Bastonul contelui (70)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

– Nu aşa se pune chestiunea! Ambrogio II era vădit indispus că trebuie să-şi piardă vremea cu asemenea fleacuri, vremea pe care nu voia să şi-o cheltuiască decât aşa cum dorea şi niciodată altfel. Eşti un om matur, în curând vei fi stăpânul unei asemenea averi!

– Asta sper să se întâmple doar peste foarte mulţi ani.

– De ce? Crezi că procesele acelea vor merge până la infinit?!

– Nu, mă refeream la sănătatea ta. Pe care Dumnezeu nădăjduiesc să ţi-o lase încă…

– Sau îţi faci probleme că, adunând tu atâta, foarte mulţi vor rămâne săraci? Am auzit că te-ai înţeles bine cu grecul acela la Viena şi că nu numai că ţi-a vârât în pat tot felul de femei, ci că te-a şi înnebunit cu idei revoluţionare. Cum poţi să fii atât de nebun ca, după ce ai ajuns general al ţarului rus să te duci în Balcani spre a-i ridica pe valahi, pe sârbi, pe greci şi pe… şi pe toţi cei de acolo la revoluţie? Ce? El credea că după teroarea din Franţa, suveranii lumii civilizate îl vor sprijini, numai pentru că se opunea vechiului duşman, turcilor? Acum, dacă vrei să ştii, prietenul tău ciung se află închis la Terezin! Iar majoritatea dintre cei pe care a reuşit să-i înnebunească sunt azi oale şi ulcele. Oale şi ulcele!

– Tot nu mi-ai răspuns la întrebare!

– Uite ce e: eu nu sunt pentru o lume în care săracii să mişune peste tot. Dar nici nu… Lumea nu înţelege un lucru foarte simplu: când omul nu mai este dependent de stricta sa supravieţuire – a lui şi a celor apropiaţi lui – începe să aibă probleme existenţiale.

– Şi, până atunci, nu le-a avut?

– Ba da, asta este şi una dintre deosebirile dintre omul cu conştiinţa lui Dumnezeu şi animal. Numai că nu toate acele gânduri îl fac mai fericit decât clipa în care, după o zi de foame, reuşeşte să pună pe masa familiei ceva de mâncare.

– Măcar să aibă şi atât…

– Ai auzit de englezul acela, Malthus? Întreabă-l pe domnul Brun şi o să-ţi explice de ce n-are în fiecare zi fiecare om de mâncare! Vezi? Lucrurile astea nu le pricepe toată lumea şi de aceea sunt toleraţi, o vreme, toţi nebunii ca Hébert ori Robespierre sau… Ypsilantis al tău! Dar nici ei nu sunt toleraţi decât pentru o scurtă vreme! Natura se apără! Dar poate că şi asta tot Malthus o poate explica: dacă nu vine la timp o secetă, o molimă ori un război, trebuie să apară o revoltă. Mor câţi oamenii trebuie să moară şi, pe urmă, lucrurile revin la normal. Iar dacă ai suficienţi bani, poţi uşor să nu fiţi tu şi ai tăi printre victime. Ştii că şi în timpul marilor molime, cei ce au avut unde să se ducă din calea flagelului au scăpat?

Auzind vorbele despre fericirea celor ce trăiesc doar cu nasul în pământ, Pip ar fi vrut să-şi întrebe tatăl cum se împacă o asemenea viaţă cu statutul de om, fiindcă însuşi Ambrogio II obişnuia să afirme că „munca fizică este numai pentru animale”. Dar nu l-a mai întrebat nimic. Şi a vrut să-l întrebe dacă convoiul prizonierilor – care nu i-a ieşit niciodată din cap – era şi el fericit pentru că oamenii aceia sigur nu doreau decât să se pună la orizontală şi să mănânce ceva.

În schimb, într-o zi, Al Nouăzeci şi treilea i-a relatat lui Ţipor, în încăperea plină de hârtii şi de fum de lumânare, discuţia avută cu părintele său.

– Înseamnă că tata nu e fericit, întrucât nu trebuie să muncească de dimineaţa până seara pentru a-şi asigura strictul necesar?

– Domnul Conte lucrează de dimineaţa până seara.

– Ce?

Administratorul interimar se scufundă iarăşi în hârţoagele din care abia şi-a ridicat nasul. În încăperea aceea nu era vreme de conversaţii.

Ce lucra cu adevărat Ambrogio II de dimineaţa până seara, Pip n-a aflat niciodată. Era mai bine să nu-şi pună asemenea întrebări, a hotărât. Mult mai bine.

