Bastonul contelui (46)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

După cum bunul cititor poate binevoieşte să-şi amintească, Luigi (Filipo Emanuele) s-a născut atunci când nimeni nu se mai aştepta. Sora sa a venit pe lume curând după căsătoria părinţilor ei şi, în ciuda insistenţelor repetate ale Contelui, Puiu şi Anna Maria nu mai dădeau semne că ar mai dori încă un copil. Şi, totuşi, la opt ani în urma naşterii fetei, a apărut la Segrate şi feciorul menit – cel puţin teoretic – să ducă mai departe şirul stirpei sale. După atâta aşteptare, străbunicul – Ambrogio – n-a putut fi cu totul fericit: evenimentul, după părerea sa, a venit cam târziu. Bunicul pruncului – Geamănul, Al Şaizeci şi nouălea -, cu care Contele nu mai vorbea de ani mulţi, nu mai trăia decât pentru „perspectivele sale multiple” şi părea incapabil să se ocupe de educaţia nepotului în spiritul rangului familiei; tatăl nici nu ar fi fost în stare de o asemenea îndatorire. De aceea era Contele atât de speriat: chiar dacă Dumnezeu va mai socoti să-l lase pe pământ încă zece ani, nu va apuca să mai pună copilul pe linia dorită. Aşa că, fără să-i lipsească nimic, Luigi a crescut aproape la voia sorţii. Dormea mult, ca un fel de protecţie faţă de indiferenţa celorlalţi şi a continuat să se refugieze în somn şi mai târziu. „Somnul te rupe de temeri, de tentaţii şi de dezamăgiri” obişnuia el să repete, când a mai crescut. „Dulce-i somnul!” Când, în sfârşit, străbunicul a descoperit însuşirile nebănuite, strănepotului a arătat şi mai mult că ar avea nevoie de o grijă specială pentru ca, pe de o parte, să-şi dezvolte în modul dorit inteligenţa remarcabilă şi abilităţile deosebite şi, pe de altă parte, pentru a nu o lua pe calea pe care, din păcate, era predispus s-o urmeze.

Era evident: Al Nouăzeci şi unulea – să-i spunem totuşi aşa! – n-a fost în nici un caz un copil obişnuit, întrucât darurile cu care a fost înzestrat riscau mereu să slujească unor scopuri greu de înţeles. Scribul a amintit că presupune că Luigi a suferit de ceea ce astăzi numim cu termenul „schizofrenie”¹. Şi chiar dacă Ambrogio a sesizat că strănepotul său este condus de o „minte ciudată”, n-a realizat cât de departe l-ar fi putut duce boala pe tânăr din clipa când ar fi pus mâna pe frâiele multelor afaceri prin care-şi ţinea rangul întreaga familie. Dacă măcar ar fi bănuit acele posibile urmări, mai mult ca sigur că şi-ar fi dorit un sfârşit atât de spectaculos cum i-a fost dat lui şi ailor săi şi I-ar fi mulţumit din nou lui Dumnezeu pentru grija şi înţelepciunea cu care îi păstoreşte necontenit pe muritori.

De teamă să nu-şi lungească şi mai mult relatarea, scribul nu doreşte să repete ceea ce a mai scris despre Al Nouăzeci şi unulea, atunci când s-a ocupat de biografia anterioară. Aşa că, în scurtul excurs despre scurta viaţă a lui Luigi, se va referi pe scurt la legendele care s-au tot înmulţit în legătură cu misterioasa noapte de 20/21 august a anului 1771, data când tânărul a fost sărbătorit la a şaptesprezecea sa aniversare.

Atrage atenţia mărturisirea unui om extrem de pragmatic, Ţipor, administratorul evreu al domeniului. Poate că bunul cititor îşi mai aduce aminte ce a povestit acesta despre acea zi: el, care trebuia să aibă sub control întreaga viaţă din castel, a sesizat un lucru neobişnuit – cele două braţe ale ceasului mare montat deasupra intrării principale dinspre „grădina Geamănului” în Castel au început să se rotească într-un ritm neobişnuit, tot mai repede, „putând chiar să urmăreşti cu ochii mişcările arătătoarelor”. Pe urmă, probabil din cauza acelei dereglări ciudate, brusc, orologiul s-ar fi oprit. Asta a povestit Ţipor imediat după ce, în dimineaţa următoare, stăpânii au fost găsiţi cu toţii fără viaţă.

