Bătălia statuilor nu trebuie să aibă loc

La Cluj-Napoca, în România adică, a fost inaugurată o statuie a generalului Mărdărescu. Un militar român care a participat, printre altele, la campania antibolșevică, împotriva revoluției conduse de Kuhn Bela, acel agent al revoluției „mondiale” care aplica în Ungaria programul terorist al bolșevicilor leniniști.

Înainte de acest eveniment local, integrabil eventual în acțiunile de comemorare a centenarului Unirii, un om politic din Ungaria, Surján László, de orientare creștin-democrată, dacă am înțeles bine, inițiatorul unui interesant și necesar program de dialog maghiaro-român, intitulat Charta XXI (http://chartaxxi.eu/chartaxxi/), mi-a scris în iunie 2019, atrăgându-mi atenția asupra inițiativei sale și propunându-mi să particip la acest dialog. Ceea ce am făcut în contact direct cu inițiatorul. Părerile mele despre posibilitatea și necesitatea dialogului, ca și despre condițiile politice, morale și tehnice în care se poate dialoga le-am expus deja într-un dialog serial cu prietenul meu Cseke Gabor, realizat acum câțiva ani și publicat în bună parte pe situl ziarului Romániai Magyar Szó, unde maghiarofonii îl pot consulta. Textul românesc este în așteptarea publicării.

Trimit la original, care poate fi citit în Magyar Nemzet dar și în alte surse pe Internet. L-am preluat alături de opinia mea, în Jurnalul unui vulcanolog.

Textul mesajelor schimbate (în maghiară și română) între Dl. Surján László și mine se află pe blogul meu, Jurnalul unui vulcanolog. Articolul sursă din Magyar Nemzet, intitulat Akarunk-e szobor csatát ? este disponibil, reprodus integral, tot în Jurnalul meu. Difuzarea se impunea fiindcă nu e vorba de un dialog privat ci de unul care se dorește public și politic. Am propus publicarea opiniilor mele pe marginea opiniei dlui Surján László în Magyar Nemzet dar textul meu, mai lung decât originalul, nu a putut fi publicat, conform uzanțelor în acest domeniu. Îl propun aici spre discuție. L-am modificat, față de forma trimisă dlui Surján, printr-o simplă reordonare a paragrafelor, acordând prioritate sugestiilor pozitive, fiindcă nu aspectul polemic este esențial în acest dialog.

Iată ce îi scriam dlui Surjan în august 2019 :

«Cred că [dincolo de obiecțiile dvs. privitoare la instalarea statuii generalului Mărdărescu la Cluj-Napoca], ar fi fost folositoare și clarificatoare repunerea episodului Mărdărescu în condițiile războiului și în comparație cu situații similare, în care însă învingătoare au fost armatele maghiare. Evident, spațiul unui cotidian nu se pretează la așa ceva.

De aceea mi se pare preferabilă reținerea mea privind folosirea ziarelor ca suport pentru discuții complicate, pe subiecte controversate, pe care nici măcar studiile istorice în reviste specializate nu le pot clarifica, de peste un secol.

Are dreptul o armată care câștigă bătălii dar pierde oameni și materiale să recupereze ceva din pierderile materiale pe teritoriul celor învinși ?

Comportamentele armatelor sovietice și aliate pe teritoriul Europei de Est și pe teritoriul Germaniei au fost motivate, îndreptățite după legile războiului ? Care sunt aceste «legi» ? Nimeni nu a putut bloca integral actele considerate jaf de către victime și despăgubiri de război de către învingători.

Fiindcă nu aplică principiul justiției elementare: Audietur et altera pars, părerile dv. corespund unui viziuni hungaro-centriste, normale doar în parte. Astea nu le face neapărat acceptabile în afara cercului cititorilor cotidianului Magyar Nemzet, ziar care, în principiu, se adresează mail ales, deși nu doar națiunii maghiare.

Această națiune, care merită tot respectul, ca orice altă națiune, nici mai mult, dar nici mai puțin, nu pare să fi acceptat și clasat două evenimente istorice evident traumatice : înfrângerea de la Mohács și transformare unei părți a Ungariei în pașalâc (amintiți-vă analizele din presa din Ungaria în perioada comunistă), sau acela al căderii din situația cvasi-imperială în aceea de națiune cu o configurație statală obișnuită. Evident, când scriu națiune, gândesc mai ales elită politică și socială. Fiindcă, deși mitologia națională a fost difuzată necontenit prin școală, mai ales după constituirea dualismului, deci impregnată în conștiința [și memoria] difuză a masei, nu aceasta a fost traumatizată direct, ci păturile și clasele sociale care dețineau autoritatea și puterea.