Al Nouăzeci şi treilea n-a fost încântat de acea discuţie. Şi nici lămurit nu s-a simţit. A acceptat să renunţe la viaţa sa de până atunci şi să moşmondească prin hârtii doar pentru că – măcar deocamdată – nu vedea ce altceva ar putea face. Zilele de dinainte de a intra în biroul lui Ţipor nu-i mai aminteau mare lucru. Tatăl său era mulţumit: fiul nu-i va repeta pe prea mulţii strămoşii care s-au lăsat înghiţiţi de pasiuni inutile, care au căutat adevărul te miri unde, adevărul care nu este decât în noi.

Munca printre dosare a început să-l pasioneze pe Pip doar când a intrat în haosul provocat de vechile procese pentru succesiunea averii. Majoritatea acelor cauze continuând implacabile.

Iniţial, fiul Celui de Al Nouăzeci şi treilea n-a participat la scurtele întâlniri de dimineaţa dintre Ambrogio II şi membrii staff-ului său. Când s-a considerat că „a învăţat destul”, a fost invitat şi el. Da, Domnul Conte lucra de dimineaţa. Era informat despre problemele curente, câteodată erau poftiţi să mai rămână pentru lămuriri suplimentare fie Van Walder, fie Jammes, de cele mai multe ori Ţipor. Brun era mereu de faţă, ca un fel de garant ideologic al fiecărei măsuri ce trebuia luată. Uneori erau convocaţi şi adjuncţii. Alteori şi alte persoane ce puteau da informaţii utile. Aceştia aşteptau în anticameră, până ce erau chemaţi. Şedinţele erau scurte şi, de cele mai multe ori, Ambrogio II doar asculta şi îşi dădea consimţământul în tăcere. Se întâmpla să spună şi „Nu!”. Atunci subiectul era închis.

Se discutau nu numai măsuri curente pentru bunul mers al afacerilor în curs, ci se întâmpla să se iniţieze şi noi proiecte. Şi, desigur, exista, de fiecare dată, şi un capitol dedicat strategiei punctuale: „acţiuni defensive”. Prima la care a asistat Pip s-a referit la doctorul Nicolo Crapatoni. Acel personaj, dispus la orice, lucrase o vreme pentru Casa de la Segrate. S-a renunţat la serviciile notarului capabil să autentifice şi cele mai aiurite hârtii, după ce „performanţele” sale au devenit celebre în toată Peninsula. (Când într-o cauză apărea drept probă un act ce a legalizat un fals mai mult decât evident, se spunea că este vorba despre o „dovadă Crapatoni”, expresie la modă încă multe decenii după ce notarul nu s-a mai aflat printre cei vii.) Personajul refuzat de Ambrogio II a trecut la fel de decis cu arme şi bagaje în tabăra adversarilor. Cărora le-a livrat documente la fel de dubioase, însă la fel de greu de anulat. Dr. Crapatoni a fost un escroc, dar un escroc inteligent şi cu vocaţie. Şi cu o memorie de invidiat. După ce a apucat să-şi vâre nasul în bucătăria de la Segrate, a ştiut să folosească numeroase informaţii confidenţiale de acolo. aşa că renumitele sale falsuri se bazau pe fapte reale. Mincinoase erau doar anumite amănunte, cele pe care apoi se bazau argumentele avocaţilor. Suspecte din start, aşa cum era privit tot ce provenea de la Biroul Notarial Dr. Crapatoni, înscrisurile respective puteau totuşi naşte bănuieli. Şi interpretări diferite. Mai ales când veneau în cascadă şi se sprijineau între ele reciproc.

La una dintre primele întâlniri de sub oblăduirea Tânărului Conte însuşi, la care a participat şi Pip, s-au evaluat şansele unui proces unde din nou Crapatoni le-a furnizat adversarilor argumente periculoase. După ce i-a ascultat pe Ţipor, pe van Walder şi pe Jammes, Al Nouăzeci şi treilea a curmat discuţia:

– Trebuie tăiat nodul! Omul acela singur şi-a căutat-o.

– Cu vârf şi îndesat, l-a aprobat domnul Brun.

Al Nouăzeci şi treilea privi spre van Walder şi acesta înclină din cap, în semn că a priceput ordinul.

Când, două zile mai târziu, Dr. Crapatoni a suferit un atac de cord, la aflarea veştii, Ţipor s-a rezumat să mormăie încât să fie auzit de Pip:

– Omul acela singur şi-a căutat-o. Imoralitatea lui s-a dovedit întotdeauna proverbială. A fost şi părerea domnului Brun.

