Bastonul contelui (47)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

– Nu, eu n-am venit să revendic nimic! a întrerupt scribul şuvoiul năvalnic al vorbelor celuilalt. A urmat o pauză, gazda aşteptând ca oaspetele său să deconspire ce alt motiv avea să-şi cheltuiască timpul şi banii printre acele documente vechi. Cum n-a primit nici un răspuns, a turnat vinul în pahare, l-a mirosit îndelung şi a ciocnit.

– Întrebam de noaptea aceea…, l-a adus la subiect scribul, temându-se tot mai mult că n-a dat decât peste un chefliu care de obicei nu prea avea cu cine-şi pierde vremea.

– A, da… Despre noaptea de 20/21 august? Dar de unde ştiţi de ea? (Pauză.) Şi de ce mă întrebaţi? (Pauză. Scribul sorbea încet din vinul, care era într-adevăr excelent.) Neprimind răspuns, gazda oftă îndelung, apoi, în sfârşit, începu să povestească: În noaptea aceea, Filipo Emanuele, zis Luigi, împlinea 17 ani. Tatăl acelui băiat a murit cu vreo cinci ani mai devreme. Luigi era strănepotul unuia dintre nobilii cei mai stimaţi şi mai avuţi din toată regiunea, l-a învăţat proprietarul pensiunii pe scrib. Acesta continua să-şi savureze vinul. Nu vă supăraţi, ştiu că aşa ceva nu se întreabă, dumneavoastră sunteţi… sunteţi poliţist? Vreau să spun, ofiţer de poliţie?

– Nu, Gio, domnul este istoric, l-a liniştit omul de la cealaltă masă, care până atunci nu s-a amestecat în vorbă. Doctor în istorie! Scribul remarcă faptul că omul vorbea cu un puternic accent străin.

– Scuzaţi-mă, domn’ doctor! Sunteţi foarte tăcut… (Pauză.) În ziua aceea, Luigi a vorbit pentru prima oară după multă vreme, în urma unei muţenii pe care singur şi-a impus-o. Multă lumea a crezut că tânărul nu era în toate minţile.

– Şi era?

– Sigur că era!¹ (Din tonul lui Gio răzbătu o uşoară jignire: cum să accepţi că un străbun atât de important al locului să fi fost nebun?!) Lumea a uitat că înainte de căderea Ierihonului, Iosua i-a poruncit poporului: „Voi să nu strigaţi, să nu vi se audă glasul şi să nu vă iasă o vorbă din gură până în ziua când vă voi spune eu <Strigaţi!>. Atunci să strigaţi cu toţii!” (Iosua. 6.10.) Când poporul a strigat după acea tăcere lungă, zidul s-a prăbuşit. Se spune că şi în noaptea aceea, din sufrageria Castelului s-a auzit un zgomot, ca un urlet, ca sunetele trâmbiţelor preoţilor în faţa Ierihonului. Pe urmă nu s-a mai auzit nimic. Oamenii au uitat asta…

Sigur că Luigi a fost tot timpul în toate minţile! E adevărat însă că adolescenţa l-a făcut şi pe el să fie ahtiat după aventură… După întâmplări ciudate… Se mai vorbeşte că şi bunicul său, unul dintre gemenii Contelui, singurul supravieţuitor dintre mai mulţi fraţi, ar fi avut o tinereţe extrem de aventuroasă. Şi, cu toate că acel bunic nu s-a prea interesat de băiat, se pare că tocmai pe el l-a moştenit tânărul. Ştiţi, pe la noi se şi spune că nepoţii îi moştenesc în primul rând pe bunici…, chiar mai mult decât pe părinţi. Probabil că pe bunici trebuie să-i continue nepoţii, părinţii, fiind încă activi, sunt mai multă vreme ocupaţi cu propriile lor vieţi. Chiar şi eu…

Scribul l-a întrerupt, temându-se de o nouă divagaţie prelungă.

– Ce vă face să credeţi că Luigi era în toate minţile?