Nu e singurul caz de pierdere a unui astfel de statut. În Franța, Anglia, Germania, Rusia elitele au trecut prin astfel de etape. Polonia, Turcia, adică Imperiul Otoman, asemenea. În toate aceste state elitele conducătoare au reacționat, într-o primă etapă, la fel. Ceea ce motivează și explică mișcările conservatoare, revizioniste sau iredentiste care s-au constituit după pierderea coloniilor sau stării imperiale, bătăliile pentru recucerirea coloniilor sau reconstituirea « măreției » imperiale.

Mai toate aceste state euro-asiatice au depășit criza și nu mai încearcă să refacă sistemul de organizare obsolet. Ele caută alte soluții de existență și de dezvoltare.

O parte din elita maghiară pare să nu se împace cu situația, ceea ce înseamnă că își asumă rolul unui creator de turbulențe în zona în care se află, în conflict mai mult sau mai puțin acut cu statele vecine. Această elită a reușit să mențină starea de revendicare permanentă din 1919 încoace.

Există o carte redactată în franceză, pe care v-o recomand spre lectură, intitulată Les relations roumano-hongroises dans la perspective de la construction européenne de René Bustan, Publibook. (Notă finalăⁱ)

Este o teză de doctorat în relații internaționale, nu neapărat favorabilă poziției maghiare. Dar tocmai de aceea ar fi poate interesantă pentru Dv., ca să vă schimbe unghiul de atac în problema relațiilor româno-maghiare în cadrul Europei « post-comuniste ».

Socotesc, după o lectură atentă, că perspectiva din care abordați chestiunea relațiilor simbolice, — ridicare statuilor nu este o chestiune de istorie ci de imagine de sine, de mitologie națională—, vă conduce pe un drum înfundat. Nu mi se pare calea indicată pe care se poate realiza o modificare reciprocă de atitudine în relațiile româno-maghiare.

Articolul Dv. participă, de fapt, la menținerea stării conflictuale fiindcă, dincolo de aparențe, este partea unui monolog.

Nu va exista un război «rece» al statuilor, ca formă a războiului de nivel simbolic, decât dacă vom continua să alimentăm, prin presă și prin discursul politic, aceste controverse de apreciere.

Vă amintesc cât scandal de presă a provocat acțiunea unui tânăr iresponsabil, care, îmbrăcat într-un fel de salopetă de tanchist mancurtizat, a organizat în spațiul public (a fost lăsat să o facă de autoritățile maghiare locale din Miercurea-Ciuc) un soi de happening cu o momâie reprezentând un erou național al românilor, Avram Iancu, pe care și-a permis să-l spânzure ca pe un criminal sau hoț.

Avram Iancu a fost un jurist cu studii superioare, format la Tabla Regească din Tg. Mureș, cititor asiduu în Biblioteca Teleki (vezi studiul istoricului Grigore Ploeșteanu, în Vatra, înainte de 1989, bazat pe registrele vechi de lectură ale bibliotecii), instituție care funcționa vizavis, ale operelor luminiștilor francezi pre-revoluționari. Avram Iancu era un om cultivat și un revoluționar de același calibru intelectual și moral cu oricare dintre revoluționarii maghiari pașoptiști. Doar că era, la origini, de altă părere decât aceștia, în chestiunea statutului românilor în Ardeal și în Imperiu.

Genul de provocări practicat de Csibi Barna nu face decât să întărâte spiritele sensibile de ambele părți, dând satisfacție unor maghiari ostili și lezând români. După campania anti-Avram Iancu, Csibi Barna va fi obținut un soi de « azil politic » în Ungaria și acționează la Budapesta, tot în piața publică, recentrat pe revendicări privitoare la teritoriile din nordul Ungariei și pe ridiculizarea lui Dan Tanasa, singurul român care acționează în mod strict legal, prin mijloace juridice și nu prin insulte, pentru stăvilirea provocărilor sistematice în zona confictelor simbolice, care au loc pe teritoriul României: arborarea steagurilor maghiar și secuiesc pe instituții publice, instalarea unor pancarte cu texte de genul «Székely föld nem Románia» etc. Toate aceste informații sunt preluate de pe Internet.

Nu am putut urmări la vremea respectivă ecoul spânzurării lui Avram Iancui de către Csibi Barna în presa maghiară tipărită sau pe Internet, în rețelele sociale. Dacă le cunoașteți, v-aș fi recunoscător să mi le indicați. Nu ca să mă plâng cuiva, nici să mă indignez cumva, doar ca să știu dacă acțiunea a fost primită favorabil sau criticată în Ungaria, și din ce perspectivă ? Dacă cineva din elita politică maghiară a criticat provocările lui Csibi Barna ?