Aducându-şi aminte de cele ce i-a povestit la Ajaccio, cu ani în urmă, Robert A. White, precum şi discuţia despre modul cum trebuia tăiat nodul în privinţa doctorului Crapatoni, „omul care şi-a căutat-o singur”, Pip a găsit în noua sa activitate un farmec neaşteptat: descoperirea diferitelor „acţiuni specifice” prin care erau rezolvate problemele spinoase de către staff-ul de la Segrate. Era palpitant de cercetat şi palpitant de aflat. Mai ales că nu-i dădea nimeni mură în gură cele săvârşite, ci trebuia să le descopere singur. Şi, multă vreme, Pip a trăit farmecul muncii poliţistului. Deocamdată nu-l interesau nici un fel de aspecte morale. Deocamdată nu-l interesa decât drumul spre adevăr. Deocamdată avea mereu impresia că vede în toate acele afaceri şirul lung de prizonieri escortaţi de doar câţiva soldaţi. Iar în ofiţerul călare din fruntea coloanei parcă-l vedea pe însuşi Ambrogio II. Care putea face orice dorea cu ostaticii.

Aflând, treptat, alături de Al Nouăzeci şi treilea acel adevăr, scribul a rămas şi el descumpănit. Drept urmare, revenind la viaţa lui Ambrogio II, a căzut dintr-o extremă în cealaltă. El a notat: „Despre Al Nouăzeci şi doilea a circulat zvonul că ar fi fost un om bun şi înţelept. Pentru scrib, Al Nouăzeci şi doilea pare posesorul biografiei celei mai romanţate: după ce a rămas orfan de mic, parcă prea a trăit doar aşa cum şi-a dorit şi niciodată altfel. Măcar faptele aşa par… Deocamdată…” Acel „Deocamdată…” a fost o presimţire?

Şi iată că a ajuns să considere personajul chiar contrariul a cum l-a văzut înainte. Ceea ce, din nou, naşte suspiciuni.

Ţipor n-a putut să nu observe că Al Nouăzeci şi treilea a devenit pasionat de documentele din arhivă. Aşa că i-a raportat Tânărului Conte că Pip nu caută soluţii pentru ce este şi pentru ce va fi, ci nu cercetează decât trecutul. Nu asta se aşteaptă de la cel hărăzit să conducă, când îi va veni rândul, întregul imperiu financiar. Sigur, el, Ţipor, nu poate să-i impună ceva fiului Stăpânului – viitorului Stăpân -, dar simte de datoria sa să-l prevină pe Ambrogio II.

Aşa că staff-ul a ţinut o întrunire în lipsa Celui de Al Nouăzeci şi treilea. Da, problema exista. Ce era de făcut? În perspectiva viitorului, prezumtivul moştenitor nu putea fi exclus de la informaţii. Cel mult, de se preconiza un by-pass, punându-l în umbră pe Al Nouăzeci şi treilea în speranţa că fiul său, Al Nouăzeci şi patrulea, va ajunge la timp la o vârstă când să poată prelua comanda direct de la Ambrogio II. Dar pentru asta, Tânărul Conte ar trebui să aibă garanţia că va trăi destul. Şi că fiul mai mare al lui Pip îşi va moşteni în calităţi bunicul şi nu tatăl. Cine putea oferi asemenea garanţii? Riscul unui nou hiat la cârma corăbiei trebuia evitat cu cea mai mare grijă! Un asemenea nou hiat ar putea, în condiţiile unui prezent atât de nesigur, desfiinţa pentru totdeauna ceea ce reprezintă Casa Segrate. („Da, da, prezentul e teribil de nesigur”, se plângeau oamenii. Şi nu oricine, ci persoanele cele mai avizate!)

Dar să n-o luăm nici chiar aşa! În fond, cu ce a greşit aşa de tare Pip pentru a fi înlăturat atât de dur? Nu, Pip n-a fost înlăturat, însă toţi responsabilii au primit misiunea să se ocupe mai mult de el. Să-l introducă treptat în fiecare domeniu şi să-i explice de ce a fost necesară o anumită măsură, chiar dacă aceea ar putea părea excesivă. Banii nu se fac de fiecare dată cu mănuşi albe! Iar banii sunt cei ce reprezintă puterea!

Însă Pip nici în continuare nu avea convingerea că i se spune chiar totul. Aşa că a continuat să caute şi singur. Şi să fie tot mai suspicios. Mai ales atunci când i se atrăgea atenţia că pentru o anumită informaţie nu este încă destul de pregătit. Când o să fie suficient de pregătit? Al Nouăzeci şi treilea a împlinit douăzeci şi şase ani, douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.