– Staţi să vedeţi continuarea! „Păi asta şi vreau!”, gândi scribul, în vreme ce celălalt se mai delecta cu o sorbitură din vin. Nu ştiu dacă ştiţi … Deşi observ că despre subiectul acesta dumneavoastră, domn’ doctor, cunoaşteţi mai multe decât toţi străinii care au venit pe aici… Nu ştiu dacă ştiţi ceva şi despre un tânăr englez venit la Castel pentru a muri acolo. Scribul dădu din cap, în semn că ar cunoaşte şi acest detaliu. Ştiţi şi că acel Sir Roosh nu era adevăratul Sir Roosh? Scribul dădu din nou din cap, în semn că da. De uimire, stăpânul pensiunii scăpă un fluierat admirativ. Până la urmă, cred că dumneavoastră o să mă învăţaţi despre Castelul Contelui Ambrogio. Era evident că Gio nu-şi imagina aşa ceva.

– Ei, nici chiar aşa, îl linişti şi scribul.

„Cred şi eu” dădu mulţumit din cap gazda, „dacă n-ar fi aşa, n-ai sta aici să mă întrebi pe mine. De altfel, n-ai dat nici o dovadă că ai fi la curent cu toate pe care pretinzi că le ştii”.

– Cum servitorii falsului Sir Roosh erau chiar servitorii adevăratului Sir Roosh şi unii dintre ei chiar s-au împământenit aici prin căsătorie, aceştia au rămas la Castel şi după moartea falsului Sir Roosh. Un lucru care s-a aflat mult mai târziu a fost că nobilul englez şi sosia sa au fost în contact tot timpul. După ce bietul tânăr, vreau să spun cel ce-i juca rolul, a murit, adevăratul Sir Roosh a continuat să primească scrisori de la Segrate. De parcă sosia lui ar mai fi trăit.

– Cum adică?

– În sfârşit ceva ce nu ştiaţi!

– Într-adevăr! Asta n-o ştiam.

– Staţi să vedeţi! Falsul Sir Roosh s-a prăpădit, săracul, cu mult înainte de noaptea aceea din anul 1771. Şi, totuşi, a ţinut corespondenţa şi după ce a murit.

– Stai! Stai puţin! Păi, dacă un om moare, cum să continue corespondenţa?

– Asta-i aşa, numai că nici cei din Castel nu prea erau la curent cu acest lucru. Chiar în ajunul celei de a şaptesprezecea zile de naştere a lui Luigi, o servitoare a găsit, întâmplător, un teanc de scrisori legate cu o panglică vişinie în camera unde şi-a dat ultima suflare bietul tânăr. În odaia aceea a venit moartea aşa că n-a mai fost folosită multă vreme. Femeia a dus acele scrisori la administratorul şi omul de încredere al Contelui, un evreu bătrân care supraveghea tot ce se întâmpla în Castel şi, după cum s-a aflat mai târziu, şi ceea ce privea afacerile stăpânului din afara domeniului. Fiind în ajunul sărbătorii, evreul a susţinut că n-a mai apucat să-i raporteze Contelui despre acea descoperire. Aşa s-a aflat că cei doi Sir Roosh n-au încetat să-şi scrie unul altuia.

– Stop! Vrei să spui că adevăratul Sir Roosh coresponda cu o stafie?

– Adevăratul Sir Roosh era căsătorit sub un alt nume şi locuia la Roma. Aşa că nu a fost foarte complicat să ajungă misivele la el.

– Bine, adevăratul Sir Roosh locuia unde spui dumneata că a locuit, dar cel ce ducea scrisorile lui în camera nelocuită de la Segrate şi scrisorile de la Segrate la Roma cum de n-a spus nimic?

– Păi, v-am spus, domn’ doctor, servitorii rămaşi la Castel erau adevăraţii servitori ai adevăratului Sir Roosh!

– Şi nu se interesa vigilentul Ţipor…

– Da, aşa l-a chemat pe administratorul evreu al Castelului.

– …nu se interesa vigilentul Ţipor unde dispărea periodic unul dintre oamenii rămaşi la Segrate? Hai, să fim serioşi!

Gio şi-a aţintit ochii asupra scribului:

– Sunteţi un om foarte ciudat, domn’ doctor! N-am mai văzut un om atât de ciudat! Adică nu puneţi la îndoială că unul dintre corespondenţi era o nălucă, dar vă împiedicaţi de curierii, să le zic aşa, ai acelor scrisori…

– Lumea e plină de legende cu strigoi.

– Deci luaţi totul doar drept o poveste… De unde să mai ştiu eu, cu atâţia ani mai târziu, cine a fost, ca să zic aşa, „poştaşul”… mesagerul corespondenţei celui mort cu cel viu? Toată lumea de pe aici cunoaşte această poveste şi nimeni nu s-a încurcat vreodată în asemenea amănunte! Nimeni! Proprietarul pensiunii aproape că plângea.