Să lăsăm fiecărei părți dreptul de a determina cui dorește să ridice statui.

Vă semnalez că pentru unii dintre noi, respectiv pentru unii români sau pentru unii maghiari, două personalități istorice precum Horthy Miklós sau Ion Antonescu sunt eroi ai națiunii.

Dacă autoritățile maghiare actuale nu distrug sau ascund, pe teritoriul Ungariei, statuile amiralului Horthy, asta trebuie să rămână un drept al acestor autorități. Indiscutabil. Chiar dacă serviciile de informații ale României vor semnala autorităților române date despre cultul lui Horthy, și l-ar interpreta într-un fel specific, ca iredentism, contrar intereselor și politicii actuale a României, autoritățile române nu au dreptul să conteste sau să solicite îndepărtarea acestor statui de pe teritoriul Ungariei.

Au însă dreptul și datoria să interzică astfel de obiecte omagiale pe teritoriul României. Ar fi fost cazul cu statuile dedicate unor persoane considerate în România ca fiind criminali de război, pe baza unor vechi decizii de justiție. Totuși, în România, au putut fi instalate astfel de obiecte de cult, închinate unor personalități inamicale românilor. O redeschidere și rejudecare a proceselor de acest tip de după 1944 ar fi fost necesară. Nu pentru motivarea implantării statuilor, nici pentru dezvinovățirea lor imperioasă ci pentru adevărul istoric și pentru dezavuarea unei justiții coloniale kominterniste. Dar în România toate încercările au fost blocate de o justiție controlată politic [de o putere vândută/cumpărată de colonizatorii mondialiști. Mă refer la cazurile busturilor instalate sau dezinstalate, în amintirea lui Wass Albert, Ion Antonescu sau Mircea Vulcănescu.]

Situația din România se complică prin intervenția neavenită a unor pseudo-reprezentanți ai comunității evreiești, [în numele unui institut care este o agentură de propagandă și de spionaj politic], pe tema statuilor dedicate unor personalități ale României. S-a încercat astfel împiedicarea ridicării la București a unui bust al filosofului român Mircea Vulcănescu. Mircea Vulcănescu a fost re-declarat criminal de război, în numele unui « institut Wiesel », susținut de statul român, finanțat și de puteri străine, înființat sub presiunea externă a unor lobbyuri evreiești din Statele Unite, cele care influențează politica americană, și în numele unor sentințe de justiție dictate, imediat după 1944, de puterea comunistă colonială sovietică.

Desigur, necesitatea de rezervă, pe care o evocam referitor la articolul Dv., se extinde și asupra presei din România, nu ca o interdicție de tip cenzorial ci doar ca un îndemn la o rezervă înțeleaptă, pentru evitarea tensiunilor non-necesare.

Reciproca este valabilă pentru autoritățile Ungariei.

Există, așa cum am scris de mai multe ori, divergențe legitime. Dar divergențele legitime nu se manifestă în scrierea sau rescrierea istoriei, nu se poate adopta punctul de vedere al fostului adversar sau al celui actual, asupra istoriei naționale. Atâta vreme cât vor mai exista națiuni, cel puțin.

Istoria face parte din situația faptică și fiind vorba de trecut, el nu poate fi modificat. Se pot încerca echilibrări dar nu se pot aplica criteriile celuilalt în scrierea propriei voastre/noastre istorii. Comunismul a încercat să o facă vreme de optezeci de ani în Rusia, în numele intereselor oligarhiei comuniste, și vreme de cincizeci de ani în Europa de Est, în numele intereselor coloniale ruse și sovietice.

Memoria Dv. și a mea ne-a fost estropiată. Dar acum, de trei decenii, ne-o recuperăm. Și memoriile nu pot fi identice pentru entități aflate în conflict secular. Deci nu le vom putea uniformiza niciodată.

Să ne tolerăm cu memoriile noastre diferite.

Dar nu cred că trebuie tolerată confuzia între sensibilitatea etnică a fiecărei comunități și obligațiile cetățenești ale unor indivizi din respectivele comunități, cu funcții politice în stat. De aceea consider ca fiind o mare greșeală politică, o chestiune de lipsă de bun simț, faptul că funcționari sau oameni politici maghiari din România au declarat că nu iau parte la sărbătorirea Unirii din 1918. Un astfel de boicot, care îmi este mie inteligibil sentimental, nu este acceptabil la nivel instituțional, nu poate fi practicat de oameni politici maghiari din România, deputați în parlamentul României, de funcționari maghiari ai statutului român.

