În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Contele a aflat această previziune în mod întâmplător, după ce astrologul a părăsit de mult castelul. (Ambrogio a interzis în mod categoric prezenţa prezicătorilor pe domeniul său, „Magii ne-au adus destule nenorociri”. Cu toate acestea, nu s-a putut despărţii de spusele lor. Iar, după ce Stefano Eximius îşi va impune punctul de vedere şi după moarte, Al Optzeci şi optulea nu va mai alunga ghicitorii din preajma sa pentru că îi socotea şarlatani, ci tocmai de frica celor pe care le-ar putea auzi din gura lor.) De atunci, Ambrogio s-a străduit să afle cu o clipă mai devreme dacă forţa lui 7 va învinge latenţa lui 12, sau dacă aceasta din urmă va domina energia nepotului său.
Ajunsă – împotriva oricăror aparenţe! – în familia Contelui, mama Celui de Al Nouăzecilea şi-a făcut datoria şi a născut un băiat, cel menit a deveni viitorul moştenitor al domeniului de la Segrate. Şi-a făcut datoria, după care a murit… (Mama Celui de Al Nouăzecilea s-a arătat într-adevăr a fi fost o femeie foarte cumsecade.)
Pe copil l-a crescut o doică, însă, în curând, mai ales după ce şi tatăl său l-a părăsit plecând în lume, Ambrogio s-a ataşat tot mai tare de prunc şi a dispus ca un grup întreg de domestici să se ocupe doar de nepotul său. Grija aceasta – care multora li s-a părut exagerată, chiar dacă nimeni n-a cutezat să spună aşa ceva cu voce tare – nu l-a părăsit pe Al Optzeci şi optulea niciodată. Poate din pricină că şi-a pierdut, pe rând, patru copii, iar al cincilea s-a dus şi el cine ştie unde. Poate fiindcă orice om simte nevoia de a se ataşa de cineva.
Se spune că, în general, ataşamentul bunicilor faţă de nepoţi este mai puternic până şi faţă de instinctul patern, iar Ambrogio a fost un exemplu extrem în această privinţă. Însă şi acest sentiment şi-l manifesta tot în felul lui de mare aristocrat, aşa că bunul cititor nu trebuie să şi-l imagineze veghind somnul pruncului sau dându-i personal de mâncare. Ambrogio îşi respecta cu sfinţenie tabieturile, doar că nepotul a devenit un element în plus al viaţii sale zilnice, „viaţa care i se desfăşura aşa cum şi-o dorea şi niciodată altfel”1.
Aşa că Al Nouăzecilea a crescut înconjurat de o femeie care-l schimba, de o alta angajată doar să-i facă lui mâncarea şi să-l hrănească, de o croitoreasă şi călcătoreasă şi, deasupra acestor trei, de bona, şefa lor. Iar, cu ocazia naşterii copilului, a fost adus şi un medic obligat să stea tot timpul în castel, să-şi transfere toţi bolnavii la un confrate şi să se ocupe doar de eventualii pacienţi de la Segrate. Contele venea dimineaţa să-şi vadă nepotul, purta (zilnic!) o scurtă discuţie cu doctorul, apoi dispărea în locurile lui. Uneori, zăbovea câteva minute cu „Puiul”. Seara, înainte de cină, urma a doua vizită la copil. Inspecţiile acestea puteau avea urmări: două dintre femeile care au avut grijă de Al Nouăzecilea au fost înlocuite: una fiindcă i s-a părut Contelui că i s-a dat micuţului un terci prea fierbinte, a două pentru că încăperea n-a fost aerisită, iar aşternutul a fost găsit – pentru a treia oară! – neglijent întins, ceea ce a lăsat dâre pe spatele băieţelului. Oricând puteai să pierzi slujba aceea specială şi atât de râvnită, care, în fond, îţi solicita doar o mică parte din timp: stăpânul nu spunea nimic, constata, pufnea pe nări şi pleca; peste puţină vreme venea administratorul, Ţipor, şi „rezolva problema”.
Ambrogio nu le vorbea domesticilor, însă cu atât mai mult se adresa pruncului. În momentele acelea, parcă nobilul conte nu mai era nobilul conte, ci un bunic la fel ca orice bunic îndrăgostit de nepotul său. Copilul s-a obişnuit cu acele efuziuni şi le accepta cu o mutrişoară serioasă. Şi când a mai crescut, lucrurile au decurs la fel: Ambrogio i se adresa pe acelaşi ton înalt, cu aceeaşi voce nefirească, folosind aceleaşi diminutive. Iar Al Nouăzeci îl privea cu aceeaşi mină serioasă.
