, notată fără a fi fost datată – Oh! Unde a dispărut rigoarea de altădată! – s-a luminat drept „misiunea a fost îndeplinită doar pe jumătate”, însemnând că „numai unul dintre cei doi fugari a fost eliminat”. Aşa a ajuns scribul la mai multe mărturii din epocă, mărturii cărora, până atunci, nu le-a dat atenţie.

Următorul episod pare scos dintr-un roman de capă şi spadă. Iată cum şi-a amintit însuşi Al Optzeci şi şaptelea cum „a fost strânsă recolta, în Alsacia, pe jumătate”: el, băiat de treisprezece ani, trăia de câteva săptămâni în fosta reşedinţă din Storckensohn a şefului filialei de acolo, un adevărat fort, după ce, cu doar puţini ani în urmă, reprezentanţii Hanului au fost surprinşi în timpul unei adunări de către un atac pus la cale de un oportunist englez, Gregory Hunt, unul dintre primii rechini care au muşcat din bătrânul trup al imperiului Hanul Diavolul Argintiu. Unde au crezut că-şi găsesc refugiul cei doi era o clădire lipsită de un confort deosebit, însă a cărei curte, după atacul lui Hunt, era înconjurată de două rânduri de ziduri între care patrulau oameni de încredere³. Şi mai avea ceva special acea clădire: un orologiu mare sub acoperişul turnului central, unul dintre primele ceasuri mecanice din regiune şi oamenii şi-au orientat viaţa după el. Orologiul a fost un alt semn al rigorii introduse de stăpânii de la Hanovra, doar că se strica din când în când şi atunci venea un meşter din Saxonia şi-l făcea din nou să funcţioneze. În ultima vreme, după ce s-au declanşat luptele pentru succesiunea Celui de Al Optzeci şi şaselea, n-a mai venit nimeni să-l repare şi orologiul a rămas cu braţele paralizate.

Când, după ce Robert, cel care a fost întotdeauna socotit a fi fost „cel mai bun prieten al celui de Al Optzeci şi şaselea”, s-a întors acasă şi a uzurpat puterea din Han şi după ce lupta sa cu A doua Marie, nora Contelui Lorenzzi şi mama Celui de Al Optzeci şi şaptelea, s-a terminat cu fuga acesteia, Robert a trimis mai mulţi oameni în urma celor pe care îi considera – câtă vreme se aflau în viaţă – pericolul principal pentru dominaţia sa. (Dar viitorul nu se conformează întotdeauna logicii oamenilor: Al Optzeci şi şaptelea şi mama sa nu i-au mai creat probleme lui Robert, el fiind răpus de intrigile următorilor aspiranţi la conducerea Hanului, animalele de pradă sfâşiindu-se deseori şi între ele în lupta pentru ciolan.) Câţiva ucigaşi plătiţi de Robert au ajuns prea târziu la Obersdach, alţii au fugit cu banii primiţi pentru misiunea încredinţată, doi au fost ei cei omorâţi de însoţitorii urmăriţilor. A durat aproape trei luni până ce Robert i-a localizat pe fugari în Alsacia şi încă două săptămâni până ce conacul fortificat de la Storckensohn a fost înconjurat de luptători din „armata de oameni” veniţi din Saxonia. Şi s-a întâmplat ca unii asediatori să-i cunoască pe unii dintre apărătorii Celei de A doua Marie şi a fiului ei. Cu alte ocazii, au participat la aceleaşi misiuni… Bărbaţii aceia, fideli şi bine antrenaţi, s-au pomenit în derută: De cine să asculte? Cine era adevăratul stăpân? În numele cui trebuiau să acţioneze? Nimeni din „armata de oameni” nu cuteza să trădeze – cine a încercat vreodată aşa ceva a fost prins şi în gaură de şarpe şi pedepsit exemplar atât el, cât şi toţi ai săi. Dar, de data asta, nu ştiau de care parte era trădarea. Punând jos armele, oamenii s-au aşezat la sfat. Cei mai bătrâni şi mai isteţi dintre ei au hotărât s-o sacrifice pe mamă – ea, în fond, nefiind decât un tutore vremelnic – şi să-l facă scăpat pe adevăratul moştenitor, care şi datorită vârstei fragede putea fi exonerat de orice suspiciune. Pentru aceasta, s-a convenit să se spună că, aflând de primejdie, Cea de A doua Marie şi-ar fi expediat feciorul în grija unor oameni de încredere în Ţările de peste Mări. De ce n-a fugit mai departe şi ea? Păi, fiindcă ea, soţia Celui de Al Optzeci şi şaselea şi mama celui de Al Optzeci şi şaptelea, era decisă să lupte şi mai departe pentru redobândirea uriaşei averi.

Povestea aceasta li s-a părut mulţumitoare luptătorilor, aşa că au anunţat-o pe femeie ce au hotărât. Uluită, Cea de A doua Marie – întotdeauna energică şi luptătoare – i-a acuzat pe apărătorii conacului–fortăreaţă de trădare, fiind evident că locul acela ar fi putut rezista multă vreme oricărei împresurări. Însă cei veniţi de la Hanovra au povestit acuzele grave aduse ei de Robert, acuze din care nu lipseau crimele şi delapidările majore. Acele încriminări făceau parte din categoria minciunilor atât de gogonate încât nu ai cum să le conteşti.

Şi, totuşi, Cea de A doua Marie, o femeie în plină frumuseţe la 30 de ani, a opus, ca de obicei, rezistenţă. Ceea ce a ajuns să-i enerveze pe bărbaţi: atât pe cei trimişi de Robert, cât şi pe cei ce ar fi trebuit s-o apere. Chiar şi pe cei mai bătrâni şi mai înţelepţi i-a îndârjit Cea de A doua Marie: „Ce fel de mamă este aceasta care nu este gata să se jertfească pentru fiul ei? Vrea să-i ucidem şi copilul? Noi toţi riscăm că-l lăsăm în viaţă!”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.