? Vă puteți imagina scandalul provocat de un funcționar de stat român care ar rămâne așezat când se intonează imnul Dv. național într-o împrejurare oficială și când restul participanților se ridică și murmură cuvintele sacre :

« Isten, áldd meg a magyart/Jó kedvvel, bőséggel,/Nyújts feléje védő kart,/Ha küzd ellenséggel;/Bal sors akit régen tép,/Hozz rá víg esztendőt,/Megbűnhődte már e nép/A múltat s jövendőt ! »

Dacă nu le convine acest stat, cu legile și sărbătorile sale, persoanele respective pot sta deoparte, nu sunt obligate să facă politică în România, pot face comerț liber, fiindcă prin atitudinea lor contestă existența, în această formă, a statutului în care își exercită activitatea și de a cărui protecție fac caz.

Puteți imagina ca tolerabilă arborarea unor steaguri de doliu alături de steagul României, pe primăriile unor localități locuite de români pe teritoriul Ungariei, cu ocazia sărbătorilor naționale maghiare, de pildă la 15 Martie? Totuși, așa ceva se întâmplă în România, unde funcționari ai statului România, de etnie maghiară, arborează în plus steagul maghiar și cel « secuiesc » pe clădiri oficiale ale administrației României.

Veți spune poate că românii din zona maghiară de graniță cu România sunt mulțumiți că trăiesc în Ungaria. Am fost în această zonă înainte de 1989 și cunosc opiniile unor români. Ei erau bucuroși că trăiesc mai bine decât românii din România, dar gulașul bun nu e suficient, se pare, pentru a stâmpăra nemulțumirea față de efectele de asimilare ale politicii naționale maghiare, atunci sau mai demult. În orice caz nu în rândurile elitei românilor din Ungaria. Ca în toate cazurile similare există diverse nivele de adaptare și de colaborare, de colaboraționism. Evident, nu colaboratorii sunt contestatarii.

Să lăsăm specialiștilor cercetarea istoriei mari, a celei mici, să ne ocupăm fiecare de statuile noastre, nu de ale celorlalți.

Activitatea noastră comună va trebui să se recentreze pe prezent și pe viitor.

De pildă, pe echilibrarea reală, nu doar formală, a raporturilor dintre statele mici și cele mari în interiorul. Pe extinderea Uniunii Europene la statele caucaziene. Pe rediscutarea conceptului de Europă Centrală, care să includă România, de vreme ce Europa se extinde până la Ural și în Caucaz. Vă amintesc că tipul european alb se numește caucazian. [Și că maghiarii sunt albi, chiar dacă unii au ochii înguști și pomeții proeminenți în amintirea strămoșilor din stepa Nogai sau mai de departe.] Pe găsirea unor soluții care să nu genereze noi conflicte a a căror sursă ar fi revendicările elitei țiganilor (popor fără teritoriu?) pentru constituirea a unei stat «romani» pe teritoriul Europei, chestiune pe care toți oamenii politici o evită prostește.

Este discutabilă și induce tensiuni ideologia în numele căreia comunitatea maghiară din România ar trebui tratată și considerată ca o extensie a statalității maghiare a Ungariei. Ca soluție de apărare a identității acesteia, care ar feri-o de asimilare sau de anihilare. Teama absorbției, a asimilării, a denaționalizării este, de câteva secole, obsesia specifică intelectualității maghiare din Ungaria sau din România, ca și din restul periferiei etnice maghiare, legată de fenomene demografice complexe care s-au manifestat în istoria Ungariei, mult înainte de a fi parte a monarhiei dualiste.

Aplicarea în politică a acestei ideologii induce imediat problema „loialității” duble, ceea ce, în situația actuală a celor două state, este o imposibilitate. Este deci o gravă greșeală practica acordării cetățeniei Ungariei unor cetățeni ai României, în condițiile în care o bună parte, dacă nu o majoritate a populației care se consideră maghiară în Ardeal, visează reconstituirea Ungariei Mari. Loialitatea față de un stat al cărui cetățeni suntem nu este doar o chestiune de opțiune etnică ci de respect al convențiilor sociale, de conviețuire pașnică.