Legătura dintre cei doi a devenit indestructibilă. Şi când s-a întors Geamănul acasă, băiatul, ajuns de acum stăpân pe itinerariile sale, a continuat să-şi petreacă mai toată vremea tot cu bunicul. În timpul inspecţiilor de dimineaţă ale Contelui, el mai dormea, însă după ce se trezea şi-şi lua micul dejun2, o zbughea în grădină sau în apartamentul lui Ambrogio, unde nu avea voie nimeni să vină nechemat. (Ambrogio a imaginat un sistem complicat şi pentru acele momente, când puştiul risca să iasă de sub supravegherea bonei şi a echipei care se ocupa de el şi înainte de a ajunge în câmpul său vizual: una dintre femei se strecura în urma copilului, având grijă ca acesta să nu simtă că i s-a îngrădit în vreun fel iniţiativa şi libertatea de mişcare.)
Până la vârsta de şase ani, Al Nouăzecilea şi-a petrecut astfel întreaga zi alături de Conte. Doar la o anumită oră fixă, îşi făcea apariţia femeia însărcinată cu hrana copilului şi se ocupa de prânzul lui. (De atunci, şi Stăpânul lua o masă frugală, până la ceremonia cinei.) Spre seară, femeia apărea din nou şi lua băiatul cu ea. În restul zilei, bunicul îşi savura tabieturile, iar copilul îşi găsea singur de lucru. Câteodată adormea într-unul din leagănele atârnate de grinzile filigoriei. Iar unul dintre puţinele tabieturi noi ale bunicului era să-şi rostească gândurile cu voce tare, vorbindu-i nepotului. După ce acesta a împlinit şase ani, într-o anexă a castelului a fost amenajată o sală de învăţătură unde, în tradiţia de la Hanul Diavolul Argintiu, copiii, indiferent de poziţia părinţilor pe scara socială, deprindeau scrisul, cititul, număratul, socotelile, cântul şi desenul. Pentru aceasta, a fost adus, la început, un tânăr învăţător cinstit, politicos şi harnic, Lorenzo. Doar că acela n-a reuşit să se facă ascultat de elevii săi între 6 şi 13 ani. Aşa că a fost chemat părintele Luciano. Care, la rândul lui, a fost înlocuit din pricina severităţii sale excesive şi fiindcă a fost prins de mai multe ori băut la lecţii. În sfârşit, cea care s-a impus a fost Maica Ana, o călugăriţă cumsecade, dolofană, cu sânii abia încăpându-i sub sutană.
Nu s-a schimbat nimic în relaţia dintre nepot şi bunic, doar că Al Nouăzecilea nu-şi mai petrecea şi dimineţile cu Contele, ci îl întâlnea doar după ce a luat prânzul împreună cu colegii săi de învăţătură. Ambrogio avea locurile sale preferate atât în casă, cât şi afară, iar în grădini puteai cu adevărat să te rătăceşti. Şi apartamentul Contelui era alcătuit din mai multe încăperi şi a rămas secretul celor doi cum de ştia nepotul să vină, de fiecare dată fără greş, direct acolo unde se afla bunicul. Parcă dispunea de un simţ special cu ajutorul căruia să-l poată detecta oriunde se afla.
„Puiul” creştea şi viaţa s-a desfăşurat şi în continuare aşa cum şi-a dorit-o Contele şi niciodată altfel. Însă, treptat, mici modificări totuşi s-au produs.
Prima s-a întâmplat într-o primăvară, când, după ce Al Nouăzecilea a împlinit nouă ani, bunicul a contractat o gripă. Acesta a fost un eveniment, întrucât Ambrogio, „imunizat de albinele nimbului său din copilărie”, n-a fost văzut niciodată bolnav de către personalul de la Segrate. În cele două săptămâni cât Contele n-a ieşit din dormitorul său, nepotul s-a plimbat printre păunii din „grădina vie” a tatălui, prilej cu care a descoperit-o cu adevărat. Atunci a rostit copilul replica aceea atât de neaşteptată, când, în mijlocul spectacolului resimţit drept perfect şi umplându-i sufletul Celui Al Optzeci şi nouălea – „umplându-i sufletul şi viaţa!” – băiatul a rostit „Nu chiar perfect, lipseşte muzica!” Replică într-adevăr neaşteptată din partea unui copil obişnuit mai mult să asculte decât să emită judecăţi. Şi de unde i-a venit ideea aceasta cu muzica, după ce n-a petrecut cu adevărat decât câteva după-amiezi în mijlocul creaţiei iniţiate de tatăl său? Această „primă modificare” a părut iniţial fără urmări, mai ales că bunicul însănătoşindu-se, băiatul a revenit la programul său de dinainte.