Întreg oraşul Milano a vuit la aflarea veştii. Chiar şi Lombardia toată a intrat în clocot. Şi, întrucât ceea ce s-a întâmplat în Castel în acea noapte de vară a depăşit cu mult vestea unei crime obişnuite, evenimentul a fost comentat şi dincolo de Alpi, iar la Segrate au sosit tot felul de curioşi pe lângă corespondenţii ziarelor şi pe lângă funcţionarii însărcinaţi cu ancheta. Şi, desigur, pe lângă pretendenţii la moştenire, apăruţi ca muştele la borcanul cu miere…

Deşi foarte bătrân şi bolnav, abia mai putându-se scula din pat, Ţipor a ajuns personajul cel mai solicitat. Pe de o parte, în lipsa oricărui stăpân legitim, el trebuia să ia deciziile pentru a asigura viaţa de zi cu zi, pe de altă parte, el s-a văzut şi în mijlocul anchetei. (Sigur că şi până atunci tot el s-a ocupat efectiv de gestionarea averii Contelui – şi nu a fost nici pe departe vorba doar despre domeniul de la Segrate -, dar, având girul total al lui Ambrogio, nimeni nu punea la îndoială vreo măsură de-a sa. Atâta vreme cât „viaţa se desfăşura aşa cum şi-o dorea Ambrogio şi niciodată altfel”, lumea s-a obişnuit cu traiul din Castel. Aceasta era tradiţia familiei: nici în Hanul Diavolul Argintiu lucrurile n-au stat altfel, oamenii ducând-o şi acolo mult mai bine decât în afara zidurilor domeniului. Era un fericit privilegiu şi garanţia securităţii tale şi a familiei tale să fii admis printre cei ce se aflau în ograda Bătrânului şi a urmaşilor acestuia, la fel ca şi pentru domesticii Contelui Ambrogio. Însă după ce Stăpânul a dispărut, umbrela de deasupra capului lui Ţipor a dispărut şi ea. Iar nările sale, învăţate să miroase de departe ameninţările, au sesizat primele noua situaţie.

În Castel s-au ivit foarte repede tot felul de rude de-ale lui Ambrogio, rude de care până atunci nu auzise nimeni. Şi, alături de acestea, au venit să amuşineze terenul şi membrii familiei Panzaritti, cea din care se trăgea Anna Maria, soţia Celui de Al Nouăzecilea. Administratorul s-a văzut în imposibilitatea de a opri năvala acestor „hiene”, pregătite toate să se sfâşie între ele pentru averea rămasă fără strajă. Şi, miroseau nările lui Ţipor, hienele, înainte de a apuca să rupă prada în bucăţi, vor avea grijă să cureţe terenul. Şi primul vizat va fi chiar el, administratorul care ştia prea multe. (Ţipor n-a greşit în previziunile-i sinistre, doar că n-a luat în calcul şi scurta perioadă cât hienele au încercat, fiecare dintre ele, să-l câştige de partea ei.)

Vieţile Celor O Sută se întrepătrund. Despre Luigi, scribul a apucat să relateze încă din dreptul capitolului dedicat Celui de Al Nouăzecilea. Acum, când nici Puiu şi nici Luigi nu mai trăiau, trebuie să povestească ceea ce precede povestea Celui de Al Nouăzeci şi doilea. Biografiile Celor O Sută nu pot fi circumscrise în fascicole separate, fiecare dintre ele purtând în sine moştenirea celor de dinainte, precum şi premisele celor ce urmau². Scriind despre Luigi, scribul ştirbeşte din povestea următoarei verigi a lanţului. Însă bietul scrib altă cale nu vede: deşi a promis că, din acest considerent, se va limita să relateze în capitolul despre Filipo Emanuele doar paraliteratura născută în urma misterioasei nopţi de 20/21 august 1771, se simte obligat, pentru înţelegerea contextului, să precizeze măcar câte ceva despre personajele implicate.

Aşadar, legendele:

Sursele de unde a preluat scribul cele colportate provin din materiale scrise, cu excepţia unei povestiri aflate de la un cetăţean din zonă. De obicei, asemenea relatări încep cu: „Am întâlnit un bătrân care mai păstrează de la străbunii săi povestea incredibilă întâmplată cu sute de ani în urmă…” Numai că scribul n-a întâlnit un bătrân de la care să afle acea legendă, ci un bărbat în puterea vârstei… Ceea ce îl face să creadă că mitul dispariţiei celor din Castelul Contelui a fost un subiect mai vehiculat decât cele ce se povestesc îndeobşte în serile lungi de iarnă, naraţiuni ce rămân la graniţa dintre basm şi istorie reală, la fel ca tot ce s-a petrecut ori s-ar fi putut petrece mai ales în legătură cu strămoşii pe care n-am apucat să-i cunoaştem personal.