De altfel, care sunt criteriile pe baza cărora li se acordă optanților de viță nouă cetățenia statului Ungaria (Magyarorzság) ? Între 1940 și 1944 în Ardealul de Nord s-au operat epurări în rândurile românilor rămași pe loc, pe baza unui criteriu etnic și a unor criterii complementare politice. În același timp au fost eliberate noi acte de stare civilă, care au introdus modificări ale numelui sau prenumelui persoanei, pe baza sistemului maghiar, care practica traducerea prenumelui, de unde bizareriile de genul Verne Gyula pentru Jules Verne. Cum scrie pe un formular 482. R. sz. tipărit de Palasz Nyomda la Budapest, Szarmazási Tablázat, datat și semnat la Nagy Bánya, 1942, jan. 12, unchiul meu, inginerul de mine român Gheorghe Lenghel a devenit Lengyel György, fiul lui Lengyel Zsigmond (n. 1862, febr. 7), cum s-ar spune, görög katolikus lelkész fija.

Știm că în Ardeal greco-catolici au fost românii, cu probabile mici excepții în zona de Vest. Și totuși, pe baza unui astfel de certificat de etnicitate cu ascendență maghiară scriptică, aș putea obține și eu cetățenia Ungariei ?

După 1990, în România, declarația etnicității este liberă, practica nu este constrângătoare în nici un fel, în toate recensămintele nu se mai recurge la nici un fel de subterfugii.

Înainte de 1989, ca să fiu precis, un astfel de subterfugiu a fost considerat, de către observatorii lucizi români și de către observatorii alarmați maghiari, apariția, printre categoriile etnice posibile, a secuilor, în chestionarul unuia dintre recensămintele din România.

Paradoxul este că opțiunea secui a fost considerată atunci, așa cum îmi spuneau prietenii maghiari, ca o manipulare românească, pentru divizarea masei etnice maghiare. În vreme ce supraviețuirea acestei opțiuni în chestionarele de după 1989, dă efectul paradoxal al unei minorități nesemnificative de secui declarați, care totuși solicită o autonomie teritorială, fără nici o bază numerică etnică, cu referință la fapte istorice vechi, care acum nu mai au nici o relevanță.

Probabil că ultima dată când în istoria recentă a României (după 1919) s-a vorbit despre secui ca o entitate aparte, a fost atunci când divizia « secuiască » a intrat în memoria istorică a românilor, printre altele și pentru masacrarea populației române din vestul Ardealului în 1919.

A mai fost vorba de secuime atunci când s-a înființat, odată cu crearea Regiunii Autonome Maghiare (nu secuiești !!) un « Ansamblul Popular Secuiesc de Stat din Târgu Mureș », pentru cultivarea și păstrarea tradiților folclorice maghiare.

Ar trebui probabil ca toată masa populației maghiarofone din județele ce se declară « secuiești » să se decidă, dacă mai poate, rezonabil și realist, să se considere altceva decât o comunitate maghiarofonă, de etnie maghiară (nu secuiască).

În recensămintele anterioare lui 1919, din monarhia dualistă, se obțineau cifre mari de etnicitate « maghiară », bazate pe declararea limbii vorbite și nu a limbii materne.

Ca să nu trebuiască să repet mereu, precizez că toate frazele mele se aplică, în linii mari, și politicii, așa cum este practicată ea în România actuală.

Mă refer deci la cetățenia României acordată, la cerere, cetățenilor unui stat vecin, Moldova. Cu precizarea că nu există un stat vecin României care să se numească Erdely sau Ardeal și care să fie locuit de o majoritate maghiarofonă. Deci situația este doar aparent identică. [În Basarabia în ciuda politicii demografice agresive de rusificare, majoritatea populației este românofonă, eventual bilingvă.]

Mă întreb care este folosul concret sau/și simbolic al cetățeniei maghiare pentru un maghiar din România ? Are dreptul automat de a munci în Ungaria ? În caz de emigrare i se acordă vreun ajutor specific ? Sau, nefiind emigrant, în cazul stabilirii în Ungaria, nu are nici un avantaj specific ? Pentru cine votează, ce orientări politice din Ungaria și din România sunt încurajate de prezența acestor votanți binaționali ?

Nu cunosc acum răspunsurile concrete, cred că aș putea să le obțin relativ simplu cetind studiile și ipotezele electorale din ultima vreme. Doresc să emit ipoteze verificate prin accesul la studii specifice.

Moldovenii care au cerut și obținut cetățenia română au făcut-o nu doar din motive de apartenență etnică ci și pentru că obțineau astfel intrarea în spațiul Schengen.