Însă a apărut şi o a doua modificare. Care s-a produs câteva luni mai târziu, când a fost sfinţită biserica din curtea castelului. Atât Contele cât şi (câteodată) fiul său au fost credincioşi catolici practicanţi. Însă Ambrogio, făcându-i tot mai puţin plăcere să părăsească domeniul – chiar şi pentru a asista la slujbele religioase – se ruga într-o capelă mică amenajată în apartamentul său3. Da, însă personalul tot mai numeros avea şi el dreptul la viaţă de cult, iar Stăpânul nici nu putea şi nici nu dorea să le interzică domesticilor să frecventeze biserica duminicile şi cu ocazia marilor sărbători. Cum, în împrejurimi, în ultima vreme s-au semnalat mai multe evenimente îngrijorătoare, Al Optzeci şi optulea a trebuit să ia măsuri ca reşedinţa sa să nu fie părăsită de personal cu acele prilejuri. Mai ales, de când s-a legat atât de tare de nepot. Aşa că a fost pusă piatra de temelie a unei bisericuţe, însă construcţia a înaintat încet, în special fiindcă, pe de o parte, Ambrogio, pe de alta, Geamănul, modificau mereu planurile (fără măcar a se consulta între ei), bisericuţa a devenit biserică. În sfârşit, aceasta a primit hramul Sfântului Ambrogio, fiind sfinţită în anul 1737 de însuşi episcopul Ballieri4. De atunci, slujbele se ţineau la castel pentru toţi cei ce trăiau acolo, dar şi pentru oameni locuind în apropiere. Ceea ce a trebuit să fie prevăzut din vreme: nu puteai să-i interzici unui creştin să vină în lăcaşul de cult, însă exista riscul ca liniştea domeniului să fie tulburată de un du-te – vino permanent, iar evenimentelor îngrijorătoare semnalate în ultimul timp în Lombardia să le fie deschisă calea şi spre castel. Aşa că intrarea în Casa Domnului pentru credincioşii din ţinut se făcea printr-o alee pornind din afara zidului tocmai ridicat, în vreme ce locuitorii castelului veneau printr-o uşă laterală din interior. Şi mai existau şi bărbaţi puşi să aibă grijă să nu pătrundă pe acolo în curte intruşi.
Printre numeroasele corecturi aduse proiectului iniţial de către Conte, a fost şi instalarea unei orgi cu (tot) mai multe fluiere, în locul armoniului prevăzut la început şi care a şi fost deja achiziţionat. Pentru noul instrument, a fost angajat un organist adus din Bavaria, în vreme ce la micuţul armoniu i s-a dat voie să cânte băiatului. Cunoştinţa cu organistul venit de peste Alpi a reprezentat cea de a doua modificare anunţată de scrib. Care modificare n-a părut nici ea că ar fi fost o ameninţare pentru stabilitatea traiului încetăţenit la Segrate – „viaţa care se desfăşura aşa cum şi-o dorea Contele şi niciodată altfel”.
1 Şi nu trebuie să-şi închipuie bunul cititor nici că Al Optzeci şi optulea şi-a organizat astfel traiul pentru că aşa l-a vrut. Nu, el şi-a organizat astfel traiul pentru că altfel nu mai putea, pentru că o modificare oricât de minoră îl speria până la panică. Viaţa închisă la Segrate îi producea sentimentul de securitate al copilăriei închise în „Poarta Raiului” – întreprinderea de pompe funebre pentru înmormântări de lux de lângă Lacul Lugano, cu locuinţa administrativă din incinta elegantului cimitir. Care, la rândul ei, îl aducea înapoi în traiul călduţ din viaţa intrauterină.
2 Întotdeauna în prezenţa doctorului, care era şi cel ce-i stabilea meniul zilei.
3 Pierderea treptată a majorităţii copiilor şi a soţiei l-au fixat într-o permanentă stare de alertă vecină cu panica. De aceea, doar refugiul într-o viaţă lipsită de orice modificare îi oferea liniştea. „Panica netratată duce la autoizolare” susţin specialiştii. Dar cum să scapi de teama de viitor, când ai trecut prin experienţele prin care a trecut Al Optzeci şi optulea?
4 Ierarhul a insistat pentru hramul Sfântului Rocco, patronul tradiţional al localităţii, însă Contele nu s-a lăsat influenţat: lui Dumnezeu prin Sântul Ambrozie i-a dedicat el ctitoria sa.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.