În încercarea sa disperată de a se lămuri în privinţa acelei nopţi fatidice şi de a găsi un „urmaş legitim” pentru Al Nouăzecilea, scribul, după ce a petrecut o zi întreagă printre catastife vechi, a ajuns seara la pensiunea unde a tras. „Aveţi mare grijă cum puneţi mâinile pe aceste hârtii, l-a sfătuit un funcţionar binevoitor, un coleg de al meu s-a ales cu o infecţie urâtă, de care nu l-a putut scăpa nici un medic! Şi nici nu vă puteţi imagina cât de neplăcută este acea boală…”

Proprietarul locaţiei, după ce i-a adus cina, a intrat în vorbă cu oaspetele. Era o pensiune mică şi, în afara a încă a unui client singuratic, nu se aflau decât ei în sala de mese.

– Dumneata eşti chiar din locul acesta?

– Nu numai eu, dar toţi strămoşii mei sunt originari de aici! Şi omul, după ce a dispărut pentru câteva minute, a revenit cu o diplomă înrămată. Era un înscris din 1685, atestând că Gianluca Rossini a fost unul dintre proprietarii de frunte din Lombardia³.

Scribul, mai mult ca să se afle în treabă, l-a întrebat dacă localnicii mai ştiu ceva despre Castelul cu celebrele sale grădini. Răspunsul n-a făcut decât să confirme lucruri cunoscute de către scrib: cum de n-a fost devastat şi domeniul Contelui în timpul războaielor napoloniene, cum s-au cazat acolo carbonarii, cum a primit întreg domeniul lovitura mortală în cel de-al doilea război mondial. „Cum să nu ştie proprietarul pensiunii ce s-a întâmplat cu acea pierdută nestemată a localităţii?” Omul povestea firesc şi cu amănunte.

– Dar, ce ştii despre noaptea de 20 august 1771? l-a întrebat aproape ironic scribul, de parcă ar fi vrut să spună: „Uite, cunoşti tu multe, însă eu, care nici pe departe nu sunt de pe aici, mă pricep mai bine decât tine în această afacere!”

– Despre noaptea de 20 spre 21 august? Noaptea aceea a rămas celebră… Ehei! Gazda scribului avea chef de vorbă, şi-a tras un scaun la masă, apoi a dispărut din nou, de data asta pentru a se întoarce cu o sticlă de vin. Din partea casei, a adăugat el, fără a-şi consulta oaspetele dacă are poftă sau nu de o pălăvrăgeală mai lungă. Bărbatul părea atât de încântat de ocazie, încât a considerat întrebarea scribului drept suficientă pentru a se putea desfăşura. Că ştiu eu, om de-al locului, despre noaptea de 20 spre 21 august 1771, mi se pare firesc. [Zău? – remarca scribului.] Mă miră doar că dumneavoastră aţi reţinut acea dată. Nu vă întreb de ce vă interesează toate astea, dar cred că noaptea de 20/21 august 1771 v-a sărit în ochi, după ce aţi consultat registrele. Nu, nu vă supăraţi, ştiu că nu e treaba mea, însă toată lumea de pe aici s-a întrebat de ce vă pierdeţi timpul cu hârţoagele vechi de pe la noi. Nu vă supăraţi – între timp proprietarul pensiunii, ca să-şi ascundă uşoara stânjeneală, se prefăcea foarte ocupat cu scoaterea dopului din sticlă: „Vinul acesta nici nu este de vânzare, el provine din cea mai bună recoltă din ultimii 25 de ani!” -, nu vă supăraţi, dar vreau să vă spun ceva: dacă aţi venit cu nădejdea revendicării unei moşteniri, sunt slabe speranţe să izbutiţi… Să nu mi-o luaţi în nume de rău! Au fost zeci de persoane care au încercat acelaşi lucru. Chiar la masa asta a stat un domn foarte simpatic din Ucraina, care spunea că n-a putut veni mai devreme din cauza graniţelor impuse de comunism. El…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.