Să credem că la solicitarea cetățeniei Ungariei, maghiarii din România au fost mânați doar de sentimente etnico-patriotice și nu de interese oarecari ? Se pare că există și români etnici care au cerut și obținut cetățenia ungară. Oare nu cumva toate aceste manevre au și vor avea consecințe geopolitice previzibile? De pildă, cândva se vor număra cetățenii maghiari din spațiile periferice Ungariei și cifrele vor fi folosite pentru susținerea unor revendicări teritoriale. Ipoteza vi se pare neverosimilă ?

Sunt convins că respectarea drepturilor cetățenești ale maghiarilor din România se poate realiza prin aplicarea statutului actual și legilor actuale. Autonomia teritorială și deci administrativă nu va aduce induce decât fenomene de ghettoizare, așa cum ele s-au produs în Regiunea Autonomă Maghiară (unde am lucrat), unde se concentra o populație care ar fi putut să găsească mai ușor de lucru bine remunerat aiurea.

Veți observa că șomajul care fusese absorbit în județele Harghita, Covasna pe vremea comunismului, prin construirea unor uzine și fabrici, a devenit din nou o problemă prin destrămarea țesutului industrial local. Prietenul Cseke Gábor, care locuiește la Miercurea-Ciuc, m-a dus, acum vreo trei ani, să văd fosta zonă industrială a orașului, aflată în paragină. Și nu din cauza vreunei conspirații a românilor ci din pricina distrugerilor provocate de Restaurația unui capitalism prădalnic, care nu ține seama decât de interesele pe termen scurt, și care a distrus toată industria veche a României, industrie care nu a fost « un morman de fier vechi », cum afirmase primul-ministru Petre Roman în 1990.

Coagularea etnică regională a maghiarilor din România este expresia spaimei unei « turme » atacate. Spaimă imaginară, fiindcă datele demografice nu indică modificări etnice importante în Ardeal și nimeni nu-i atacă etnic.

Comunitatea maghiară nu este în pericol de pieire, nici de asimilare. Sau dacă un pericol există, el derivă din efectele unor situații demografice care nu au nici o legătură cu etnicitatea, cu intențiile ascunse sau evidente ale guvernelor românești de la 1990 încoace, ci cu practicile natale ale cuplurilor, cu dezechilibrul piramidei demografice prin îmbătrânirea populației, cu starea socială și materială, cu șomajul produs de distrugerea țesutului industrial al României prin așa-zisa privatizare, după 1990 (de fapt o acțiune neo-colonială occidentală), cu bolile globale produse de practicile alimentare moderne (exces de zahăr sau de sare în alimentație, intoxicația cu hormoni, cu pesticide) care atacă ansamblul populațiilor europene.

Cum bine știți, nu a fost și nu este vorba de un genocid anti-maghiar înainte 1989, așa cum, printr-un soi de licență poetico-politică, scrisese cândva marele poet Ilyés Gyula, în lungul său strigăt de alarmă publicat în două numere consecutive [de Crăciun] ale cotidianului Magyar Nemzet. Ziarul unde a apărut și articolul Dv., pe marginea căruia reflectez acum.

Vă reamintesc că la scurtă vreme după articolul lui Ilyés Gyula, fiind la Budapesta ca bursier al Uniunii Scriitorilor Maghiari, am realizat un interviu cu poetul, propus la întoarcerea în țară revistei Vatra, unde lucram, respins de cenzură, publicat în fine în 1988 într-o revistă din Budapesta, trimis, la rugămintea mea, de Sütő András, redacției respective. Eu eram deja în Franța, cu statut de refugiat politic.

În încheierea articolului Dv. din Magyar Nemzet scrieți : «A románoknak jócskán vannak múltbéli sikereik, s bizony jobb lenne, ha most nem ezek számának utólagos növelésén dolgoznának, hanem a jövő sikereit alapoznák meg, amelyben bennünk, magyarokban, éljünk akár Magyarországon, akár Romániában, segítő partnereket kaphatnának. Sok román ember érti ezt, talán egyszer akad politikus is, aki ennek megfelelően cselekszik. »

Sau pe românește : „Românii au o mulțime de succese trecute și ar fi mai bine să nu muncească la creșterea numărului celor trecute acum, ci să pună bazele viitoarelor succese în care prin noi, maghiarii, care locuim în Ungaria sau România, ar putea afla parteneri de ajutor. Mulți români înțeleg acest lucru, poate că odată va apare și un politician român care acționa ân acest sens.”

E o concluzie cu care sunt întrutotul de acord. Totuși folosirea termenului generic (a románok) presupune că imaginea Dv. despre viața politică în general, ca și despre cea din România, este bazată, în subsidiar, pe ideea că politica are neapărat baze etnice. De aici, probabil, prin extensie, acceptați, fără a o critica în public, aberația existenței unor partide politice cu o bază etnică, precum UDMR (care de fapt este o asociație și a fost ilegal tolerată juridic în acțiuni de partid politic), sau Partidul Civic Maghiar.