– Bine, hai să ajungem la noaptea fatidică!

– Păi, dacă tot nu credeţi…

– Eu n-am vrut să te jignesc! Nici pe dumneata şi nici pe cei ce au adus povestea până în ziua de azi…

– Bine, dacă nu credeţi ce v-am povestit până aici, atunci spuneţi-mi dumneavoastră cum vă explicaţi cele ce au urmat?

– Ce a urmat?

Scribul a decis să nu-l mai întrerupă pe celălalt, iar acesta a început să vorbească şi toată personalitatea, privirea şi vorba îl trădau că nu dorea în clipele acelea nimic mai mult decât să-şi convingă ascultătorul să-i accepte umilit versiunea. În fond, şi-a mai spus scribul, „Nu mă aflu decât în percepţia evenimentului pe care, de fapt, tot din legendă l-am aflat. Nu pot decât să-I fiu din nou recunoscător Cerului că, la fel ca întotdeauna, mi-a adus în cale un nou martor peste timp. Aşa că va trebui să fiu cât mai politicos cu acest om”.

– Să-l lăsăm… Atunci, să-l lăsăm, deocamdată, în pace pe falsul Sir Roosh… viu sau mort… şi să trecem mai departe!

– La noaptea de 20 august 1771, dacă se poate…

– La noaptea de 20 august 1771. Se poate. Se poate, dar ceva de dinaintea acelei date tot trebuie să amintesc. Ceva… Adică două lucruri. Odată că tatăl lui Luigi era obsedat de muzică. În familia aceea toţi aveau câte o pasiune: Contele cel bătrân era curios să afle cum socoteşte Dumnezeu răgazul fiecăruia dintre noi pe pământ – chit că să te întrebi aşa ceva nu este tocmai o comportare de om atât de credincios cum a fost stăpânul locului; bunicul lui Luigi şi-a cheltuit toată energia… şi foarte mulţi bani ca să facă o grădină perfectă; tatăl lui Luigi, aşa cum am spus, cânta la orgă. De parcă ar fi fost o sumă ailor săi, Luigi a încercat să îmbine toate astea. Şi încă multe altele. Ăăă… Chiar dacă nu vă place – şi, zău, nu ştiu domn’ doctor, de ce nu vă place -, trebuie să revin la Sir Roosh. Acela, cel fals, vreau să spun, a adus cu el o mulţime de cărţi. Pe multe dintre ele i le-a împrumutat şi lui Luigi. După ce s-a prăpădit, toate acele cărţi au rămas la tânărul său discipol. Pe marginile lor se găsesc însemnări cu două scrieri diferite, mai mult ca sigur unele aparţinându-i englezului, celelalte lui Luigi. Dacă am mai avea acele cărţi, am avea şi dovada că eu nu vorbesc aiurea, când vă povestesc toate astea. „Dacă”… Ştiu, iar vă gândiţi că bat câmpii. Cât timp au fost carbonarii în Castel, ei au folosit opurile pentru tot felul de îndeletniciri casnice. Văd că nu mă credeţi! Gio bău paharul până la fund, dădu cu el de tăblia mesei şi dispăru din încăpere.

– Aşa e el, comentă cu accentul său străin, muşteriul singuratic.

Proprietarul pensiunii reveni repede cu o cutie de carton, de genul celor în care se vând pantofii.

– Iată! Uitaţi-vă aici şi mai spuneţi dacă mint! În cutie erau două cărţi vechi: „Despre similitudinile stranii” de Ores Crownwall şi un tom din care lipseau coperţile, precum şi foaia de titlu. Poate ştiţi şi ce carte ţineţi acum în mână, domn’ doctor? Gio se sculă şi dispăru iarăşi. Când reveni cu o a doua sticlă, scribul observă că amfitrionul său avea faţa roşie ca para focului, iar ochii îi scânteiau de ură. Într-adevăr, era mai prudent să nu-i mai pună la îndoială nici o afirmaţie. Şi să-l lase pe celălalt să pară mult mai informat. „În fond, e legenda lui şi văd că are impresia că eu vreau să i-o fur, şi-a spus scribul. La a treia sticlă, Gio cine ştie cum se va comporta…?”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.