Eu cred că politica are baze sociale și că populația României, ca și aceea a Ungariei nu are interesul să se lase îmbătată cu apă rece, cu fraze despre națiune, în vreme ce aceia care le manipulează o fac în interesul lor de clasă sau grup social. Este vorba de o minoritate îmbogățită prin diverse forme de fraude, care dorește să devină și mai bogată, și are nevoie de masa de manevră a electoratului pentru a intra în Parlament și a genera legi în interesul strict al propriului grup social. Și că, dincolo de clivaje aparent etnice, bogații se înțeleg bine cu bogații, indiferent de națiune. Iar când nu se înțeleg la împărțirea prăzii, scot la iveală securea de război etnică. Pe care, sper, că noi, Dv. și cu mine, dorim să o îngropăm, cum făceau Pieile Roșii din romanele lui Karl May.

Veți observa, cu mine, că în România doar partidele extremiste integrează în numele lor cuvântul român, ca indicativ etnic. Vatra Românească, asociația, nu s-a declarat partid politic. A existat un partid politic România Mare, care integra în nume programul său politic, adică anularea efectelor Pactului Ribentrop-Molotov. Când Corneliu Vadim Tudor a candidat, în concurență cu Ion Iliescu, la funcția de președinte al României, am publicat în presa centrală un articol intitulat Între ciumă și holeră, care atrăgea atenția asupra imposibilității alegerii, asupra unei dileme care fusese impusă propagandistic ca singura alternativă, pentru a propulsa un criminal în fața unui demagog.

Dacă ar fi după dreptate și după principiul wilsonian, Dv. ar trebui să susțineți revendicările privind Basarabia. Asta v-ar permite să aveți temeiul moral și politic pentru a solicita gruvernelor României democrate, nu autonomia secuiască ci aplicarea fără rețineri a legilor României cu privirea la protejarea minorităților, inclusiv cea maghiară.

Dacă însă privim retroactiv rezultatul aplicării, mai mult sau mai puțin consecvente, a acestor principii wilsoniene, am putea deduce că interesul Statelor Unite era să dezmembreze și să slăbească, prin diviziune, forța economică a acestor entități statale supra-etnice, adică imperiile europene, existente la începutul secolului al XIX-lea, imperiul austro-ungar, cel englez și cel francez. Cum au acționat, recent, în cazul Iugoslaviei. Este ceea ce Statele Unite fac și acum în politica mondială, dezmembrând sau blocând orice unitate supra-etnică [inclusiv Uniunea Europeană] sau opunându-se la crearea altora care le-ar putea contesta supremația.

Am considerat și consider formațiunile politice de așa-zisă extremă dreaptă, conduse de demagogi, incapabile să propună și să realizeze programe politice realiste, de ieșire din marasmul social. economic și moral în care s-a scufundat o parte a populației României. Nu s-a scufundat România, care este un nume de țară și nu un concept politic operațional.

Sunt naționalist, deci nu suport incompetenții, demagogii, trădătorii, colaboraționiștii, indiferent dacă sunt de-ai mei sau din vecini.

Sunt naționalist fiindcă militez pentru egalitate între națiuni și nu admit că există națiuni mari și națiuni mici, națiuni cu vocație imperială și națiuni de slugi, națiuni alese, privilegiate de Dumnezeu și națiuni cărora nu le-a fost dat să semneze un pact cu Dumnezeirea.

Condiția primară a unei colaborări sincere este pentru mine, din ambele părți, o critică a extremismului. Nu eu trebuie să fac această critică a extremismului maghiar, ci Dv. și maghiarii care gândesc ca Dv.

Eu trebuie să mă ocup și să combat extremiștii noștri. Și să nu caut aliați în câmpul advers, adică pe teritoriul Ungariei, care dintr-un motiv sau altul mi-ar putea fi de folos pentru a-i discredita valorile și a participa la o mică « dezmembrare », desigur nu teritorială ci morală și politică.

Nu mă bucur că există indivizi, români, care militează pentru autonomia Ardealului. Laurii care li se acordă adesea rapid în presa maghiară, fiindcă, aparent, servesc programele iredentiste, sunt niște prostii. E o prostie să-ți bazezi proiecțiile politice pe astfel de inși, lauda străinului îi va discredita imediat în ochii majorității.

23 august 2021

Post-scriptum

Dan Culcer către Surján László

Stimate Domnule Surján László,

O bătălie nu e un război, dar face parte dintr-un război. Confirm primirea articolului Dv. din Magyar Nemzet, intitulat Akarunk-e szobor csatát ?, un comentariu cu ocazia dezvelirii la Cluj-Napoca a unei statui dedicată generalului Mărdărescu, un militar român care a acționat în această calitate, în vreme de război, pe fronturile principale, nu doar pe teritoriul Ardealului și al Ungariei, în perioada primului conflict armat modern și mondial.

Aveți păreri negative despre activitatea militarului în campania din Ardeal și Ungaria, argumentate în mod specific unei poziții maghiare, îndreptățite desigur dar subiective, printr-o scoatere din context, fără antecedente, ca și cum istoria relațiilor româno-maghiare ar fi început doar atunci.

Să luăm un fragment din articolul Dv. pentru a-i comenta unele afirmații.

« Az általa vezetett román hadsereg fittyet hányt Clemenceau kívánságának és nem vonult vissza az augusztus 2-án elfoglalt állásokig, sőt folytatta Magyarország megszállását és kirablását. Mărdărescu aug. 5-én délután – este 22 órai határidővel ! – a fegyverszünet fejében követelte, az egész hadianyag átadását, ami a magyar állam ill. hadsereg birtokában van, a teljes hadiipari kapacitás leszerelését és Romániába szállítását. Követelt továbbá egy háromszázezres hadsereghez való felszerelést, a vasúti mozgóanyag 50 százalékát és a járműgyártás eszközeit, 200 túraautómobilt és 400 teherautót az összes felszereléssel, az állatállomány 30 százalékát, a mezőgazdasági gépek 30 százalékát, 20 000 vagon gabonát, 10 000 vagon tengerit, 5 000 vagon árpát és zabot, minden magyar vízijármű 30 százalékát, a román hadifoglyok és túszok, valamint a román dezertőrök átadását. »

Iată câteva nedumeriri simple, legate de cuvintele subliniate, pe care, devreme ce le scrieți, înseamnă că le considerați reale și importante :

1. De ce ar fi trebuit să țină seama generalul român Mărdărescu de dorința lui Clemenceau ? Un om politic francez poate avea dorințe sau proiecte la el acasă, nu pe câmpul de luptă și nu adresate armatei altui stat, chiar dacă aliat, chiar dacă mic și nici măcar vecin. Ce interese reprezenta Clemenceau, ale Ungariei, ale Franței sau ale unui grup de mari puteri, care reușiseră să înfrângă armatele adverse, germană și austro-ungară, și care voiau să dicteze condițiile păcii în interesul lor ?

2. Ce este anormal în cererea de a fi predați armatei române prizonierii de război români, ostaticii și dezertorii (ce fel de dezertori, cei ce ar fi dezertat din armata română sau românii care au dezertat din armata austro-ungară unde fuseseră înrolați, unii devenind dezertori pentru că nu voiau să lupte pe frontul contra românilor ? Romanul lui Liviu Rebreanu, Pădurea sănzuraților, evocă această dramă.

3. La ce se referă expresia « Magyarórszág kirablása » ? Este oare normal, în cadrul acestui conflict, să fie lăsat tot materialul de război în stăpânirea armatei învinse, în condițiile unui armistițiu ? Situația nu era stablizată. Nu se semnase o pace. De altfel, probabil, cererea generalului Mărdărescu nu a fost satisfăcută. Și atunci, de ce vă referiți la ea ?

Oricum, instabilitatea guvernamentală și militară din Ungaria acelui moment nu promitea nimic bun pentru maghiari, nu putea asigura baza politică și militară a unor negocieri serioase. Cu cine ?

« Mărdărescu egy már nem létező államalakulatot győzött le, de valódi célját, egész Magyarország megszállását és kifosztását még sem érte el. Szobra a Romániában még mindig zajló történelemhamisítás jelképe. »

Sugerați că formațiunea politică bolșevică a lui Kun Bela ar fi dispărut de la sine, că armata română nu ar fi avut nici un rol în căderea acestui regim bolșevic și că soldații maghiari bolșevizați părăseau frontul nu din pricina înfrângerii ci de plictiseală (sau saturați de starea de război, precum soldații armatei ruse anterior) ?

Pe ce vă bazați afirmații atât de radicale ? Că scopul adevărat al generalului ar fi fost ocupare integrală a Ungariei, jefuirea ei. A declarat sau a scris generalul Mărdărescu așa ceva, undeva ? Dacă da, citați, vă rog. Că toată istoriografia română ar fi specializată în falsificarea istoriei ? (dan culcer)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.